Pin It

Consideraţii introductive

Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria şi evoluţia umanităţii; ea este în primul rând un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni ori inacţiuni care prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală.

Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale. Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea rolului personalităţii infractorului, a situaţiei concrete de viaţă în care se săvârşeşte fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală. Această problematică este rezultatul concepţiei conform căreia fapta antisocială, la fel ca şi fapta licită, este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă1. În consecinţă, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalităţii infractorului, fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de viaţă, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunţate anterior.

În criminologie, teoriile care abordează etiologia infracţiunii acordă valori diferite rolului acestor factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio-psihologică pun accentul pe importanţa personalităţii infractorului, situaţia precriminală nefiind decât "o circumstanţă care declanşează sau precipită săvârşirea actului, punând în valoare trăsături individuale negative care s-ar fi exprimat oricum, mai devreme sau mai târziu"1. Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor precriminale, considerând că între personalitatea infractorilor şi aceea a noninfractorilor nu există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat apariţia personalităţilor discordante, deviante, antisociale.

Personalitatea infractorului

Conceptul de personalitate a infractorului

Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială2. Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noţiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor.

Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume, cu scop de conservare şi dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Dispoziţiile individuale native care constituie premisa formării personalităţii sunt influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă fiinţa umană.

Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Adaptarea la lume şi societate a fiinţei umane, cu scop de conservare şi dezvoltare în condiţii de eficienţă maximă, depinde într-o măsură importantă de componenta biologică a individului şi este operată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se întregeşte cu aceea a sistemului neuro-vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă legătura dintre biotip şi componentele personalităţii, respectiv aptitudinile, temperamentul şi caracterul3.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă4. Aptitudinile de bază sunt moştenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învăţării şi perfecţionării individuale.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât de secreţiile endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi de sistemul de activare reticulară din diencefal. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană care arată că nu există tipuri pure de temperament şi că aceste tipuri conţin atât trăsături pozitive cât şi negative5. Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat şi stăpânit de caracter6.

Caracterul reprezintă un ansamblu de însuşiri care se manifestă constant şi durabil în faptele de conduită ale individului[1].

Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism2. El este rezultatul interacţiunii componentelor personalităţii, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.

Aceste elemente au fost utilizate, în forme mai complexe şi mai diversificate, de adepţii orientării biologice în criminologie, care au considerat datul biologic drept componentă esenţială a personalităţii umane, transformând anomaliile bio-constituţionale şi bio-psihologice în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi, în superiori şi inferiori, în infractori şi non-infractori3. În variantele moderne ale acestei orientări, interacţiunea dintre componenta biologică şi comportamentul infracţional ia în considerare progresele semnificative care au avut loc în genetică, biochimia sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie etc. Evaluarea rolului factorilor biologici în criminogeneză se face cu prudenţă, afirmându-se că nu există nici un tip particular de comportament infracţional care să fie determinat numai de factorii biologici4.

În realitate, personalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre individ şi mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalităţii. În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică şi socială, omul îşi modelează personalitatea prin învăţarea şi interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea. Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate şi originalitate şi care exprimă, într-un mod constant, durabil şi predictibil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii şi acţiuni compatibile cu modelul cultural şi normativ al societăţii respective. El nu se identifică, însă, cu un simplu proces de adaptare individuală şi conformistă la mediu, reprezentând produsul unor interacţiuni biunivoce complexe între individ şi mediul său social, care generează transformări şi schimbări în ambele sensuri. De aceea, personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluţie a fiinţei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relaţiilor sociale.

Perspectiva explicativă a conduitei antisociale implică, în mod obligatoriu, examinarea condiţiilor social-istorice în care se desfăşoară procesul de socializare a individului pentru a se identifica factorii care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalităţii.

