Drept

• Conceptul de resocializare a infractorului

Aşa cum am mai arătat, resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.

Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:

• resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune;
• resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a prevenirii speciale;
• resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat în acest scop;
• metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.

Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o "socializare negativă", asimilând norme şi valori contrare celor general acceptate de societate. Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit. Educarea şi reeducarea se realizează prin modalităţi diverse, atât teoretice, cât şi practice, prin care se doreşte ca infractorii să redobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea profesională etc.

Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.

Resocializarea infractorului constituie domeniul de cercetare al criminologiei clinice.

• Criminologia clinică

Definiţie. Apariţia şi evoluţia criminologiei clinice

Criminologia clinică este o ştiinţă aplicată, care se concretizează în examinarea multidisciplinară a cazului individual, formularea unui diagnostic, a unei ipoteze asupra conduitei ulterioare (prognostic) şi luarea unei decizii asupra tratamentului ce se va aplica infractorului, în scopul resocializării acestuia şi prevenirii recidivei.

Istoria dezvoltării ulterioare a criminologiei clinice se confundă cu cea a integrării examenului individual în instituţiile penale şi penitenciare. Fundamentarea şi evoluţia teoretică a acestei criminologii specializate a influenţat în mod direct politica penală, determinând apariţia modelului curativ^[1].

Necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului a fost subliniată de Cesare Lombroso în raportul prezentat la Congresul Internaţional asupra penitenciarelor, care a avut loc la Sankt-Petersburg, în 1890. Această idee a fost completată de Raffaele Garofalo^[2], care insistă asupra caracterului indispensabil al anchetei sociale în vederea unei aprecieri corecte a infractorului.

La cel de-al VII-lea Congres de Antropologie Penală, care s-a ţinut la Koln în anul 1911, criminologul suedez Olof Kinberg a reluat această idee, susţinând necesitatea unui examen medico- psihologic şi social obligatoriu pentru anumite categorii de acuzaţi (cei care comit infracţiuni grave, recidivişti, infractori juvenili, incapabili social).

Primele realizări ale criminologiei clinice au avut loc, aşa cum s-a mai arătat, în America Latină, în unele ţări europene şi în ţările anglo-saxone.

După ce s-a integrat sistemului execuţional penal, criminologia clinică s-a infiltrat în domeniul judiciar, exprimându-se ideea conform căreia criminologia preventivă trebuie utilizată pentru organizarea observării prejudiciare a învinuiţilor. Practic, anexele psihiatrice au devenit progresiv o prefigurare a centrelor de observare.

Consacrarea pe plan legislativ a examenului de personalitate a fost precedată de lucrările Ciclului European de Studii organizat de O.N.U. în anul 1951, la Bruxelles. Lucrările de la Bruxelles au permis clarificarea obiectului, scopului şi metodelor examenului medico-psihologic şi social, s-a prezentat cadrul juridic de aplicare şi s-au relevat principalele modalităţi de transpunere în practică a acestei metode¹.

Concluziile Ciclului de la Bruxelles au fost aprofundate în cadrul Cursurilor Internaţionale de Criminologie (Paris -1952) şi la Congresele Internaţionale de Apărare Socială (San Marino-1951, Anvers- 1954, Milano-1956, Stockholm-1958).

Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franţa, în anul 1959, în cadrul art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acest articol a fost analizat de George Levasseur în raportul prezentat la primul Congres Francez de Criminologie (Lyon-1960)². Ocupându-se pe larg de examenul de personalitate el arată că acesta are un conţinut complex, care cuprinde:

• un examen cu privire la personalitatea inculpatului şi o anchetă referitoare la situaţia socială materială şi familială a acestuia;
• un examen medical;
• un examen medico-psihologic;
• orice alte măsuri utile.

Examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii în materie criminală şi facultative în materie corecţională. Examenul medico-psihologic este facultativ în ambele situaţii. Organele competente să dispună efectuarea examenului de personalitate sunt atât judecătorul de instrucţie cât şi instanţa de judecată.

