loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Consideraţii introductive

Criminalitatea mondială, caracterizată prin coexistenţa formelor clasice de inadaptare economică şi culturală, a celor hiperadaptate ale criminalităţii organizate şi a celei în "gulere albe" şi prin apariţia unor forme noi, de la o etapă la alta, preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale, instituţiile specializate, oamenii de ştiinţă.

În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate multiplă şi al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea şi combaterea criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent câte dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.

În România, recrudescenţa criminalităţii este o realitate îngrijorătoare, consecinţă a dificultăţilor complexe pe care le antrenează tranziţia la economia de piaţă, dar şi a dificultăţilor de adaptare la o societate civilă în care structurile şi mecanismele controlului social, specifice statului de drept nu sunt în totalitate constituite şi nici nu funcţionează la parametrii doriţi.

Identificând şi studiind cauzele criminalităţii, stabilind starea şi dinamica acesteia, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative pe termen mediu şi lung, criminologia îşi propune să evalueze măsurile ce se impun şi să elaboreze programe convingătoare de prevenire a criminalităţii, de resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor.

Acest demers este în concordanţă cu scopul general al criminologiei, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite. Oferind ştiinţei politicii penale propriile sale rezultate referitoare la starea, dinamica, esenţa, cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen socio-uman, precum şi fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor şi mijloacelor practice de înfăptuire a activităţilor de prevenire şi combatere a criminalităţii, criminologia contribuie esenţial la particularizarea principiilor de politică penală ale oricărui stat.

Trebuie menţionat, totodată, că soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii nu depind doar de acurateţea concepţiei teoretice, de structurile, programele şi metodele prin care se înfăptuieşte strategia naţională de luptă împotriva criminalităţii, ci şi de mijloacele materiale şi financiare pe care statul poate să le afecteze acestui scop. În consecinţă, eficacitatea soluţiilor adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional depinde de dezvoltarea social-economică a statului, de puterea reală a acestuia.

Definirea conceptelor

Deşi prevenirea criminalităţii este considerată dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, ea a rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic. A fost mai simplu să se discute în termenii obiectivelor de realizat decât în termeni conceptuali. Această situaţie se datorează faptului că acest concept vizează un domeniu atât de larg, încât, la un moment dat, el însuşi devine difuz. De aceea, înainte de a defini conceptul de prevenire este necesar să clarificăm obiectivele, sfera de acţiune şi direcţiile efortului preventiv.

Prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rând, preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală.

În sens strict, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să necesite o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea şi adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate de legea penală. Trebuie să menţionăm că, în această viziune, conceptul de comportament deviant are o sferă de cuprindere mai largă decât acela de infracţiune. Punctul de vedere juridico-penal trebuie, deci, completat cu punctul de vedere psiho-social, deoarece el permite atât o înţelegere mai aprofundată a delincvenţei penale şi a profilaxiei acesteia, cât şi o abordare post-penală adecvată facilitării reinserţiei sociale a celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii.

Astfel, deşi criminologia operează cu conceptul de infractor în sensul legii penale, obiectivul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care determină sau favorizează săvârşirea faptei ilicite. Aceşti factori precedă încălcarea legii penale. Orice altă abordare ar fi nerealistă întrucât ar semăna iluzia că prevenirea criminalităţii ar fi posibilă şi fără să se acţioneze asupra cauzelor criminalităţii1. De aici, consecinţa că măsurile concrete de prevenire nu pot fi orientate în mod just fără o concepţie clară asupra cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional.

În raport de gravitatea şi rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia combaterii cauzelor fenomenului, eşalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu obiective apropiate sau mai depărtate. Nu s-ar putea renunţa însă la cunoaşterea cauzelor fenomenului şi a căilor de eradicare a acestuia.

Acţiunea preventivă nu va produce efectele scontate dacă se va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale. Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, nu ca totalitate de infracţiuni săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca sistem, înţeles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate în relaţii atât între ele, cât şi cu întregul căruia i se subsumează, ansamblu care este orientat către realizarea unor efecte specifice, în condiţii specifice.