Deşi relaţiile sociale influenţează decisiv formarea personalităţii individuale, la rândul lor, ele sunt determinate de activitatea oamenilor ca factori sociali creatori. În consecinţă, personalitatea umană este produsul epocii în care trăieşte omul şi pe care o reflectă la nivelul conştiinţei, acţionând, totodată, constructiv sau distructiv, asupra sa. Procesele integrării sociale sunt procese interacţioniste care determină sintezele majore ale condiţiei umane.

Astfel, dacă adaptarea pasivă la mediu, cu scop de conservare, este operată de reflexe şi instincte care sunt precumpănitor ereditare, adaptarea activă, cu scop de conservare şi dezvoltare, este operată de voinţa organizată a caracterului, luminată de învăţare şi inteligenţă şi controlată de emoţii şi sentimente5.

Maturizarea este un proces de dezvoltare şi împlinire venit dinspre interior spre exterior. Învăţarea este procesul complementar al maturizării, o adaptare activă la condiţiile noi ale mediului ce nu pot fi rezolvate prin simpla repetare a instinctelor ereditare. Aceste procese sunt marcate de tendinţe şi valenţe. Tendinţele sunt incitaţii provenite din interiorul fiinţei umane, dar ele nu sunt numai ereditare, ci şi dobândite prin învăţare. În cazul tendinţelor biologice precumpăneşte ereditatea, iar în cazul tendinţelor sociale, esenţială este învăţarea. Valenţele sunt excitaţii determinate de mediul social. Ele se conjugă cu tendinţele, rezultând comportamentul specific fiecărei fiinţe umane.

Din punct de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii umane rămâne caracterul, a cărui descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi în tratamentul şi resocializarea infractorilor.

Infractorul. Conceptul de personalitate a infractorului impune şi unele clarificări cu privire la accepţiunea criminologică a termenului de infractor.

În definirea noţiunii de infractor trebuie pornit de la legătura organică ce există între fapta comisă şi făptuitorul acesteia. Pentru a identifica elementele definitorii ale noţiunii de infractor este necesar să ne raportăm la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Art.17 C.pen. defineşte infracţiunea ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Drept consecinţă, infractorul este persoana care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. Această definiţie evidenţiază faptul că noţiunea de infractor nu poate fi o simplă "etichetă" aplicată unor indivizi de către grupul social dominant, aşa cum încearcă să demonstreze unele din teoriile inspirate de interacţionism, ci desemnează o persoană care comite o faptă antisocială generatoare de efecte juridice penale.

Totuşi, în criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei care a comis o infracţiune, exprimând totodată interrelaţia dintre individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia[2]. În această viziune sistemică, personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio- psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o infracţiune.

Formarea personalităţii infractorului

Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se ştie că se formează până în jurul vârstei de 25 de ani şi continuă să evolueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni[3].

Plecând de la această realitate, în analiza structurării în sens antisocial a personalităţii umane, controversele teoretice acordă prioritate fie factorilor individuali (endogeni), fie mediului social (factorilor exogeni). Cu toate că astăzi nu se mai afirmă că anumiţi indivizi se nasc infractori, rolul factorilor individuali nu este complet neglijat. Acest aspect se datorează rolului de "filtru" pe care îl joacă diversele componente ale personalităţii. În consecinţă, considerăm că este preferabil să acordăm valoare egală celor două categorii, fiecare având importanţa sa în orientarea antisocială a personalităţii infractorului.

Pe parcursul procesului de maturizare biologică şi socială, individul îşi formează propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistenţei unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalităţii. În acest sens, orientarea sociologică în criminologie a produs teorii care acordă factorilor de mediu o importanţă decisivă.

Fără îndoială, dezorganizarea socială, anomia, condiţiile economice precare, conflictele culturale etc., au un impact major asupra criminalităţii ca fenomen social. În schimb, la nivel individual, socializarea negativă nu conduce în mod inevitabil la săvârşirea de infracţiuni, ci numai ca rezultat al asimilării şi prelucrării sale de către structurile de personalitate şi pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la săvârşirea actului infracţional.

Astfel, conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalităţi predestinate pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând o diferenţă de natură, ci o diferenţă de grad cu determinare multicauzală.

