Drept

Bazele istorice ale criminologiei sociologice

Atât reprezentanţii orientării biologice, cât şi cei ai orientării psihologice au abordat cu prioritate etiologia de ordin endogen a criminalităţii. Teoriile elaborate în acest plan al cercetării ştiinţifice au fost considerate nesatisfăcătoare de către adepţii orientării sociologice, care au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o deosebită importanţă determinărilor de ordin social, absolutizând, uneori, procesul de socializare a omului.

Orientarea sociologică în criminologie a furnizat o consistentă literatură de specialitate, structurată într-o mare diversitate de curente, teorii şi opinii inspirate de sociologia şi psihologia socială. Primele explicaţii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de şcoala franco-belgiană a mediului social⁴, din cuprinsul căreia se detaşează unele aspecte interesante care impun o prezentare detaliată.

Şcoala sociologică. Teoria lui Durkheim*

Emile Durkheim (1858-1917) este unul din fondatorii sociologiei ca ştiinţă şi are mari merite în analiza criminologică a fenomenului infracţional. Teoria sa a influenţat profund gândirea criminologică modernă.

Prima trăsătură definitorie a teoriei lui Durkheim este punctul de vedere conform căruia criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil în toate societăţile. Inevitabilitatea crimei se datorează eterogenităţii condiţiei umane. Întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin da la tipul colectiv este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracţional⁵. Din această poziţie teoretică rezultă că infracţionalitatea nu este determinată de cauze excepţionale ci, în primul rând, de structura socio-culturală căreia îi aparţine.

Pe de altă parte, criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi, ci în strânsă legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu¹.

Crima, afirmă Durkheim, constituie un factor de sănătate publică, făcând diferenţa între bine şi rău şi atrăgând atenţia asupra stării sociale precare a unei naţiuni².

O altă contribuţie valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată de elaborarea de către Durkheim a conceptului de anomie (de la grecescul a nomos - fără norme), care desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice etc.). Întrucât nici o fiinţă umană nu poate fi fericită dacă nu există un echilibru între nevoile sale şi posibilităţile de a le satisface, iar dereglarea socială determină dezechilibrul, poate să apară fenomenul de suicid³, dar şi comportamentul infracţional al oamenilor, la baza căruia ar sta determinismul social şi nu predispoziţiile psihologice ale individului.

Enrico Ferri. Teoria sociologică multifactorială

Jurist şi sociolog, profesor universitar şi avocat celebru, redactor şef al ziarului socialist "Avanti" şi fondator al revistei juridice "La scuola pozitiva", autor de cursuri şi lucrări ştiinţifice renumite, Enrico Ferri (1856-1929)*** a fost una din marile personalităţi ale criminologiei, considerat drept fondatorul criminologiei sociologice⁴.

Discipol al lui Lombroso, Ferri acceptă determinismul endogen al maestrului său, dar propriile sale cercetări s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenului infracţional. Totodată, autorul îşi pune întrebarea firească de ce în condiţii exogene similare numai anumiţi indivizi comit infracţiuni. Conform opiniilor sale, răspunsul la această interogaţie este acela că delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei penale.

Cu ocazia celui de-al IV-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896), Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni :

• factori antropologici (endogeni) reprezentaţi în trei grupe : cei care ţin de constituţia organică a infractorului, cei care corespund constituţiei sale psihice şi în ultimul rând caracteristicile personale (vârstă, sex etc.)⁵;
• factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiţiile atmosferice etc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;
• factorii mediului social: densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică, producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi politică etc.

Acordând prioritate factorilor sociali, Ferri reliefează faptul că aceştia se regăsesc mai ales în planul general al fenomenului infracţional. De altfel, autorul a reformulat "legea saturaţiei mediului" aparţinând lui Quetelet, elaborând "legea suprasaturaţiei", conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi războiul, revoluţia, foametea etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii. O dată cu epuizarea evenimentului în cauză, criminalitatea revine la limitele sale "normale".

În viziunea sa asupra sociologiei criminalităţii, Ferri reuneşte două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei: elementul de sinteză obţinut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preocupări criminologice şi studiul analitic al fenomenului infracţional considerat ca fiind determinat de viaţa socială⁶.

Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

Începutul secolului al XX-lea a fost marcat, pe continentul american, de o puternică dezvoltare a sociologiei şi, în cadrul ei, a sociologiei criminologice. Delincvenţa, mai ales cea juvenilă, a constituit o preocupare constantă a sociologilor americani, rezultând monografii de amploare, studii bine articulate ştiinţific, bazate pe inovaţii metodologice şi studii experimentale de mare întindere.

Diversitatea acestor teorii face dificilă încercarea de clasificare a lor, de includere într-un curent teoretic anume. Unii autori^[1] au clasificat teoriile sociologice moderne în trei orientări:

• teoriile structurii sociale, care includ curentul culturalist şi curentul funcţionalist;
• teoriile proceselor sociale, care cuprind teoriile învăţării, ale controlului social şi ale "etichetării" sociale;
• teoriile conflictului social.

Alţi autori^[2] subliniază aspectul multifactorial al acestor teorii care, deşi sunt esenţialmente sociologice, iau în considerare modul în care factorii sociali sunt percepuţi şi asimilaţi psihologic de indivizi, în cadrul procesului de socializare.

Preferăm perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo^[3], conform căreia teoriile sociologice moderne sunt subsumate fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual inspirat îndeosebi de gândirea teoretică a lui Durkheim, Pareto şi Parsons a dominat criminologia sociologică de la începutul secolului XX până în jurul anului 1960. El se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul social.

Cele două sisteme sunt alcătuite din părţi componente care se adaptează şi evoluează în consens deoarece altfel s-ar produce conflictul major, ruptura, disoluţia sistemului. Anumite conflicte care apar sunt anihilate prin capacitatea interioară a ansamblului de a ajusta, de a se autoregla. Se prezumă că adaptarea la condiţiile evolutive constituie regula de funcţionare a societăţii. Ruptura, dacă survine, reprezintă un eşec al procesului de adaptare.

Teoriile modelului consensual îl consideră pe infractor un neadaptat şi propun, drept remediu, diverse modele de resocializare a acestuia. Cercetările întreprinse şi-au propus să evidenţieze, prin examinarea multiplelor legături care se stabilesc între mediul social şi diferitele grupuri sociale, acei factori care modifică tendinţele normale de adaptare a individului la mediu.

Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea existenţei unor norme care ocrotesc valorile sociale dominante, a căror încălcare îl plasează pe individ în categoria infractorilor^[4].

Comparând elementele esenţiale ale teoriilor sociologice considerăm că pot fi incluse in modelul consensual patru curente relativ distincte: orientarea ecologică, curentul culturalist, curentul funcţionalist şi teoriile controlului social.

Şcoala ecologică de la Chicago

De o mare audienţă în anii '20-'30 s-au bucurat teoriile inspirate de orientarea ecologică a şcolii din Chicago, conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic-psihologic etc.) din momentul în care intră în relaţii cu alte elemente este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală. În aceeaşi manieră, relaţia dintre om şi societate este examinată prin intermediul particularităţilor ecologice. Metodele teoretice ale şcolii ecologice de la Chicago au fost popularizate de Henry McKay, Clifford R.Shaw şi Frederick Thrasher.

Încercând să explice cauzele criminalităţii în marile concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era ridicată, C.R.Shaw şi H.D. McKay au făcut o analogie între grupurile de imigranţi şi speciile de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil; în aceeaşi manieră, imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de viaţa concretă¹.

Autorii au evidenţiat existenţa unor corelaţii între delincvenţă şi perturbările sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, şomaj, condiţii de muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat etc.). Delincvenţa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific cartierelor sărace, reprezentanţii şcolii din Chicago formulând conceptul de zonă criminogenă specifică (delinquency area)².

Introducând o nouă variabilă - ecologia urbană - în studiul criminalităţii, reprezentanţii şcolii ecologice au deschis calea unei întregi generaţii de criminologi care s-au concentrat asupra determinării comportamentului delincvent de către factorii sociali. Aceste teorii au determinat reacţii pozitive în sfera politicii penale, concretizate în realizarea unor programe speciale de prevenire a criminalităţii, programe care s-au extins până după cel de-al doilea război mondial.

Curentul culturalist

Un alt grup de teorii din sfera modelului consensual sunt cele care aparţin curentului culturalist, care raportează personalitatea individului la cultura în care se dezvoltă şi pe care o asimilează. În elaborarea ipotezei de cercetare, promotorii acestor teorii pornesc de la recunoaşterea existenţei sistemului social care are menirea de a integra într-un echilibru dinamic toate clasele, categoriile şi grupurile care compun societatea. Din acest sistem se detaşează acea secvenţă care vine în conflict cu consensul cultural global.

