1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Caracterizare

Istoria preocupărilor provocate de săvârşirea faptelor antisociale îşi are originea în negura timpurilor antice3. Acest început nu a fost marcat nici de teorii asupra crimei şi nici de studiul răufăcătorului, ci de unul din cele mai puternice sentimente ancestrale: teama determinată de instinctul de conservare4.

Problematica infracţionalităţii, infractorilor şi a reacţiei sociale antiinfracţionale a evoluat o dată cu progresele realizate de umanitate, căpătând contur cu adevărat ştiinţific în perioada modernă, mai exact, în ultimele decenii. Această afirmaţie este susţinută de faptul că, deşi cercetarea ştiinţifică asupra cauzelor criminalităţii făcuse progrese serioase în prima jumătate a secolului XX, rezultatele obţinute au fost luate în considerare într-o mică măsură în domeniul politicii penale, al mijloacelor şi metodelor concrete de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Reluând o idee a lui E.Ferri5, criminologul francez J.Pinatel notează: "Ceea ce surprinde în ansamblul mijloacelor utilizate pentru a combate criminalitatea este faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare cu privire la natura şi cauzele acestui fenomen6". Este meritul oamenilor de ştiinţă, penalişti şi criminologi, care au corectat această stare de fapt, insistând asupra necesităţii concordanţei dintre rezultatele ştiinţifice privind cercetările etiologice şi metodele de tratament şi resocializare a infractorilor pe de o parte şi sistemul justiţiei penale pe de altă parte.

Remarcabil este şi faptul că, actualmente, problemele criminalităţii şi justiţiei penale preocupă cele mai înalte foruri mondiale, inclusiv O.N.U., care a constituit, în cadrul Consiliului Social şi Economic (ECOSOC) o secţie pentru justiţie penală şi combaterea criminalităţii7.

Cu toate acestea, modelele de politică penală aplicate în diverse ţări nu sunt şi nu pot fi identice. Ele depind de specificul politic, economic, social şi cultural al fiecărei ţări în parte, de evoluţia istorică proprie, de contextul regional în care se află şi, desigur, de starea şi dinamica fenomenului infracţional.

De altfel, tratarea teoretică a modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii şi, în acest context, a modelelor de politică penală, nu poate fi realizată fără precizarea că, de-a lungul timpului, acestea nu au existat în stare pură decât la nivelul principiilor generale, modalităţile concrete interferându-se şi coexistând în spaţiu şi timp1.

Modelul represiv

O lungă perioadă de timp, reacţia socială antiinfracţională a avut o esenţă eminamente represivă. Informaţiile de care dispunem provin din cele mai vechi texte juridice cunoscute, care confirmă evoluţia societăţii umane în anumite zone geografice şi care constituie o formă superioară a unor cutume străvechi2. Se apreciază3 că plăcuţele de ceramică de la Esnunna, aparţinând civilizaţiei sumeriene, ar avea o vechime de 7 milenii. Reglementările juridice inscripţionate relevă atât existenţa răzbunării private nelimitate, cât şi a unor forme embrionare ale răzbunării private limitate şi ale compoziţiei.

Conform celor mai vechi cutume ale justiţiei private, ofensa adusă unui individ se repercutează în mod automat asupra clanului din care face parte. Responsabilitatea ripostei aparţine, astfel, întregului grup. În mod similar, responsabilitatea individuală pentru fapta comisă devine colectivă, răsfrângându-se asupra clanului din care face parte făptuitorul. Reacţia primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu gravitatea faptei.

Întrucât excesele ripostei aveau un efect negativ concret, ducând la slăbirea forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi, a fost necesară limitarea răzbunării. Astfel, talionul şi, mai târziu, compoziţia, au constituit un progres juridic real4. Răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la nivelul grupului, concentrând-o asupra făptuitorului. Ea este astfel individualizată, echivalentă cu răul provocat5 şi controlată de autoritatea centrală a comunităţii.

Importanţa autorităţii care impune legea devine şi mai evidentă în cazul aplicării compoziţiei care, în fond, este o compensare în bani sau alte valori, a victimei.

Pentru ca această evoluţie să fie posibilă a fost necesar ca justiţia penală să primească un caracter sacerdotal şi teocratic. Sub imperiul "răzbunării divine", conducătorul militar şi religios, iar mai târziu - judecătorul, putea impune aplicarea legii. Codul regelui Hammurabi este un bun exemplu în acest sens, preluat de celelalte legislaţii penale orientale (egiptene şi ebraice).