Acordând valoare egală celor două categorii de factori implicaţi în formarea personalităţii infractorului, vom insista mai ales asupra proceselor cu relevanţă mai mare pe parcursul socializării negative. Aceste procese au semnificaţii diferite, ca rezultat al succesiunii lor temporale, al vârstei, sexului şi al altor caracteristici ale persoanei.

Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală, microgrupuri, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea non-delincventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora.

Orientarea antisocială a personalităţii este un proces de durată în care subiectul asimilează cu preponderenţă informaţiile perturbante care îi sosesc din mediul social.

Caracterizarea unei informaţii ca fiind perturbantă are în vedere proprietatea acesteia de a-l împiedica pe individ să asimileze sistemul de norme şi valori promovat de societate, de a ecrana şi falsifica imaginea valorilor reale, acordând prioritate antinormelor şi nonvalorilor. Aceasta explică de ce influenţele negative se acumulează treptat în conştiinţa indivizilor sub forma unor reprezentări incorecte ale valorilor sociale.

Eficienţa modelatoare a informaţiilor perturbante este în relaţie directă cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalităţii. În consecinţă, impactul informaţiilor perturbante va fi cu atât mai semnificativ atunci când subiectul este tânăr. Ele vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat iniţial în acte minore de conduită negativă care, cu timpul, se generalizează, degenerând în acte de conduită antisocială, infracţională.

Apreciind că mediul social global1 furnizează cu preponderenţă informaţii corecte, conforme cu modelul socio-cultural promovat, este necesar să se analizeze modul în care mediul psihosocial2 determină formarea personalităţii orientate antisocial.

Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului, atenţia criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de muncă (profesiei).

  1. a) Familia reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor.

Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori şi norme sociale prin intermediul primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă ale copilului, stabilizarea personalităţii adultului impune trecerea de la socializarea primară la socializarea continuă în cadrul interacţiunilor determinate de noua poziţie socială care impune imperative noi.

Familia îşi realizează funcţiile sale socializatoare în cadrul unor situaţii specifice:

  • situaţiile de "educare morală" în care sunt esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul îşi formează o primă imagine despre lume şi viaţă, despre norme şi valori;
  • situaţiile de "învăţare cognitivă" care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare convieţuirii sociale;
  • situaţiile de invenţie şi imaginaţie care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare;
  • situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.

În cadrul unor procese de interacţiune specifică, între care imitaţia, învăţarea şi identificarea, copilul ajunge să simtă şi să se comporte ca şi cum caracteristicile unei alte persoane sau grup de oameni i-ar aparţine şi lui, structurându-şi astfel trăsăturile de personalitate în funcţie de un model de referinţă. Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor, ori care în mod intenţionat asigură acestora modele de socializare negativă.

O influenţă hotărâtoare asupra formării personalităţii copilului o are climatul conjugal, calitatea relaţiilor dintre soţi pe de o parte şi dintre aceştia şi copii, pe de altă parte. Un cuplu armonios, o familie unită, o afecţiune autentică acordată copilului constituie premisele unei socializări pozitive. Dimpotrivă, un climat conjugal tensionat, certurile, stările conflictuale între soţi sau între părinţi şi copii manifestate prin repetate certuri, bătăi, vor influenţa negativ formarea personalităţii copilului.

Modelul comportamental al părinţilor exercită, fără îndoială, o puternică influenţă asupra copilului. Părinţii a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, curaj, respect faţă de muncă vor constitui exemplu pozitiv pentru propriii lor copii. Apariţia unor trăsături negative la copiii care au asemenea părinţi nu este exclusă, dar aceasta constituie o excepţie ce se datorează intervenţiei unor factori negativi cu o forţă de penetraţie foarte puternică, capabilă să anuleze modelul paternal. În acele familii în care părinţii nu muncesc, duc o viaţă parazitară, consumă frecvent băuturi alcoolice, unde predomină lăcomia, egoismul, dorinţa permanentă de înavuţire sau au antecedente penale, riscul apariţiei unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat.

