loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Caracterizare

Dincolo de caracterul său conservator, politica penală la nivel statal manifestă, în ultimul deceniu, o certă tendinţă de armonizare internaţională atât în planul legislativ al combaterii criminalităţii, cât şi în planul respectării drepturilor omului, devenit o adevărată "religie"[1] a sfârşitului acestui secol.

Evoluţia politicii penale nu mai poate constitui, în momentul de faţă, doar o problemă internă a fiecărui stat în parte. Pe de o parte, revoluţia tehnologică şi tendinţa spre integrare economică internaţională au stimulat o consecinţă subsecventă negativă şi anume, dezvoltarea nestăpânită a vectorului transnaţional al criminalităţii, mondializarea criminalităţii organizate şi a terorismului, apariţia noilor forme de criminalitate între care criminalitatea informatică, "spălarea" banilor proveniţi din afaceri ilicite şi diseminarea deşeurilor toxice constituie doar o enumerare nelimitativă. Pe de altă parte, tendinţa naturală de a pune pe primul loc respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi adoptarea standardelor internaţionale în această materie nu poate lăsa indiferente guvernele şi parlamentele naţionale, care în procesul de adoptare a legii interne şi de aplicare a acesteia, trebuie să respecte aceste standarde. Deci, politica penală nu mai poate fi doar o problemă de tradiţii culturale interne, ci o necesitate specifică, izvorâtă din pragmatismul dar şi din aspiraţiile umaniste ale societăţii globale. Fără îndoială că această tendinţă nu reprezintă o negare a valorilor proprii fiecărui popor, ci o tentativă de armonizare, o încercare de a face posibilă convieţuirea într-o lume care trebuie să fie a tuturor.

În acest proces complex, o importanţă aparte revine congreselor specializate organizate de Naţiunile Unite. La aceste congrese participă, în calitate de raportori ori de consultanţi, personalităţi din toate statele lumii, atât oameni de ştiinţă, cât şi reprezentanţi ai puterii legislative şi executive. Rezoluţiile propuse spre adoptare, ca şi tematicile discutate, sunt pregătite atât de institutele O.N.U. specializate în prevenirea şi combaterea criminalităţii, cât şi de corespondenţii din fiecare ţară ai secţiei specializate din cadrul ECOSOC, de regulă, persoane cu mare experienţă în acest domeniu, specialişti reputaţi. De exemplu, cu prilejul celui de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite, desfăşurat la Milano, în anul 1985, cu tema "Prevenirea criminalităţii pentru libertate, justiţie, pace şi dezvoltare", au participat delegaţii reprezentând 125 de guverne, compuse din miniştri ai justiţiei, de interne, procurori generali, preşedinţi ai Curţilor Supreme de Justiţie, directori ai sistemelor penitenciare şi şefi ai poliţiilor locale[2]. Acest tip de reprezentare are calitatea de a influenţa ulterior, în mod decisiv şi în conformitate cu rezoluţiile adoptate de congres, politica penală din ţările participante.

De altfel, trebuie precizat că o importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă în politica penală au avut-o ultimele două congrese specializate ale O.N.U., respectiv cel de la Milano, la care am făcut deja referire, şi Al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalităţii şi tratamentului delincvenţilor, desfăşurat la Havana, în perioada 27 august - 7 septembrie 1990. În continuarea logică a dezbaterilor şi măsurilor adoptate la congresele anterioare, cu prilejul celor două importante reuniuni s-au discutat problematici şi adoptat rezoluţii de maxim interes pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, pentru orientarea generală a politicii penale, pentru sistemele justiţiei penale, pentru cooperarea internaţională în acest domeniu, între care menţionăm:

  • noile dimensiuni ale criminalităţii şi prevenirea acestui fenomen în contextul dezvoltării;
  • procesele evolutive ale justiţiei penale şi perspectivele sale într-o lume aflată în schimbare;
  • tineretul, criminalitatea şi justiţia;
  • formularea şi aplicarea standardelor şi normelor Naţiunilor Unite în justiţia penală;
  • orientări de politică penală pentru prevenirea şi combaterea crimei organizate, a terorismului şi a criminalităţii informatice;
  • orientări de politică penală privind delincvenţa juvenilă;
  • orientări de politică penală privind criminalitatea economică şi corupţia;
  • orientarea victimologică a politicii penale;
  • politica penală cu privire la sancţiunile penale, resocializarea şi reabilitarea infractorilor.

O epuizare a tuturor temelor discutate ar fi imposibilă în acest cadru, motiv pentru care ne vom referi doar la acele preocupări privind orientările de bază în materia politicii penale.

