Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este criminologul belgian Etienne de Greef5. El consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera, determinând un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă. În opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce la comiterea actului infracţional.
În evoluţia acestui proces se disting trei etape. În prima etapă, numită de autor "faza asentimentului temperat", individul normal suferă o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustrări repetate. Convins de injustiţia mediului social în care trăieşte, el nu mai găseşte nici o raţiune pentru a respecta codul moral al acestui mediu.
În cea de-a doua etapă, denumită a "asentimentului formulat", individul acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări, caută un mediu mai tolerant.
În cea de-a treia etapă apare "criza", în decursul căreia este acceptată eliminarea victimei, aşteptându-se ocazia favorabilă pentru "trecerea la act". În această ultimă fază, individul trece printr-o "stare psihică periculoasă", care prefigurează "trecerea la act".
Procesul criminogen este axat de E. de Greef pe un Eu care consimte şi tolerează ideea crimei. Elementul de diferenţiere între infractor şi noninfractor constă în faptul că infractorul trece mai uşor la comiterea actului, într-o situaţie favorabilă, deci o diferenţă de grad. Trăsătura psihică fundamentală care permite trecerea la act ar fi indiferenţa afectivă a individului.