Un rol deosebit în cadrul interacţiunii părinte-copil, în modelarea personalităţii copilului îl are, de asemenea, stilul educativ. Dacă el este echilibrat, inteligent, raţional, bazat pe preocuparea constantă a părinţilor de a cunoaşte profund viaţa copilului, de a-i transmite acestuia o imagine exactă asupra realităţilor care-l înconjoară, de a-l face să înţeleagă posibilităţile reale care i se oferă pentru a-şi satisface aspiraţiile, constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalităţi armonioase.

Cercetările efectuate au arătat că majoritatea minorilor delincvenţi provin din acele familii în care stilul educativ este caracterizat fie prin indiferenţă, fie prin despotism. La consecinţe tot atât de negative duce şi stilul educativ permisiv, excesiv de tolerant, manifestat prin răsfăţul exagerat al copiilor. Acest stil este caracteristic îndeosebi familiilor cu un singur copil şi cu o situaţie materială foarte bună.

Rolul familiei în formarea personalităţii individului trebuie considerat în toată complexitatea sa. Chiar şi în acele cazuri în care familia este caracterizată printr-un stil de viaţă deficitar, ea poate juca un rol pozitiv în viaţa individului prin protecţia pe care i-o oferă, prin identitatea pe care i-o asigură, prin mobilurile emoţionale pe care le determină.

  1. şcoala deţine, de asemenea, un loc important în formarea personalităţii individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viaţă generaţia tânără.

Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delincvenţă. Desigur că, la rândul său, rolul educativ al şcolii poate fi marcat de o serie de carenţe care contribuie la formarea unei personalităţi neadaptate.

Preocupată mai ales de rolul său informativ, şcoala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa educativă. Se produce astfel o ruptură între funcţia educativă şi funcţia instructivă a şcolii, educaţia fiind înlocuită cu şcolarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relaţii ierarhice, fragmentare, care îndepărtează de şcoală pe cei mai puţin dotaţi, care se îndreaptă către anturaje în care îşi pot satisface nevoia de apreciere.

  1. Profesia, prin ea însăşi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvenţa prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor comise cu violenţă relevă că majoritatea subiecţilor activi au un statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o calificare.

În concluzie, socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încât prescripţiile socio-culturale ale mediului psihosocial devin constante şi repere de bază ale personalităţii[4].

Fără îndoială că şi mediul social global, în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariţia conduitelor antisociale, în formarea personalităţii infractorului. Astfel, procesul de socializare desfăşurat pe fondul unor contradicţii severe între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce adesea la apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor personalităţi antisociale. Apariţia conduitelor antisociale decurge, astfel, din însăşi esenţa societăţii, din criza economică pe care o străbate. În acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar modelele promovate devin confuze.

Tinerii resimt starea anomică mai ales ca pe un conflict între necesităţile personalităţii lor aflate în formare şi reperele normative care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor parentale şi a oricărui alt tip de normă care nu ţine seama de nevoile lor de creativitate şi de afirmare activă în viaţa socială. Absenţa unor standarde precise, a unui ghid valoric clar, este resimţită ca o stare de angoasă, de dezorientare şi inadaptare socială, care conduce la devianţă. Anomia socială interacţionează cu personalitatea în formare determinând dispariţia orizontului, a perspectivei viitorului social al individului, devenind factor criminogen.

La vârsta adultă, anomia socială determină consecinţe criminogene şi în sensul propus de criminologul american R.K.Merton[5]. Astfel orientarea antisocială a personalităţii umane apare ca o consecinţă a injustiţiei sociale, a dezechilibrelor care apar între scopurile valorizate de societate şi mijloacele licite disponibile pentru realizarea lor.

Consecinţa tipică a raporturilor contradictorii în planul socialului este înstrăinarea individului şi modificarea în sens antisocial a structurii sale de personalitate, manifestată prin individualism, indiferenţă afectivă, egocentrism şi agresivitate. Într-adevăr, personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămâne un dat imuabil, ci se modifică o dată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care o compun.