Dosarul de personalitate al infractorului serveşte la individualizarea sancţiunii. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dosarul se transmite administraţiei penitenciare, iar ulterior, comitetului de reinserţie post-penală.

Subliniind importanţa generalizării examenului de personalitate în legislaţia franceză, P. Bouzat arată că această măsură a fost salutată de către criminologi ca o cucerire de prim ordin, esenţială într-un stat de drept modern, întrucât permite să se cunoască personalitatea infractorului şi să se prepare măsurile în scopul facilitării readaptării sociale a acestuia³. Concomitent, criminologii s-au străduit să dea un conţinut ştiinţific cadrului instituţional înfăptuit.

Fiind o ştiinţă aplicată, organizată metodic în maniera unei clinici medicale, criminologia clinică îşi orientează eforturile asupra infractorului concret, formulând un diagnostic, un prognostic şi, eventual, un tratament.

Totodată, criminologia clinică nu este un capitol al criminologiei medicale, întrucât nu ia în considerare doar elementele bio-psihologice; ea are un caracter social accentuat. Elementele sociale şi bio-psihologice sunt unite de criminologia clinică într-o perspectivă sintetizatoare, dominată de conceptul de stare periculoasă.

• Starea periculoasă

Aprecierea criminologică a "stării periculoase" presupune evaluarea capacităţii infracţionale şi a posibilităţii de adaptare la mediul social a delincventului. Conceptul de stare periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o realitate clinică observabilă. Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât sub formă cronică (permanentă), cât şi sub formă iminentă:

• forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o "modalitate psihologică şi morală care caracterizează individul antisocial"¹; poate fi sesizată mai ales la recidivişti;
• Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea actului infracţional, toţi delincvenţii parcurg o stare periculoasă iminentă. Ea poate fi caracterizată ca o stare de criză, de frământări, a individului care şi-a propus să comită o faptă pedepsită de lege.

Aprecierea stării periculoase conduce la formularea unui diagnostic, a prognosticului şi a tratamentului. Această apreciere se bazează pe metodele şi tehnicile utilizate frecvent în criminologie: observarea, interpretarea şi experimentarea.

În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale individului studiat, precum şi factorii sociali care au contribuit la orientarea antisocială a personalităţii. Observarea este realizată de o echipă interdisciplinară (psiholog, psihiatru, medic, asistent social etc.).

În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile patologice care constituie nucleul personalităţii orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate socială a persoanei în cauză.

Faza interpretării cuprinde trei etape:

• aprecierea personalităţii delincventului - formularea diagnosticului criminologic;
• exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, ipoteză care poartă numele de prognostic criminologic;
• formularea unui program de tratament bio-psiho-social.

Criminologia clinică abordează personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica acesteia². În acest scop, criminologii clinicieni utilizează un evantai larg de tehnici de investigare cum sunt: ancheta socială, observarea directă, examenul medical, psihiatric şi psihologic, interviul clinic aprofundat, testele psihologice, proiective şi de sinceritate, studierea documentelor referitoare la delincventul respectiv.

Cu ajutorul acestor tehnici se urmăreşte o recompunere a realităţii care a precedat săvârşirea actului infracţional, implicând studierea parcursului social al individului, a experienţelor sale succesive, a integrării sale în circuitul social. Se analizează, de asemenea, rolul pe care diverşi factori sociali (anturajul, organele statului etc.) l-au jucat în procesul prin care persoana în cauză a ales calea infracţională³.

Pe de o parte, se încearcă identificarea complexului de factori care au contribuit la formarea personalităţii infractorului, iar pe de altă parte, clarificarea situaţiei concrete de viaţă care a favorizat săvârşirea faptei penale.

• Diagnosticul criminologic

Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive: aprecierea capacităţii infracţionale, evaluarea inadaptării sociale şi aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.

Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun personalitatea orientată antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio-psihologici evidenţiaţi cu ocazia examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta socială. Pe de o parte, sunt puse în evidenţă trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului.

Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un anumit status social. Astfel, un individ valoros şi cu aspiraţii înalte va ridica serioase probleme de adaptare într-un microclimat social mediocru. În mod asemănător, o persoană mediocră, dar cu aspiraţii care îi depăşesc posibilităţile reale, se va comporta inadecvat şi va fi respinsă de un mediu social elevat.

Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a inadaptării sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. S-a constatat că atunci când capacitatea infracţională este foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai gravă a stării periculoase. În această categorie ar putea intra, conform opiniei criminologului american Edwin Sutherland, infractorii în "gulere albe". În mod similar, combinarea unei capacităţi infracţionale ridicate cu o adaptabilitate redusă a individului determină un diagnostic criminologic diferit, deoarece inadaptarea socială a persoanei în cauză atrage atenţia celor din jur.

Diagnosticul criminologic reprezintă baza celei de-a doua etape, respectiv a prognosticului social.

• Prognosticul social

Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare asupra stării periculoase de moment a unui infractor trebuie combinată cu aprecierea situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognostic se bazează pe principii matematice, statistice şi, mai recent, informatice. Valoarea reală a prognosticului nu poate fi deosebit de înaltă întrucât, cel mai frecvent, datele necesare cu privire la infractor lipsesc ori sunt eronate.

• Programe de tratament

Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social. Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea colaborării delincventului la transformarea propriei personalităţi.

Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber (când delincventul satisface o pedeapsă neprivativă de libertate), semi-liber ori închis (în penitenciar), tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metodele terapeutice, psiho-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.

În criminologia clinică, principala metodă de tratament este psihoterapia. Psihoterapia se bazează pe teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata tulburări în etiologia cărora apar, cu preponderenţă, factori psihosociali. Această metodă constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.

Psihoterapii individuale

1. a) Psihanaliza - vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.

Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi determinate de condiţiile speciale de timp (durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înalta calificare a psihanalistului. La aceste dificultăţi se adaugă cele determinate de personalitatea dificilă specifică infractorilor, precum şi de discrepanţa ce există între ideile propagate de analist şi atmosfera bazată pe coerciţie, specifică mediului închis. Aceste considerente determină ca psihanaliza să poată fi aplicată numai unui grup restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediu liber, care se supun acestui gen de tratament, acceptând regula colaborării la transformarea propriei personalităţi. Odată acceptată această colaborare, analistul va încerca să-l influenţeze pe infractor, să-i schimbe concepţiile, să-i formeze o nouă optică de viaţă care să-l ajute să se integreze în societate¹.

- Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc.

Utilizând persuasiunea psihologică, această terapie are avantajul de a putea fi aplicată în criminologie, atât în libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.

Psihoterapii colective

Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.

În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanţii. Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se "elibereze" de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia acestor tendinţe reacţionale şi comportamentale, demonstrându-le că în situaţii identice sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.

O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup, care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea. Această metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare condiţională şi succesul ei depinde de respectarea unor reguli, între care menţionăm:

• grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită consideraţie;
• cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi influenţa pe care grupul o va exercita asupra acestuia;
• atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pe cele marginale;
• grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională;
• grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se ivească de la sine.

Astfel de metode au avut şi au mare audienţă în ţările dezvoltate, mai ales în S.U.A.

^[1]       J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.395-473.

^[2]         R.Garofalo, Criminologie, Napoli, 1885, citat de R.Gassin, Criminologie, Paris, Dalloz, 1990, p.642.

J.Pinatel, op.cit., p.405.

G.Levasseur, L'examen de personnalite prevu au nouveau Code de procedure penale, cadre juridique, în vol. "Actes du II-eme Congres Frangais de criminologie", t.II, p.41-55, citat de R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p.162.

Conf. R.M.Stănoiu, op.cit., p.163.

J.Pinatel, op.cit., p.411.

R.M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p.75.

G.Kelens, Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, în vol. "Al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie", Belgrad, 1973, traducere - Ministerul Justiţiei.