Sistemele justiţiei penale pe continentul european au fost marcate de evoluţia civilizaţiei antice în Grecia şi în peninsula romană. Legile penale ale Greciei6 limitează puterea sacerdotală, stabilind distincţia fundamentală între delictele publice şi cele private, justiţia penală fiind concepută ca o funcţie a suveranităţii statului7.

Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-a bazat la început pe ideea retributivă, ca o consecinţă logică a evoluţiei istorice în planul ideii de justiţie. Această concepţie a fost pusă la îndoială de filosoful grec Platon[1] care considera că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la încălcarea legii, ci trebuie orientată către un scop viitor, care să prezinte utilitate socială şi care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. În viziunea lui Platon, scopul pedepsei trebuia să fie prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei) şi prevenirea generală (prin forţa exemplului). Platon distinge, de asemenea, între incorigibilul periculos - care trebuie exilat într-un loc sălbatec - şi delincventul recuperabil, care trebuie reeducat prin pedeapsa cu închisoarea.

Ideile lui Platon au influenţat puternic atât gândirea filosofică, cât şi evoluţia concepţiilor juridice ulterioare, până în perioada modernă.

Ideea de utilitate socială a pedepsei a fost reluată atât de filosofii antici (Aristotel, Seneca), precum şi de cei moderni (iluminiştii francezi). Pe această ultimă filieră a fost posibilă consacrarea sa de către tânărul aristocrat italian Cesare Bonesano, marchiz de Beccaria, student în drept la Universitatea din Milano, fondatorul şcolii clasice în dreptul penal.

Ideile şcolii clasice de drept penal îşi au sorgintea în operele filosofilor raţionalişti şi enciclopedişti, de la John Locke şi Jean Jacques Rousseau la Voltaire şi Montesquieu, opere care conţineau ideile consacrate ulterior de Revoluţia Franceză şi de Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.

Sintetizând gândirea filosofică a secolului său în lucrarea intitulată Dei delitti e delle pene (Despre infracţiuni şi pedepse), apărută la Livorno, în anul 1764, Cesare Beccaria atacă arbitrariul şi corupţia sistemului judiciar şi penitenciar din epoca sa, militând pentru tratament judiciar egal şi pentru respectarea demnităţii fiinţei umane.

În esenţă, şcoala clasică de drept penal se bazează pe teoria "liberului arbitru", postulând următoarele principii:

  • toţi oamenii sunt egali în faţa legii;
  • omul este o fiinţă raţională, iar conduita sa este o operaţie controlată de raţiune;
  • trăind sub imperiul liberului său arbitru, omul trebuie să suporte consecinţele faptelor sale.

Comportându-se în conformitate cu propriile opţiuni, omul anticipează avantajele şi dezavantajele

faptelor sale, reglându-şi conduita în funcţie de această evaluare. În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi severe care să determine reducerea disponibilităţii indivizilor pentru săvârşirea faptelor penale.

Şcoala clasică de drept penal nu insistă asupra elementelor de personalitate a infractorului, asupra situaţiei sale sociale sau familiale. Infractorul este considerat ca o fiinţă abstractă. Aceasta este explicaţia dictonului celebru al lui Francisco Carara, reprezentant al şcolii clasice italiene, conform căruia "crima nu este o acţiune, ci o infracţiune, ea nu este o entitate de fapt, ci o entitate juridică"[2].

Pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei, iar atributele pedepsei trebuie să fie severitatea, certitudinea, celeritatea şi uniformitatea, în scopul intimidării individuale şi colective. Cu toate acestea, Beccaria a militat împotriva pedepselor brutale şi infamante, considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea criminală dacă îşi vor da seama că nu mai au nimic de pierdut. El s-a pronunţat împotriva pedepsei cu moartea, apreciind că această măsură trebuie aplicată numai în cazuri de excepţie.

Legea penală franceză din 24 iulie 1790, Codul penal francez din anul 1810, Codul penal german din 1871 şi Codul penal italian din 1889 sunt fundamentate pe principiile şcolii clasice de drept penal.