  1. şcoala deţine, de asemenea, un loc important în formarea personalităţii individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viaţă generaţia tânără.

Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delincvenţă. Desigur că, la rândul său, rolul educativ al şcolii poate fi marcat de o serie de carenţe care contribuie la formarea unei personalităţi neadaptate.

Preocupată mai ales de rolul său informativ, şcoala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa educativă. Se produce astfel o ruptură între funcţia educativă şi funcţia instructivă a şcolii, educaţia fiind înlocuită cu şcolarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relaţii ierarhice, fragmentare, care îndepărtează de şcoală pe cei mai puţin dotaţi, care se îndreaptă către anturaje în care îşi pot satisface nevoia de apreciere.

  1. Profesia, prin ea însăşi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvenţa prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor comise cu violenţă relevă că majoritatea subiecţilor activi au un statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o calificare.

În concluzie, socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al
întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încât prescripţiile socio-culturale ale mediului psihosocial devin constante şi repere de bază ale personalităţii1.

Fără îndoială că şi mediul social global, în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariţia conduitelor antisociale, în formarea personalităţii infractorului. Astfel, procesul de socializare desfăşurat pe fondul unor contradicţii severe între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce adesea la apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor personalităţi antisociale. Apariţia conduitelor antisociale decurge, astfel, din însăşi esenţa societăţii, din criza economică pe care o străbate. În acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar modelele promovate devin confuze.

Tinerii resimt starea anomică mai ales ca pe un conflict între necesităţile personalităţii lor aflate în formare şi reperele normative care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor parentale şi a oricărui alt tip de normă care nu ţine seama de nevoile lor de creativitate şi de afirmare activă în viaţa socială. Absenţa unor standarde precise, a unui ghid valoric clar, este resimţită ca o stare de angoasă, de dezorientare şi inadaptare socială, care conduce la devianţă. Anomia socială interacţionează cu personalitatea în formare determinând dispariţia orizontului, a perspectivei viitorului social al individului, devenind factor criminogen.

La vârsta adultă, anomia socială determină consecinţe criminogene şi în sensul propus de criminologul american R.K.Merton2. Astfel orientarea antisocială a personalităţii umane apare ca o consecinţă a injustiţiei sociale, a dezechilibrelor care apar între scopurile valorizate de societate şi mijloacele licite disponibile pentru realizarea lor.

Consecinţa tipică a raporturilor contradictorii în planul socialului este înstrăinarea individului şi modificarea în sens antisocial a structurii sale de personalitate, manifestată prin individualism, indiferenţă afectivă, egocentrism şi agresivitate. Într-adevăr, personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămâne un dat imuabil, ci se modifică o dată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care o compun.

 Orientarea antisocială a personalităţii infractorului

Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate3 şi în conformitate cu analiza efectuată, orientarea antisocială a personalităţii infractorilor este diferită ca grad de intensitate şi mod de manifestare. Din aceste considerente, conceptul de orientare antisocială a personalităţii dobândeşte două semnificaţii:

  • într-o primă accepţiune, el defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de norme şi valori promovat de societate. Individul orientat antisocial recunoaşte sistemul licit de valori, dar personalitatea sa prezintă o disfuncţie, o inadaptare, nereuşind să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi valori;
  • într-o a doua accepţiune, personalitatea orientată antisocial elimină sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt contrare celor eliminate. În acest caz nu mai este vorba de o disfuncţie sau de inadaptare ci dimpotrivă, personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme şi valori ilicite. Acest tip de personalitate orientată antisocial aparţine, de regulă, recidiviştilor.

Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii infractorului sugerează pericolul social potenţial pe care îl prezintă acesta. Spre exemplu, un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme şi valori impus de societate, prezintă un pericol social potenţial mai redus, deşi într-o situaţie concretă favorabilă el poate săvârşi o infracţiune.