Tema centrală a orientării culturaliste în criminologie este raportul dintre cultură şi criminalitate. Aceasta din urmă este privită ca o "adaptare inversă" a indivizilor, care asimilează norme şi valori opuse celor general acceptate de majoritatea membrilor societăţii.

Teoria "asociaţiilor diferenţiate". Învăţarea socială a comportamentului delincvent

Elaborată de Edwin Sutherland, teoria "asociaţiilor diferenţiate"³ este una din teoriile reprezentative ale curentului culturalist. Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Sutherland elaborează o teorie complexă, propunând o abordare multifactorială a criminalităţii, privită ca un fenomen socio-cultural⁴.

Conform teoriei sale, comportamentul delincvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El se dobândeşte prin asocierea cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament şi prin izolarea (diferenţierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil. Astfel, "asociaţia diferenţiată a unei persoane cu diferişi indivizi" ar sta la baza actului infracţional.

Preluarea teoriei "imitaţiei" de la Gabriel Tarde este evidentă. Este adevărat că omul are o tentaţie extraordinară de a imita, mai ales la o vârstă tânără şi cu preponderenţă comportamentele negative, care îl pun în conflict cu grupul din care face parte (din spirit de frondă, pe baza unui complex de inferioritate ori din alte motive). Sutherland arată că, dacă asocierea cu modelele criminale este mai timpurie, "învăţarea" se produce mai repede, mai ales dacă "modelul" are un "prestigiu" deosebit. "Asociaţiile diferenţiate" apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizării sociale.

Continuând linia de gândire a lui Durkheim, Sutherland a integrat studiul comportamentului infracţional în studiul sociologic al oricărui tip de comportament. Prin asocierea pe care a făcut-o între
cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale (white collar crime - criminalitatea "gulerelor albe").

Teoria lui Sutherland a fost criticată¹ pentru că nu clarifică două probleme fundamentale:

• care este, totuşi, originea criminalităţii, întrucât aceasta trebuie să fi existat înainte să fi fost învăţată pe calea "asociaţiilor diferenţiate";
• din ce cauză numai anumiţi indivizi învaţă comportamentul infracţional.
• Teoria "conflictului de cultură"

Elaborată de criminologul nord-american Thorsten Sellin în faimoasa sa lucrare "Culture Conflict and Crime"² (Conflictul de cultură şi criminalitatea), această concepţie conţine fundamentul teoretic al curentului culturalist.

Principala premisă a autorului sus-amintit este aceea că normele juridice penale sunt expresia normelor culturii dominante în societate. Însă, într-o societate eterogenă, diversificată, există mari diferenţe culturale, cum ar fi acelea între localnici şi imigranţi, bogaţi şi săraci, între grupuri şi subgrupuri sociale. Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme şi obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană şi normele şi valorile dominante în societate. Ca exemplu, Sellin citează cazul unui tată sicilian din New Jersey. Acesta a ucis un tânăr de 16 ani care îi sedusese fiica şi s-a arătat extrem de surprins la arestarea sa, deoarece el "apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradiţională"³. Autorul consideră că există o relaţie direct proporţională între numărul de contradicţii culturale şi rata delincvenţei.

Teoria lui Sellin a dat naştere la interpretări tendenţioase, chiar rasiste, cu privire la criminalitatea imigranţilor şi a populaţiei de culoare din S.U.A.⁴.

Un continuator al lui Thorsten Sellin a fost sociologul american Walter Miller⁵ care a studiat criminalitatea păturilor sociale defavorizate, dar prin conceptele utilizate el se apropie mai mult de curentul funcţionalist.

• Teoria "subculturilor delincvente"

O altă variantă a curentului culturalist este reprezentată de teoria lui Albert Cohen referitoare la "subculturile delincvente"⁶. Ideea centrală a acestei teorii este aceea că infracţionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie, de fapt, un protest împotriva normelor culturale dominante în S.U.A.. Întrucât condiţiile sociale nu le permit să obţină un succes social legitim, aceşti tineri resimt o puternică stare de frustrare. Delincvenţa, afirmă autorul, nu este un rezultat inerent inferiorităţii sociale. Ea este mai degrabă o funcţie a barierelor sociale şi economice impuse grupurilor sociale sărace.

Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi alegând calea delincvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem propriu de modele şi norme care poartă denumirea de "subcultură delincventă". Aceasta se caracterizează prin non-utilitate (infracţiunile sunt comise nu pentru scopuri materiale, ci pentru faimă), maliţiozitate (faptele vizează necazul celorlalţi) şi negativism.

Încercând să clarifice problema apariţiei "subculturilor delincvente" în anumite sectoare ale vieţii sociale, Cohen a neglijat factorii individuali implicaşi în geneza crimei, ca şi alte aspecte ale procesului de socializare a tinerilor. El nu a putut lămuri mecanismele prin care unii tineri aleg calea "conformistă",
alţii "subcultura delincventă", iar alţii "delincvenţa solitară"¹. De asemenea, el a restrâns nejustificat sfera infracţiunilor comise de bandele de adolescenţi la cele non-utilitare, iraţionale, sfidătoare². Alte studii au dovedit că, dimpotrivă, unele "subculturi delincvente" se caracterizează prin comiterea de infracţiuni profitabile.

Problema subculturilor delincvente a fost analizată şi de alţi cercetători. Astfel, Marvin Wolfgang şi Frank Ferracuti³, care au introdus ipoteza subculturilor delincvente în analiza infracţiunilor săvârşite cu violenţă, au relevat că există o relaţie directă între rata omorurilor şi modul în care grupul percepe violenţa. Cu cât un individ este mai integrat într-o "subcultură violentă", cu atât creşte riscul ca el să comită infracţiuni grave, cu violenţă.

Curentul "funcţionalist"

Sociologia "funcţionalistă", denumită astfel întrucât plasează indivizii şi grupurile în structuri, roluri şi relaţii sociale, analizând funcţiile şi disfuncţiile existente într-o societate dată, a inspirat unele teorii criminologice de mare interes teoretic.

Ca idee comună, aceste teorii consideră criminalitatea ca un rezultat al stării de frustrare a indivizilor şi grupurilor defavorizate social şi economic, incapabile să atingă, prin mijloace licite, scopurile (obiectivele) valorizate de societate. Autorii consideră că aceşti oameni împărtăşesc aceleaşi dorinţe şi idealuri de realizare socială ca şi componenţii claselor favorizate, dar ei nu le pot atinge pe căi licite. De aici ar rezulta o tensiune socială, o stare de frustrare individuală şi colectivă care conduce la săvârşirea faptelor penale.

De altfel, aceste teorii mai sunt cunoscute şi sub numele de "teorii ale tensiunii sociale" (strain theories)⁴.

Robert K. Merton. Teoria anomiei sociale

Cea mai cunoscută dintre "teoriile tensiunilor sociale" aparţine lui R.K.Merton şi este intitulată teoria anomiei sociale .

Merton a adaptat conceptul de anomie al lui Durkheim la condiţiile societăţii americane, conferindu-i sensuri noi. Conceptul lui Durkheim, aşa cum am arătat, se referea la o anumită lipsă a normativităţii sociale determinată de conflicte majore (războaie, revoluţii, crize economice) ori de catastrofe naturale. În aceste condiţii, structura socială devine anomică, tinde spre dezintegrare, pentru a se restructura pe baze noi. În acest sens, anomia este o proprietate a structurii sociale şi nu a individului.

Conform teoriei lui Merton, anomia este transferată individului sub forma frustrării sociale. Ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face apariţia dezorganizarea socială. Deci, anomia se naşte ca rezultat al tensiunii dintre scopuri şi mijloace.

Criminalitatea reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi valorizate la nivelul societăţii şi mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri, individul recurge adesea la mijloace ilicite. Merton arată că, în societatea nord-americană se ignoră, în majoritatea cazurilor, dacă anumite obiective pot fi atinse pe căi legitime. Cu atât mai mult, tinerii aparţinând grupurilor defavorizate sunt supuşi drumului spre delincvenţă⁵.

Insistând asupra faptului că infracţionalitatea este determinată de condiţiile sociale şi nu de trăsăturile psihice ori biologice ale individului, Merton, alături de Shaw, McKay, Sellin şi Miller, a influenţat considerabil strategiile americane de prevenire a criminalităţii în a doua jumătate a secolului XX.

Deşi este credibilă, teoria lui Merton nu reuşeşte să explice de ce, totuşi, numai unii dintre indivizii aflaşi în stare anomică se angajează în săvârşirea de fapte antisociale în timp ce alţii se conformează normelor în vigoare.