În viziunea lui Socrate, unitatea conceptuală şi raţională a omului presupune cunoaşterea adevărului. Singura sursă a cunoştinţelor necesar egale pentru toţi este raţiunea umană1. Îi simţurile omului predomină varietatea, arbitrul individual, nestabilitatea, întîmplarea. Aceste idei directoare au o valabilitate nu numai pentru cunoaşterea în genere, ci şi pentru cunoaşterea juridică, deoarece de asupra lucrurilor particulare se află universalitatea. De asupra lumii empirice stă unitatea lumii
inteligibile. Echitatea, după Socrate, reprezintă expresia cunoaşterii umane. Mai tîrziu aceste idei vor fi preluate şi dezvoltate de discipolii săi, precum şi de alţi cugetători de seamă.
Justiţia, ca criteriu de manifestare a legalităţii, este identică. Ceea ce este just, este şi legal, acest raport existent fiind caracteristic atît legilor scrise, cît şi celor nescrise, de natură divină2.
Printr-o astfel de manifestare de respect, Socrate îşi afirmă credinţa sa într-o justiţie superioară, pentru valabilitatea căreia nu este nevoie de o sancţiune pozitivă. Pentru a nu încălca această justiţie cetăţeanul trebuie să se supună chiar şi legilor rele, ca să nu-1 încurajeze pe cetăţeanul rău să le violeze pe cele bune.
Conducîndu-se de acest principiu, Socrate a fost condamnat la moarte, fiind acuzat de introducerea unor zei noi şi de coruperea tineretului. Această pedeapsă putea deveni inaplicabilă, dacă el n-ar fi cerut, ghidat de acest principiu, să fie executată.
Înfruntarea morţii de către Socrate este doar o pildă a virtuţii sale în înţelegerea supremă şi realizarea acţiunii divine.