Situaţia preinfracţională

Etiologia faptei antisociale nu presupune doar existenţa unui anumit tip de personalitate, ci şi a unei situaţii concrete de viaţă, deoarece actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii delincventului, care precedă actul infracţional. În literatura de specialitate[6] se face distincţie între două elemente ale situaţiei preinfracţionale: evenimentul (sau seria de evenimente) care determină apariţia ideii infracţionale în mintea delincventului şi circumstanţele în care fapta antisocială se pregăteşte şi se execută.

  • Primul element poate avea o largă variabilitate în timp. El poate fi răspunsul instantaneu la o provocare, ori poate preceda cu mult formarea ideii infracţionale. În primul caz putem exemplifica prin săvârşirea unui omor în cazul flagrantului de adulter (ideea omuciderii apare în momentul constatării evenimentului), sau executarea furtului, tâlhăriei ori delapidării când ideea faptei antisociale survine ca rezultat al unor lipsuri materiale. La rândul său, rolul evenimentului originar diferă serios în etiologia infracţiunii. El poate fi decisiv în cazul prezentat al infidelităţii conjugale ori poate fi nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un alcoolic.
  • Al doilea element vizează circumstanţe fără legătură cu motivaţia infracţională, dar decisive în trecerea la act. Astfel, prezenţa unei arme (în cazul infracţiunilor săvârşite cu violenţă), a unei portiere deschise (în cazul furturilor de şi din autoturisme) etc., favorizează realizarea proiectului infracţional.

Fără îndoială că între diversele elemente ale situaţiei preinfracţionale, victima are un rol important. Ea poate fi provocatoare, neglijentă sau indiferentă faţă de comiterea infracţiunii.

În principiu, adoptarea variantei de comportament infracţional va interveni în acele ipoteze în care între orientarea antisocială a personalităţii şi situaţia preinfracţională se realizează o compensare sub raportul eficienţei contributive.

11.4. Mecanismul trecerii la act

Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă. Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensităţii orientării sale antisociale (diferenţa de grad), precum şi a trăsăturilor de caracter care o susţin: egocentrismul, agresivitatea, indiferenţa afectivă şi labilitatea.

Situaţia concretă de viaţă, aşa cum s-a arătat, creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. În funcţie de intensitatea orientării antisociale a personalităţii infractorului, pentru a se trece la săvârşirea infracţiunii, situaţia concretă de viaţă poate îmbrăca atât forma condiţiei necesare, cât şi pe cea a condiţiei necesare şi suficiente.

Odată întrunite aceste criterii, subiectul este pus în situaţia de a delibera şi a opta între mai multe variante de comportament. În procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaţionale (mobil şi scop), valorice (semnificaţia socială şi juridică a faptei), morale, afective şi materiale (condiţii concrete de realizare a faptei). Considerând situaţia concretă de viaţă ca fiind propice pentru săvârşirea faptei, rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventă a acestei diferenţe de grad. Pentru infractorul de profesie, care are o orientare antisocială a personalităţii deosebit de marcată, rezultatul deliberării este uşor de anticipat. Sistemul propriu de norme şi valori îi justifică conduita şi îi dă un caracter legitim[7]. Numai când factorii de risc rezultaţi din analiza situaţiei concrete de viaţă sunt foarte mari, opţiunea sa va fi alta, operând cu criteriile probabilităţii.

Atunci când orientarea antisocială a personalităţii are un grad mai redus de intensitate, criteriile pozitive nu mai suferă o desconsiderare atât de radicală.

Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracţiunii. Confruntarea de argumente în favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual. Trecând prin fazele
teoretice ale asentimentului temperat, asentimentului formulat şi a crizei1, opţiunea în favoarea săvârşirii faptei infracţionale are semnificaţia unei eliberări psihice pentru infractor şi a unui eşec social, care se vor consuma o dată cu procesul de transformare a posibilităţii în realitate.

Desigur, nu excludem eventualitatea ca infracţiunile să fie săvârşite spontan, din culpă ori cu praeterintenţie, dar acestea sunt excepţia care confirmă regula şi constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală2.