În societate, intervenţia omului are un rol hotărâtor în procesul de transformare a posibilităţii în realitate. El acţionează în cunoştinţă de cauză după ce a perceput informaţiile provenite din mediul social,

G.Antoniu, Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite, în "Studii de drept românesc", Bucureşti, Ed.Academiei Române, nr.1-2/1991, p.91; Gh.Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, p.63.

după ce le-a cercetat şi evaluat în raport cu natura lor şi necesităţile proprii, manifestând preferinţă şi asimilând pe acelea care îi satisfac interesele. În raport de condiţionările concrete, el îşi manifestă libertatea opţională. Întrucât actul de decizie intervine într-un context social guvernat de norme şi valori general acceptate, responsabilitatea pe care o implică se constituie, la rândul ei, într-o ecuaţie care exprimă relaţia dintre necesitatea socială şi liberul arbitru ca fundament al răspunderii.

În consecinţă, măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să reprezinte argumente suficient de puternice pentru ca, în balanţa procesului individual de luare a deciziilor, să constituie factori decisivi de împiedicare a trecerii la săvârşirea actului infracţional.

Aceste măsuri trebuie să vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc., în care apar şi se manifestă cu mai multă forţă cauzele care determină şi condiţiile care favorizează comportamentul delincvent.

Generalizând, apreciem că prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional.

Totuşi, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, ci şi împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi autor. Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ diferiţi, se realizează prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post- penală a persoanelor care au comis deja fapte infracţionale şi au fost condamnate pentru aceasta.

Considerând criminalitatea ca o maladie a "societăţii criminogene" moderne, caracterizată de o profundă deteriorare a valorilor fundamentale ale umanităţii, Jean Pinatel aprecia că ştiinţa criminologiei nu poate opera făcând abstracţie de ipoteza deterministă[1]. În acest sens, deşi conduita infracţională poate fi apreciată în termeni de probabilitate (datorită factorilor individuali aleatori), reacţia socială antiinfracţională trebuie abordată într-o perspectivă deterministă şi interacţionistă întrucât este generată de un fenomen real, obiectiv - criminalitatea.

Modele de prevenire a criminalităţii

Modelul clasic

După cum s-a arătat în analizele precedente[2], o lungă perioadă de timp reacţia socială antiinfracţională a avut o esenţă eminamente represivă, popoarele antice dezvoltând sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.

Deci, prima modalitate de a preîntâmpina săvârşirea faptelor antisociale a fost constituită de efectul de inhibare psihică al normei penale şi al pedepsei potenţiale.

Prevenirea generală

Problema prevenirii criminalităţii a fost abordată în mod explicit de filosoful grec Platon (427-347 î.e.n.) care a propus[3] înlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancţiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forţa exemplului) şi prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei). Platon afirmă că "acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi"[4]. Această idee a fost preluată de filosoful Seneca într-o formulare rămasă celebră: Naum, ut ait Plato, nemo prudens punit quia peccatum est, sed ne peccetur"
(Căci, după cum a spus Platon, nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că s-a greşit, ci pentru ca să nu se mai greşească).

Discipol al lui Platon, marele gânditor antic Aristotel (384-322 î.e.n.), în lucrarea sa intitulată "Politica", a analizat problematica efectelor sărăciei, a mizeriei sociale. "Astfel - spune autorul - după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură lipsit de lege şi dreptate este cea mai rea dintre toate"1. De asemenea, în lucrarea "Arta retorică şi arta poetică", Aristotel a evaluat importanţa rolului preventiv al pedepsei, afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei2.

În secolul al XVIII-lea, această concepţie a influenţat în mod decisiv filosofia iluministă şi, prin intermediul ei, teoria şcolii clasice de drept penal, fondată de Cesare Beccaria. În lucrarea sa "Dei delitti e delle pene", Beccaria susţine că omul este o fiinţă raţională care, trăind sub imperiul liberului său arbitru, trebuie să suporte consecinţele faptelor sale. Din acest motiv,

  • cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abţine să comită actul incriminat;
  • cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident.

O dată cu trecerea timpului, imaginea clasică a prevenirii criminalităţii prin efectul intimidant al pedepsei a început, pe de o parte, să se estompeze, iar pe de altă parte, să devină mai complexă.

Ea a fost subminată pentru prima dată de teoriile doctrinei pozitiviste3 care considera că trebuie înlăturată imaginea clasică a omului rezonabil, raţional, stăpân pe actele sale şi întotdeauna liber să aleagă între bine şi rău. În concepţia lui Enrico Ferri, pentru obţinerea prevenirii nu este suficientă o pedeapsă severă, sistemul sancţionator având o importanţă limitată. Modelul propus de doctrina pozitivistă afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic care să elimine sau să limiteze rolul factorilor care generează acest fenomen.

