loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Freud nu a fost un criminolog. Preocupările sale în legătură cu mecanismele psihologice care declanşează comportamentul infracţional au fost mai degrabă episodice.

În schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influenţat în mare măsură cercetările criminologice ulterioare, rezultând un număr important de teorii al căror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologică a comportamentului infracţional aparţine lui Alfred Adler (1870-1937), care a devenit cunoscut în urma inventării conceptului de "complex de inferioritate"[1].

Teoria lui Adler pleacă de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare. Din acest motiv, teoria sa a fost comparată cu "filosofia puterii" a lui Friedrich Nietzsche, cu care, însă, nu are prea multe elemente comune. În timp ce Nietzsche este atras în principal de puternicul superman, Adler acordă mai mare atenţie slăbiciunii umane. Când individul devine conştient de carenţele sale, încearcă să le compenseze ajungând uneori la supracompensare. În acest fel, bâlbâitul Demostene orientându-şi toată energia în lupta împotriva acestui handicap, a devenit un mare orator, iar Beethoven, depăşindu-şi surzenia accentuată de care suferea, a creat opere nemuritoare. Legea compensaţiei în natură este recunoscută de multă vreme şi este pusa în legătură cu conceptul de sublimare al lui Freud.

În cazul în care deficienţa nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate degenera în complex de inferioritate. Acest concept a devenit unul din cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales că acest complex poate fi atribuit oricărei persoane. Inferioritatea este un concept relativ şi de aceea întotdeauna va exista un domeniu în care un om se va simţi inferior altuia, fie că e vorba de vârstă, sex, fizic, inteligenţă, rasă, clasă socială sau nivel de pregătire.

Complexul de inferioritate poate conduce la săvârşirea de infracţiuni, deoarece acesta este o cale extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenţia opiniei publice, în felul acesta compensându-şi psihologic propria inferioritate. Astfel de situaţii sunt relativ frecvente în societatea industrială, determinate de sentimentele de frustrare şi înstrăinare. Sunt cunoscute studiile asupra unor infracţiuni la siguranţa circulaţiei rutiere săvârşite de persoane care, pentru a-şi compensa sentimentele de inferioritate, îşi iau ca aliat automobilul, caii-putere ai motorului devenind o prelungire a propriei forţe.

Pe lângă sentimentul de inferioritate şi slăbiciune, care sunt principalele caracteristici ale acestui tip de infractor, Adler adaugă lipsa de cooperare ca urmare a sentimentelor de frustrare apărute în condiţiile unei copilării nefericite.

Criticii teoriei lui Adler, după ce menţionează importanţa considerabilă a conceptelor şi mecanismelor utilizate de autor, apreciază că el este înclinat să simplifice în mod exagerat problematica psihologiei infractorului. În contrast cu psihanaliza lui Freud, care apare ca fiind sofisticată, Adler are tendinţa să renunţe prea uşor la bogăţia complexităţii vieţii psihologice pe care psihanaliza tocmai o câştigase. Se relevă faptul că Adler ia în considerare doar partea raţională a fenomenelor pe care le descrie şi nu poate vedea dincolo de determinismele raţionale ale comportamentului uman3.

  • Criminologii americani F.Alexander şi H.Staub au utilizat entităţile psihice propuse de Freud pentru analiza diferitelor tipologii infracţionale1. Astfel, în cazul infractorilor din obişnuinţă nu ar exista un conflict între Eu şi Supereu, întrucât aceştia aparţin unui mediu antisocial iar conduita lor este conformă normelor care guvernează acest mediu. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora îşi suspendă funcţia morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibrul.
  • Psihanalistul August Aichorn2 a utilizat noţiunile referitoare la nevroze şi psihoze pentru a explica anumite comportamente antisociale. Acesta considera că, deşi mediul social (factorii exogeni) îl influenţează pe individ, acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcţie. Aichorn a numit această predispoziţie - "delincvenţă latentă". Cercetările lui August Aichorn au fost continuate de Kate Friedlander3.
  • O anumită influenţă asupra criminologiei au avut şi tipologiile construite pe baze psihanalitice. Carl Gustav Jung (1875-1960) joacă un rol important în acest domeniu, în principal datorită introducerii tipului psihologic şi conceptelor sale de introvertit şi extrovertit. Aplicarea acestor concepte în criminologie aparţine, în special, lui H.Eysenck4 care, încercând să demonstreze existenţa unei personalităţi specifice a infractorului, consideră că principala cauză a criminalităţii trebuie văzută în eşecul unei anumite componente a personalităţii de a se comporta acceptabil din punct de vedere social.
Loading...