Tendinţa represivă, neoclasică

În conformitate cu Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A[3], tendinţa represivă ar trebui să se manifeste mai ales în cazul terorismului, al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor corupte ale funcţionarilor publici.

Înainte de a analiza conţinutul de esenţă al acestei recomandări, considerăm că este oportun să menţionăm că tendinţa neoclasică reprezintă un filon mai vechi al politicii penale represive care, de fapt, nu a încetat niciodată să se manifeste. Apariţia curentului neoclasic ca orientare teoretică este însă de dată mai recentă, şi s-a constituit iniţial într-o reacţie faţă de modelul curativ de politică penală, criticat sub aspectul ineficacităţii metodelor şi tehnicilor de tratament, abuzului de psihiatrie şi al neglijării programelor globale de prevenire a criminalităţii. De asemenea, sistemul pedepselor cu durată nedeterminată, probaţiunea şi eliberările "pe cuvânt" au fost criticate din cele mai diverse unghiuri teoretice şi ideologice. S-a considerat că ele constituie un vast domeniu al arbitrariului juridic şi execuţional, implicând contradicţii grave între măsurile non-punitive şi sistemele penale eminamente represive.

S-a susţinut1 că aceste proceduri judiciare şi execuţionale reprezintă un adevărat eşec prin lipsa criteriilor ştiinţifice de punere în aplicare, fapt care conduce la o inegalitate flagrantă a şanselor, în funcţie de poziţia socială şi disponibilităţile financiare ale inculpaţilor ori deţinuţilor, şi s-a sugerat existenţa incapacităţii profesionale, a relei credinţe şi chiar a corupţiei celor însărcinaţi cu aplicarea acestor măsuri.

S-a criticat cu severitate faptul că se ajunsese la o adevărată "capitalizare a probaţiunii". În lucrarea citată2, criminologul american Hans W. Mattick arată că în anul 1975, în S.U.A., un agent de probaţiune avea în supraveghere până la 200 şi chiar 300 de condamnaţi cărora li s-a aplicat măsura suspendării executării pedepsei, ori aflaţi în "probaţiune". În cazul în care aceste persoane s-ar fi aflat în închisori, statul ar fi cheltuit mari sume de bani cu întreţinerea lor. Punerea lor în libertate a salvat aceşti bani, dar măsura nu a putut avea efectele dorite, deoarece o singură persoană, în mod obiectiv, nu poate supraveghea un număr atât de mare de potenţiali răufăcători.

Unii autori au apreciat că modelul curativ de politică penală s-a întemeiat doar în aparenţă pe ideea de reintegrare socială a infractorilor. În realitate, măsurile de tratament ar fi contribuit la etichetarea şi stigmatizarea acestora3, precum şi la menţinerea în închisoare a unor condamnaţi pe o perioadă mai îndelungată decât ar fi fost necesar.

După disputele care au avut loc pe această temă în perioada 1970-1975, ideile şcolii clasice de drept penal au fost reluate în planul teoriei politicii penale, adepţii lor fiind susţinuţi de realitatea infracţională concretă, de "explozia" criminalităţii în ţările occidentale şi de tendinţa de universalizare a acestui fenomen. Cu acest prilej s-au reiterat vechile teorii referitoare la efectul descurajant al pedepsei şi la importanţa închisorii de scurtă durată, care ar produce un şoc benefic asupra făptuitorilor, susţinându-se necesitatea renunţării la măsurile alternative închisorii şi pentru limitarea strictă a sferei de incidenţă a liberării condiţionate. S-a propus chiar o sporire a severităţii pedepsei şi a limitării posibilităţilor de individualizare judiciară a sancţiunii penale4.

Ca urmare a presiunii generalizate a acestor opinii, în Statele Unite ale Americii s-a manifestat tendinţa de renunţare parţială la modelul curativ şi de înlocuire cu un model de justiţie mai bine precizat, prin instituirea unor criterii mai riguroase de aplicare a măsurii liberării condiţionate şi prin limitarea posibilităţilor de individualizare a sancţiunii de către instanţele judecătoreşti. Astfel, în anul 1976, statul California a adoptat un sistem uniform de sancţiuni, limitând elementele discreţionare, de incertitudine şi variabilitate pe care le presupunea modelul curativ5.

În Europa, această tendinţă a fost marcată de legea intitulată "Securitate şi libertate" adoptată în Franţa, la data de 2 februarie 1981. În legătură cu această lege, criminologul francez Jacques Verin aprecia că preia modelul american, înlocuind individualizarea pedepsei şi tratamentul de resocializare a infractorilor, revenind la sistemul clasic al pedepselor fixe, apreciate în funcţie de gravitatea faptelor antisociale săvârşite1.