Mai târziu, în perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial, doctrina Şcolii Apărării Sociale a susţinut că protejarea societăţii împotriva crimei trebuie să fie realizată prin măsuri penale şi extrapenale destinate să neutralizeze delincventul, fie prin eliminare sau segregare, fie prin aplicarea de metode curative sau educative.

  • Prevenirea specială

Prin prevenire specială se înţelege complexul de măsuri destinate să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit, deja, o infracţiune. Întrucât modelul clasic se bazează, în mod esenţial, pe efectul intimidant al pedepsei, prevenirea specială se realizează prin impunerea unei pedepse mult mai aspre in cazul recidiviştilor, în scopul neutralizării ori incapacitării acestora pe o perioadă mai mare de timp.

În secolele anterioare, neutralizarea se realiza prin pedeapsa cu moartea sau, mai târziu, prin exilarea vinovaţilor în colonii şi chiar prin vânzarea lor ca sclavi. În secolul XX, neutralizarea se obţine atât prin pedepse privative de libertate mai severe - uneori, chiar închisoarea pe viaţă -, fie prin măsuri alternative de educare, reeducare şi tratament medical sau psiho-social, care au drept scop resocializarea infractorului, în vederea reintegrării sociale a acestuia.

  • Evaluare

În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat atât către modelul social, cât şi în direcţia modelului situaţional (tehnologic). Astfel, prevenirea criminalităţii nu se mai realizează doar prin măsuri de drept penal. Ea constituie domeniul de acţiune al controlului social, atât formal (sistemul justiţiei
penale), cât şi informal (organizaţii non-guvernamentale, specialişti din diverse domenii, organizaţii comunitare etc.).

Se pune accentul pe educarea cetăţenilor prin popularizarea legislaţiei în vigoare, prin relevarea efectelor nocive ale criminalităţii, prin consecinţele acestui fenomen. Un rol important revine mijloacelor de informare în masă, care, prin modul de prezentare a acestei problematici, pot contribui efectiv la prevenirea criminalităţii.

Cea mai importantă pârghie o constituie, însă, controlul social specializat, respectiv justiţia, poliţia, curtea de conturi, garda financiară, controlul financiar intern, poliţia sanitară, poliţia de frontieră etc., - organisme ale statului care, prin lege, au obligaţia să intervină în timp util pentru anihilarea focarelor criminogene. De altfel, un control social strict este cea mai bună cale pentru ca legea să fie respectată.

Modelul social

În ultimele două decenii, creşterea explozivă a criminalităţii pe plan mondial a determinat o adevărată criză a sistemelor justiţiei penale şi a organismelor clasice de control social, mai ales în ţările vest-europene. Atât numărul infractorilor primari, cât şi rata recidivismului au crescut de la an la an. Aceste efecte au fost resimţite şi în ţările din Europa Centrală şi de Est, după autodesfiinţarea blocului comunist.

Apariţia noilor strategii naţionale trebuie văzută în contextul principalelor schimbări economice, culturale şi sociale care au afectat ţările lumii în ultima perioadă. Ca rezultat al acestor schimbări, politica penală din multe ţări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ, despre care se crede[5] că ar avea mai mult succes în prevenirea fenomenului infracţional.

Noul model presupune, în mod esenţial, implicarea comunităţii în efortul de prevenire a

criminalităţii, fără a însemna, însă, o trecere a responsabilităţii din sarcina sistemului justiţiei penale către masele eterogene ale populaţiei. Utilizând rezultatele ştiinţifice ale studiilor criminologice asupra cauzalităţii delincvenţei la nivel macrosocial şi individual, modelul social de prevenire are meritul de a aborda frontal factorii criminogeni şi de a încerca limitarea impactului acestora, prin măsuri de asistenţă comunitară acordată persoanelor aflate în condiţii de stress economic, social ori psihologic. Principala carenţă a modelului social se datorează faptului că acest model presupune o foarte bună coeziune socială,

  • serioasă integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să genereze un spirit civic pronunţat.