Teoria clasică formulată de Cesare Beccaria a fost reluată şi întărită de filosoful britanic Jeremy Bentham în celebra sa formulă "Ceea ce justifică pedeapsa este utilitatea acesteia sau, mai exact, necesitatea sa"[3]. În viziunea autorului, pedeapsa trebuie să aibă următoarele obiective:

  • să prevină săvârşirea faptelor infracţionale;
  • când prevenirea eşuează, să-l determine pe infractor să comită o faptă mai puţin gravă;
  • să-l determine pe infractor să nu utilizeze mai multă forţă decât este necesar pentru săvârşirea faptei;
  • să menţină criminalitatea la un nivel cât mai scăzut.

În opinia lui Enrico Ferri[4], şcoala clasică de drept penal a fundamentat raţiunea şi a stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi, a obţinut o îmblânzire generală a pedepselor eliminându-le pe cele infamante şi a determinat legiferarea garanţiilor procesuale, în sensul respectării drepturilor acuzatului. Limitele acestei doctrine penale constau în concentrarea exclusivă "asupra delictului şi asupra pedepsei ca entitate juridică abstractă, izolată de omul care săvârşeşte un delict şi este condamnat, cât şi de mediul din care provine şi în care se întoarce după pedeapsă"[5].

Modelul preventiv

Modelul preventiv de politică penală a fost fundamentat de doctrina pozitivistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub impactul teoriilor evoluţioniste şi deterministe. Fondatorul şi purtătorul de cuvânt al acestei doctrine a fost Enrico Ferri, jurist şi sociolog care, în teza sa de doctorat intitulată "La teoria dell'imputabilita e la negazione del libero arbitrio", publicată la Florenţa în anul 1878, contestă virtuţile sistemului represiv aşa cum era conceput de şcoala clasică. Autorul arată că diferenţa dintre cele două doctrine nu rezultă din concluziile lor particulare care, uneori, pot fi asemănătoare, ci din metoda de analiză: deductivă - de logică abstractă, în cazul şcolii clasice, şi inductivă - specifică ştiinţelor experimentale, în cazul şcolii pozitiviste[6].

Tezele principale ale şcolii pozitiviste sunt:

  • în faţa instanţei trebuie să primeze comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;
  • pentru a înţelege comportamentul infractorului trebuie relevată influenţa factorilor ereditari şi de mediu care i-au marcat evoluţia;
  • trebuie înlăturată imaginea clasică a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să aleagă între bine şi rău;
  • infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale pe care le poate descoperi numai ştiinţa, este determinat de aceste legi şi nu este întotdeauna liber să aleagă;
  • justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea faptei antisociale.

În aceste condiţii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului.

În opinia autorului, infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un fenomen natural şi social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generale este suficientă certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia. Considerând că sistemul sancţionator are o importanţă limitată în prevenirea criminalităţii, Ferri afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic care să elimine sau să limiteze rolul factorilor care generează acest fenomen. Între aceste măsuri, pe care le-a numit substitutive penale, autorul include iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea timpului de lucru, reducerea consumului de alcool etc.

Modelul propus de doctrina pozitivistă constituie prima încercare de a preveni criminalitatea prin metode care iau în considerare cunoaşterea ştiinţifică a cauzelor acestui fenomen şi nu exclusiv prin metode punitive[7].

  • Doctrina "apărării sociale"

Lupta de idei dintre şcoala clasică şi şcoala pozitivistă a stimulat gândirea ştiinţifică în domeniul dreptului penal, determinând apariţia unor noi curente, care încearcă să îmbine cele două concepţii într-o nouă doctrină, potrivit căreia finalitatea dreptului penal este apărarea socială care se realizează atât prin prevenire, cât şi prin represiune.

Şcoala Apărării Sociale în dreptul penal a luat amploare mai ales după cel de-al doilea război mondial, datorită unor personalităţi de marcă, între care menţionăm pe Filippe Grammatica în Italia, Marc Ancel în Franţa şi Thorsten Sellin în S.U.A..

Totodată, fondatorii acestei doctrine recunosc meritele penaliştilor Franz von Liszt şi Adolf Prins care, în lucrările lor, au luat în considerare rezultatele studiilor criminologice şi "au declarat deschis faptul că pedeapsa nu este singurul mijloc de luptă contra criminalităţii"[8].