Fără a fi partizanul măsurilor represive, Jean Pinatel recunoaşte că această tendinţă este oarecum justificată de creşterea gravă a infracţionalităţii, mai ales a celei săvârşite cu violenţă, fapt care determină o reacţie agresivă de apărare din partea societăţii, reacţie reflectată în plan legislativ. Totodată, autorul atrage atenţia asupra marilor probleme pe care le ridică mediul penitenciar, care se constituie într-o adevărată "şcoală a crimei", din care infractorii ies mai versaţi, mai marcaţi psihic şi mai înrăiţi2.

O analiză temeinică (şi critică) a acestei probleme a fost efectuată cu prilejul Seminarului European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Închisoarea, desfăşurat la Helsinki, în perioada 26-28 septembrie 1987, în organizarea Institutului Helsinki pentru Prevenirea şi Controlul Criminalităţii (HEUNI). În Raportul general prezentat cu acest prilej se subliniază faptul că în răspunsurile primite din partea guvernelor "indiferent că sunt din nordul, sudul, estul sau vestul Europei, pedeapsa cu închisoarea este descrisă în mod insistent ca fiind o sancţiune care, în marea majoritate a cazurilor, nu poate aduce nici o îmbunătăţire situaţiei personale ori sociale a celor condamnaţi. Dimpotrivă, există o îngrijorare generală că preocuparea pentru ajustarea satisfăcătoare a societăţii prin folosirea pedepsei cu închisoarea conduce în mod frecvent - unii pretind că întotdeauna - la înrăutăţirea situaţiei"3. Pentru a întări această concluzie, autorul citează Declaraţia Guvernului Suedez:

"...îmbunătăţirea situaţiei individuale (resocializarea) prin privarea de libertate constituie o iluzie. Dimpotrivă ... această pedeapsă conduce la o reabilitare minoră şi la un recidivism înalt, pe lângă faptul că are efecte distructive asupra personalităţii"4.

În concluziile Seminarului se arată că pedeapsa cu închisoarea este considerată a fi necesară, în funcţie de două criterii:

  • în cazul săvârşirii infracţiunilor grave (cum ar fi cele îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale, libertăţii persoanei, precum şi în cazul actelor de terorism, traficului de droguri, fraudelor şi altor infracţiuni economice de mari proporţii, a celor îndreptate împotriva mediului înconjurător, ori a celor care pun în pericol siguranţa naţională);
  • în cazul infractorilor incorigibili, asupra cărora sancţiunile neprivative de libertate nu ar produce nici un ecou5.

Această recomandare a fost întărită cu prilejul Congresului de la Havana. Astfel, în Anexa A se precizează că "guvernele trebuie să acorde atenţie cu prioritate promulgării şi implementării celor mai potrivite legi şi reglementări pentru a controla şi combate criminalitatea transnaţională şi tranzacţiile internaţionale ilegale.... De asemenea, legile naţionale trebuie să fie revăzute pentru a asigura un răspuns mai adecvat şi mai efectiv la noile forme de criminalitate, nu numai prin aplicarea pedepselor penale, ci şi prin măsuri legislative în materie civilă ori administrativă"6.

Un exemplu în această direcţie îl constituie noua legislaţie italiană pentru combaterea crimei organizate7.

De asemenea, se constată faptul că nu numai legislaţiile penale din ţările europene foste socialiste îşi înăspresc normele de incriminare, această tendinţă fiind vizibilă şi în ţările dezvoltate (a se vedea noul cod penal francez).

Totuşi, tendinţa spre severitate este în mod eficient echilibrată de o altă tendinţă, aceea înclinată spre utilizarea cu moderaţie a pârghiilor represive oferite de legea penală, precum şi prin identificarea altor sancţiuni neprivative de libertate.

Tendinţa moderată

Tendinţa moderată în politica penală reprezintă, în bună măsură, tentaţia echilibrului într-o lume din ce în ce mai bulversată de propriile sale dezechilibre. Această tendinţă este nouă în măsura în care încearcă să dea răspunsuri logice efectelor provocate de schimbările de diverse grade care se petrec în societatea mondială şi care riscă să determine extremisme subsecvente. Ea este, în cele din urmă, o politică a bunului simţ, dictat de ideea că atât o represiune mai înaltă cât şi renunţarea la sancţiunea penală (conform modelului aboliţionist de politică penală) vor conduce la dificultăţi şi mai accentuate în raporturile interumane. Această orientare abordează problematica prevenirii şi combaterii criminalităţii mai ales într-o manieră structurală, sistemică, apreciind că reducerea disparităţilor sociale, economice şi culturale dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare integrare socială şi, în cele din urmă, la o mai mare implicare a cetăţenilor la rezolvarea problemelor comunităţii din care fac parte, inclusiv la diminuarea criminalităţii.