Din perspectiva modelului social, prevenirea criminalităţii urmează o clasificare de tip medical:

Prevenirea primară

Prevenirea primară este definită ca o strategie preventivă de bază care, prin măsuri specifice în domeniile social, economic, cultural, educativ etc., încearcă să anihileze atât situaţiile criminogene, cât şi rădăcinile adânci ale criminalităţii. Primul şi cel mai generos obiectiv constă în crearea condiţiilor necesare socializării pozitive a tuturor membrilor societăţii. Domeniul intervenţiei predelictuale include programele de creare a locurilor de muncă, a condiţiilor civilizate de habitat, a şcolilor, locurilor de odihnă şi recreere, instituţiilor de asistenţă medicală.

În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea trebuie să se adreseze mai ales infractorilor potenţiali, atât la nivel individual, cât şi al microgrupurilor. Astfel, materialele de specialitate[6] prezintă un important număr de programe de prevenire care funcţionează în ţările occidentale şi se adresează cu prioritate familiei, şcolii şi, în general, tinerilor.

În privinţa familiilor se acţionează prin măsuri comunitare pentru:

  • furnizarea de ajutor celor aflaţi în stare de stress economic şi psihologic;
  • educarea şi orientarea părinţilor tineri;
  • educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate, ori "de socializare negativă".

Şcoala se bucură de o atenţie reală, datorită rolului său formativ pronunţat. Ea poate oferi cunoştinţe privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi morală, implicaţiile crimei, modul în care funcţionează sistemul justiţiei penale, căile de evitare a comportamentului delincvent. Comparativ cu familia, şcoala utilizează o gamă mai largă de modalităţi şi mijloace formative, prin dezvoltarea şi fundamentarea unor convingeri morale durabile care facilitează integrarea tinerilor în societate.

Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive1, eforturile s-au îndreptat în două direcţii:

  • către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei; în acest scop sunt angajaţi tinerii absolvenţi aflaţi în şomaj;
  • organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a noţiunilor ori de adaptare la mediul şcolar.

Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, care este considerată ca fiind esenţială pentru dezvoltarea acestora prin educaţie socială, vizând încurajarea lor pentru asumarea responsabilităţii propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă şi imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determină modificarea serioasă a structurii de personalitate a tinerilor, dezvoltă sentimente revanşarde, stări depresive, manifestări deviante şi chiar recurgerea la acte infracţionale. De aceea, programele de prevenire se orientează în trei direcţii:

  • identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei cu responsabilităţi sporite (cu familie proprie, copii, părinţi bătrâni şi bolnavi etc.);
  • organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă; acest tip de acţiune preventivă ia în considerare atât activităţile distractive, cât şi cele de reconversie şi recalificare a tinerilor.
  • crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează, alcoolici etc.).

Programele de prevenire socială a criminalităţii mai iau în considerare politica de sănătate, de planificare urbană şi, în general, toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de criminalitate potenţială.

  • Prevenirea secundară

Prevenirea secundară are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate şi transpunerea în practică a acesteia. Aceasta este aria preventivă care se confruntă în mod concret cu fenomenul infracţional, asigurând prevenirea prin identificarea timpurie şi anihilarea factorilor criminogeni. Activităţile prevenirii secundare sunt desfăşurate de organele legislative (în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei penale) şi executive (care au datoria aplicării legii).

  • Prevenirea tertiară

Prevenirea terţiară include activităţile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai săvârşit infracţiuni. În această zonă a prevenirii, se acţionează pentru tratamentul, reeducarea, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor. Totuşi, datorită anvergurii limitate a sancţiunilor orientate spre tratament, prevenirea terţiară este redusă adesea la represiune şi neutralizare.

  • Evaluare

Modelul social vizează mai ales prevenirea criminalităţii prin reducerea necesităţii de a săvârşi fapte penale. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale şi umane, deci o anumită bunăstare a societăţii în care se aplică. Modelul social necesită, în plus, atragerea comunităţii în procesele specifice şi în acţiunile concrete de prevenire, presupunând o bună coeziune socială. Alături de costurile ridicate, această cerinţă reprezintă un serios handicap, deoarece:

- stratificarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor, precum şi opinii diferite cu privire la priorităţile prevenirii;

- interesul comun este relativ restrâns şi vizează mai ales prevenirea criminalităţii violente, a celei stradale şi a delincvenţei juvenile, a infracţiunilor care lovesc în interesele tuturor grupurilor sociale. În consecinţă, modelul social de prevenire poate avea o incidenţă şi rezultate relevante în societăţile cu o dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interesele comune (ţările nordice), şi aplicabilitate discutabilă în ţările a căror politică se bazează pe un liberalism excesiv, ori în ţările sărace.