Baza teoretică a doctrinei apărării sociale este explicată de Marc Ancel în lucrarea La defense sociale nouvelle (Noua apărare socială), apărută la Paris, în anul 1954, în care autorul procedează la un examen critic al sistemului de protecţie socială antiinfracţională. Autorul împărtăşeşte "revolta pozitivistă" contra insuficienţei şi ineficacităţii sistemului clasic, caracterizat printr-un dogmatism imobil, care ignoră realitatea infracţională. Pentru a descifra această realitate, mişcarea "apărării sociale" face apel la ştiinţele naturale şi sociale şi procedează la o analiză riguroasă a instituţiilor de reacţie antiinfracţională în vederea identificării remediilor unei criminalităţi aflate în continuă schimbare.

În conformitate cu teoria lui Marc Ancel, ideile fundamentale ale acestei doctrine sunt următoarele:

  • "apărarea socială" reprezintă o concepţie generală de drept penal care vizează protejarea societăţii împotriva criminalităţii;
  • această protecţie trebuie să se realizeze prin măsuri penale şi extra-penale destinate să neutralizeze delincventul, fie prin eliminare sau segregare, fie prin aplicarea de metode curative şi educative;
  • "apărarea socială" promovează o politică penală în care se acordă prioritate prevenirii crimei şi tratamentului delincventului; această politică penală are ca obiectiv resocializarea infractorului;
  • resocializarea va fi o consecinţă a umanizării noilor legislaţii penale, care vor face apel la toate resursele individului, redându-i sensul valorilor morale şi încrederea în el însuşi;
  • această umanizare a dreptului şi procesului penal se va fundamenta pe cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului.

Criminologul canadian Denis Szabo apreciază[9] că principiile promovate de şcoala apărării sociale sunt generoase şi ţin seama de exigenţele justiţiei moderne.

Meritul criminologiei este acela de a fi adus în sfera de preocupare a dreptului penal ideea prevenirii criminalităţii, ca modalitate de reacţie împotriva fenomenului infracţional şi ideea individualizării pedepsei în raport cu persoana infractorului. De altfel, unul din obiectivele principale ale şcolii apărării sociale, acela de tratare şi resocializare a delincventului, a fost fundamentat ştiinţific de criminologie, mai ales de orientarea sa clinică[10].

  • Influenţa criminologiei asupra modelelor de politică penală

Caracterizare

În general, dreptul penal şi sistemul justiţiei penale sunt instituţii cu caracter conservator, mai puţin sensibile la teoriile vehiculate în doctrină. Modificările intervin, de regulă, atunci când schimbările propuse sunt foarte serios argumentate din punct de vedere juridic, iar consecinţele sunt acceptate de marea majoritate a specialiştilor în domeniu.

Din acest motiv, teoriile criminologice elaborate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX nu s-au reflectat imediat în sfera dreptului penal şi a politicii penale.

Mai frecvent, teoriile criminologice şi-au pus amprenta asupra elaborării şi punerii în aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a infractorului, în timpul efectuării pedepsei, precum şi asupra elaborării unor programe de prevenire a fenomenului infracţional.

  • Examenul individual

Tema examenului psiho-individual al infractorului a fost susţinută de fondatorii criminologiei şi reluată de majoritatea reprezentanţilor acestei discipline. Prima sa aplicare practică s-a realizat în Argentina, în anul 1907 înfiinţându-se un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria şi Franţa.

În S.U.A., la închisoarea San Quentin din California, s-a înfiinţat, în anul 1944, un centru de orientare curativă care examina persoana infractorului şi aviza tratamentul care urma să i se aplice în penitenciar.

  • Programe de prevenire

Studiată de majoritatea orientărilor criminologice, problema prevenirii fenomenului infracţional s-a concretizat într-o serie de programe care au fost mai mult sau mai puţin luate în considerare de factorii de decizie din ţările în care ele s-au elaborat.

Cel mai cunoscut program este "Chicago Area Project" (Proiectul zonei Chicago), inspirat de teoria ecologică a "Şcolii din Chicago". Această teorie apreciază că rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social, fapt care presupune atât îmbunătăţiri de ordin social-economic şi cultural, cât şi schimbări de tip atitudinal, respectiv implicarea directă a cetăţenilor la eradicarea criminalităţii. În transpunerea în practică a acestui proiect, autorii au alcătuit asociaţii antiinfracţionale în scopul creării unui climat ostil oricărei forme de delincvenţă. La realizarea programului de prevenire au fost atrase persoanele aflate în perioada de "probaţiune", de suspendare a executării pedepsei, ori de eliberare condiţionată.