Tendinţa moderată a fost marcată cu prilejul tuturor reuniunilor internaţionale de specialitate din ultimele două decenii şi exprimată cu claritate cu prilejul congreselor de la Milano şi Havana. Astfel, în "Planul de acţiune" de la Milano se precizează: "Trebuie explorate şi încurajate formele diverse ale participării comunităţii (la prevenirea şi combaterea criminalităţii - n.n.), în scopul creării alternativelor viabile la intervenţia judiciară pură, alternative care ar putea furniza metode mai accesibile pentru administrarea justiţiei, cum ar fi medierea, arbitrajul şi curţile de conciliere"[4].

Subliniind necesitatea combaterii unor forme grave ale criminalităţii (terorismul, crima organizată, criminalitatea împotriva mediului etc.), documentele congresului de la Havana insistă asupra faptului că măsurile efective îndreptate împotriva acestui fenomen trebuie să constituie parte integrantă a programelor de dezvoltare economico-socială. Respectarea drepturilor omului în acest domeniu şi crearea condiţiilor pentru exercitarea acestor drepturi este considerată a fi esenţială. Pe de altă parte, s-a apreciat că este necesară reducerea şi chiar eliminarea supraaglomerării în închisori prin reducerea perioadei de detenţie şi prin aplicarea sancţiunilor neprivative de libertate.

În această materie, subliniem încă o dată importanţa Seminarului European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Închisoarea (Helsinki-1988). Cu acest prilej s-a susţinut că pedeapsa cu închisoarea trebuie să fie aplicată cu moderaţie şi numai în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, ori atunci când subiecţii activi ai faptelor penale sunt delincvenţi incorigibili.

Importanţa măsurilor alternative închisorii a fost susţinută în toate reuniunile la care am făcut referire. Printre altele, au fost fundamentate teoretic următoarele[5]:

  • diversificarea sistemului de sancţiuni alternative închisorii şi adoptarea unor sancţiuni noi, cum ar fi avertismentul penal, amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei, măsuri de compensare a victimei;
  • prioritatea acordată pedepsei pecuniare, atât amenzii cât şi sancţiunii denumită "zile-amendă" care, spre deosebire de amenda clasică, are avantajul că se bazează pe un criteriu de individualizare mai complex, luând în considerare atât gravitatea faptei comise, cât şi posibilităţile materiale reale ale făptuitorilor;
  • aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul comunităţii ori condamnarea la locul de muncă;
  • limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;
  • menţinerea unor sancţiuni specifice modelului curativ, între care, suspendarea executării pedepsei şi probaţiunea. Propunerile de perfecţionare au vizat o diversificare a formelor de suspendare şi o mai mare supleţe în privinţa condiţiilor de revocare;
  • transferarea unor forme de comportament antisocial din sfera de cuprindere a dreptului penal în cea medicală sau socială (infracţiunile de agresare sexuală, relaţiile între persoane de acelaşi sex, toxicomania, alte "infracţiuni fără victime");
  • diversificarea modalităţilor de executare a sancţiunii cu închisoarea în "semilibertate" sau "semidetenţie" care să înlesnească deţinutului contactul cu mediul său social, să-şi continue pregătirea şcolară sau profesională;
  • adoptarea unui sistem progresiv de clasificare a deţinuţilor care să aibă în vedere evoluţia acestora în penitenciar şi să permită aplicarea unui program cât mai adecvat de resocializare a celor în cauză;
  • soluţionarea conflictelor penale pe alte căi decât cele obişnuite, între care mediaţiunea şi dejuridicizarea. Aceste procedee ar urma să se aplice atunci când se consideră că rezolvarea conflictului se poate face evitându-se neajunsurile unui proces penal. Mediaţiunea are ca scop reconcilierea părţilor cu ajutorul unor terţi. Dejuridicizarea, alături de scoaterea de sub incidenţa legii penale a unor fapte antisociale a dobândit un sens nou, respectiv soluţionarea unor conflicte de drept penal de către părţi, cu ajutorul unor instituţii publice sau private, cum ar fi organismele însărcinate cu aplicarea măsurilor disciplinare.

În concluzie, tendinţa moderată în politica penală, orientată pe ideea de alternativitate oferă multiple soluţii viabile. Important este însă modul în care acest model este transpus în practică, fondurile alocate şi nivelul de calificare a personalului din sistemul justiţiei penale.

Loading...