Modelul situaţional (tehnologic)

Modelul situaţional de prevenire reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple şi cu costuri reduse. Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali, urmărind reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte antisociale, modelul situaţional are în vedere potenţialele victime, încercând să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduc riscul victimizării. Fără îndoială că anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalităţii se adresează infractorilor, în ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin creşterea riscurilor la care se expun) şi a-i determina să renunţe la "trecerea la act".

Există două categorii principale de măsuri de prevenire situaţională:

  • măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracţiunilor;
  • măsuri care influenţează costurile şi beneficiile celor care săvârşesc infracţiuni.

În ultima perioadă, proiectele de prevenire a criminalităţii combină cele două tipuri.

  • Măsuri de securitate

Au fost identificate trei modalităţi prin care ocaziile de săvârşire a infracţiunilor se restrâng în mod drastic:

  1. măsuri prin care ţintele (obiectivele vizate de infractori) devin mai dificile. În acest scop se utilizează materiale care nu pot fi sparte, dispozitive de alarmă şi imobilizare, seifuri. Aceste măsuri sunt îndreptate mai ales împotriva spărgătorilor. Valoarea lor creşte prin conectarea dispozitivelor de alarmă la unităţi specializate de poliţie, agenţii de prevenire comunitară a crimei, companii de asigurare etc.;
  2. măsuri prin care se înlătură ţintele; de exemplu, pentru a se evita spargerea unui autoturism, acesta nu va fi parcat la întâmplare, ci în locurile special amenajate, cu paza asigurată;
  3. măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor; de exemplu, verificarea pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de aeronave.
  • Măsuri care influenţează costurile şi beneficiile infractorilor
  1. a) marcarea proprietăţii; de exemplu, poansonarea autoturismelor, a bicicletelor, marcarea bunurilor din locuinţe. Această măsură face lucrurile respective uşor de recunoscut şi, în consecinţă, greu vandabile.
  2. b) supravegherea tehnică; presupune utilizarea unor dispozitive de control al accesului în locuinţe (interfoane, televiziune cu circuit închis etc.), de supraveghere a clădirilor şi a spaţiilor înconjurătoare. Aceste dispozitive creează riscuri suplimentare pentru infractori, care, în cazul în care decid să acţioneze, vor trebui să facă eforturi şi cheltuieli suplimentare pentru a le evita ori anihila.
  3. c) asigurarea supravegherii zonale; se referă la activităţile specifice de patrulare şi control antiinfracţional desfăşurate de organele de poliţie, agenţii specializate şi chiar de cetăţenii organizaţi în echipe de prevenire în zonele în care locuiesc.
  • Evaluare

Modelul situaţional de prevenire nu reprezintă o noutate practică. Utilizarea sa, inclusiv în cadru teoretic, conduce la concluzia că celelalte modele de prevenire dau rezultate nesatisfăcătoare, conform celebrei expresii americane "nothing works" (nimic nu merge)[7]. În consecinţă, se consideră că este corect să se prezinte cetăţenilor situaţia cât mai exact cu putinţă, pentru ca ei să-şi ia măsuri suplimentare de autoprotecţie.

 

J.Pinatel, La societe criminogcne, Editura Calman - Levy, Paris, 1971, p.239.

[2]         V. 12.2. Modelul represiv de reacţie socială.

[3]         Platon, Dialoguri, Protagoras, Paris, Editura Les Belles Lettres, 1966, 324,a.b.

[4]         Idem.

Aristotel, Politica, citat de H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Ed. C.H.Beck, 1971, p.22.

Aristotel, Arta retorică şi arta poetică, cap.12, citat de M.Killias, Precis de criminologie, Berna, Ed.Staempfli and Cie S.A., 1991, p.443.

E.Ferri, I novi orizzonti del dirito e della procedure penale, Torino, 1881, devenită ulterior (1892) "Sociologia criminale".

[5]        John Graham, Crime Prevention Strategies in Europe and North America, Helsinki, HEUNI, nr.18/1990.

[6]         J.Graham, op.cit., p.24 şi urm.

Idem, p.36.

[7] D.Lipton, R.Martinson, J.Wilks, The Effectiveness of Correctional Treatment, New York, Ed. Praeger, 1975.

Loading...