Proiectul zonei Chicago a rezistat în timp (1930-1950) şi chiar dacă uneori a fost contestat, aplicarea sa a determinat o scădere sensibilă a delincvenţei în oraşul american cunoscut cu cea mai înaltă rată a criminalităţii la vremea respectivă.

  • Modelul curativ

Cu toate reticenţele menţionate, dreptul penal şi sistemul justiţiei penale au permis, în cea de-a doua jumătate a veacului nostru, apariţia unui model de politică penală fondat esenţialmente pe rezultatele cercetării ştiinţifice în criminologie.

După cel de-al doilea război mondial, reacţia socială împotriva criminalităţii a fost influenţată de o multitudine de factori. În primul rând, ororile şi atrocităţile războiului care se sfârşise determinau o reacţie firească de respingere a represiunii. Pe de altă parte, oamenii trebuiau să reacţioneze în faţa criminalităţii care cunoştea o adevărată explozie, marcând astfel eşecul strategiilor tradiţionale de luptă împotriva acestui fenomen. În legătură cu atmosfera care domina dezbaterile anilor '60, Jean Pinatel subliniază: "În ansamblul său, această perioadă se caracterizează printr-un climat ostil faţă de tot ceea ce era esenţialmente represiv, printr-o tendinţă de reconsiderare a metodelor penale tradiţionale, în sensul de renunţare la vechile metode bazate pe intimidare şi coerciţiune şi de adoptare a unor forme noi de răspuns social, axate pe ideea de prevenire şi resocializare"1.

Fundamentarea ştiinţifică a tendinţei non-represive în politica penală a fost stimulată şi de evoluţia remarcabilă a criminologiei în perioada interbelică, mai ales a criminologiei clinice, care situează persoana infractorului în centrul preocupărilor, urmărind tratamentul şi resocializarea acestuia. La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei "apărării sociale" susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale "noii apărări sociale" promovate de Marc Ancel.

În prefigurarea noului model de reacţie socială s-a plecat de la următoarele constatări1:

  • modelul represiv de reacţie socială nu contribuie la prevenirea şi combaterea criminalităţii întrucât nu ia în considerare cauzele acesteia;
  • ideea individualizării, acceptată teoretic, a fost insuficient transpusă în practică, datorită lipsei mijloacelor materiale;
  • pedeapsa aplicată s-a dovedit a fi ineficientă în procesul de resocializare a infractorilor, întrucât unicul criteriu de individualizare utilizat a fost gravitatea faptei;
  • varianta represivă nu oferă soluţii pentru reinserţia socială a condamnaţilor care, după ispăşirea pedepsei se întorc în mediul lor de provenienţă, reluându-şi comportamentul antisocial;
  • creşterea spectaculoasă a criminalităţii este o dovadă a faptului că pedeapsa nu mai dispunea de capacitatea preventivă ca efect al intimidării.

Deşi penaliştii de orientare clasică au relevat pericolul pe care îl reprezintă "devalorizarea" pedepsei, modelul curativ a câştigat tot mai mulţi adepţi, impunându-se, într-o anumită măsură, şi pe plan legislativ. În conformitate cu teoriile criminologilor clinicieni şi ale reprezentanţilor doctrinei "apărării sociale", noul model de reacţie socială anti-infracţională viza:

  • axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
  • adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
  • adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada executării acesteia;
  • adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc., destinat să faciliteze o reinserţie socială cât mai adecvată a infractorului, după executarea tratamentului.

Elementele care conturează ideile de bază ale modelului curativ pot fi grupate după cum urmează:

  • Individualizarea presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării acestuia2.

Individualizarea judiciară a pedepsei pe baza examenului de personalitate a infractorului este o primă etapă a tratamentului de resocializare, fiind urmată de o individualizare penitenciară, cu aceeaşi finalitate. Elaborarea tratamentului individual de resocializare în conformitate cu rezultatele cercetărilor efectuate de criminologia clinică in domeniul criminogenezei, urmărindu-se ameliorarea tendinţelor reacţionale ale infractorului, perfecţionarea aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor sale3: Aplicarea acestui tip de tratament presupune o implicare a infractorului în procesul de resocializare, cooperarea sa la transformarea propriei personalităţi. Programele de tratament au la bază metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica acesteia4.

În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate "pe cuvânt". În conformitate cu prevederile acestui sistem, pedeapsa este fixată între un minim şi un maxim, iar ulterior, după executarea minimului şi în funcţie de dovezile de îndreptare pe care le furnizează condamnatul pe parcursul executării pedepsei, se decide asupra momentului în care se va aplica măsura eliberării "pe cuvânt".

De asemenea, sistemul anglo-saxon de justiţie penală a inventat probaţiunea, care a lărgit sfera de incidenţă a opţiunii non-represive în politica penală. În varianta americană, probaţiunea presupune atât lăsarea infractorului în libertate, cât şi asigurarea unui tratament de susţinere în această perioadă. Condiţiile probaţiunii sunt stabilite de lege şi sunt puse în aplicare de tribunale şi de serviciul de probaţiune, având drept principale obiective însuşirea de către infractor a unor obiceiuri bune, încadrarea sa în muncă, participarea la programele de instruire şcolară şi de reconversie profesională, respectarea legii, plata datoriilor şi dezdăunarea victimei, prezentarea la datele fixate la serviciul de probaţiune.

Uneori se aplică suspendarea pronunţării pedepsei, permiţând unor infractori a căror vinovăţie a fost stabilită, dar care au o comportare bună, să rămână în libertate.

Atât în formula suspendării pronunţării hotărârii de condamnare, cât şi a suspendării executării pedepsei, în perioada de probaţiune infractorul este supravegheat, orientat şi i se acordă asistenţă de către agentul de probaţiune[11].

În Franţa, agenţii de probaţiune aparţin corpului de educatori ai administraţiei penitenciare iar "cazurile" le sunt repartizate de judecătorul însărcinat cu executarea pedepselor şi care răspunde de penitenciar.

  • Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării. Ele au îmbrăcat forme diferite de la o ţară la alta şi se caracterizează prin faptul că infractorul este lăsat în mediul său familial şi social şi îşi păstrează locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar.
  • Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmărindu-se umanizarea regimului de executare în mediu închis şi realizarea unui tratament adecvat de resocializare a infractorului. În unele ţări s-a ajuns chiar la exagerări, prin înfiinţarea unor penitenciare în care condiţiile de viaţă sunt vădit mai bune decât cele pe care infractorii le aveau în libertate. Alteori, lipsa puterii economice în ţările sărace a împiedicat transpunerea în practică a acestor idei.
  • A fost analizată şi - într-o anumită măsură - transpusă în practică, ideea tratamentului postpenal, care vizează sprijinirea infractorului la ieşirea din penitenciar, astfel încât acesta să evite situaţiile criminogene şi să atenueze procesul de stigmatizare.

Modelul curativ de politică penală constituie un succes important al criminologiei tradiţionale, iar nereuşitele care au apărut pe parcursul transpunerii lui în realitate nu se datorează lipsei fundamentului teoretic, ci condiţiilor social-economice şi culturale specifice fiecărei ţări.

 

Platon, Dialoguri, Protagoras, Paris, Editura Les Belles Lettres, 1966, 324,a.b.

[2]         E.Ferri, op.cit., p.23.

[3]        J.Bentham, Traite de legislation civile et penale, Paris, 1830, citat de R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei, 1989, p.155.

[4]        E.Ferri, op.cit., p.29-30.

[5]         Idem, p.30.

[6]         Idem, p.34.

[7]         R.M.Stănoiu, op.cit., p.155.

[8]       A.Prins, La defense sociale et le transformation du droit penal, 1910, citat de Gian Domenico Pisapia, Marc Ancel et la Defense sociale nouvelle, în Cahiers de defense sociale, 1990/1991, p.14.

[9]         D.Szabo, Criminologie, Montreal, P.U.M., 1965, p.30-48.

[10]       R.M.Stănoiu, op.cit., p.157; G.D.Pisapia, op.cit., p.17.

J.Pinatel, op.cit., p.118.

Conf. R.M.Stănoiu, op.cit., p.157. J.Pinatel, op.cit., p.448.

B.di Tulio, Le traitement des delinquants, ses aspects d'ordre medical, psychologique et social, în "Bulletin de la Societe Internationale de Criminologie", 1959, p.223 şi urm., citat de R.M.Stănoiu, op.cit., p.163.

R.M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p.75-80.

[11]       R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie... op.cit., p.170.

Loading...