Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural este discipolul lui Socrate, Platon (427-347 î.e.n.). Lucrările sale de prestigiu care tratează problemele dreptului sînt Republica şi Legile.
La baza operelor sale este pusă ideea, ca temelie a esenţei lucrurilor şi cauză a tuturor fenomenelor ce se produc în lume.
În Republica Platon a fost preocupat, în mod deosebit, de problema făuririi unui stat ideal, adică desăvîrşit din toate punctele de vedere, în care ideile sînt realizate la maximum în toate sferele vieţii.
Temeliile oricărei societăţi, în accepţia lui Platon, le formează trebuinţele omeneşti care, după natura lor, sînt materiale, intelectuale şi morale. Aceste trebuinţe îi îndeamnă pe oameni să se adune laolaltă din neputinţa în care se află fiecare individ, de a le împăca şi pentru ajutorul ei poate cere şi da semenilor săi în scopul acesta[1].
Adevăratul stat trebuie să asigure traiul în comun al tuturor cetăţenilor şi să posede toate virtuţile, adică înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea4. Pentru a fi mai sigur în posibilitatea edificării unei cetăţi ideale, Platon a schiţat cu grijă o paralelă între stat şi individ. Orice individ posedă trei facultăţi: raţiunea care domină, curajul care acţionează şi sentimentul care se supune. Tot aşa şi în stat se disting trei clase: a înţelepţilor (destinată să domine); a luptătorilor (care trebuie să apere organismul social); a meşteşugarilor şi agricultorilor (care trebuie să-i întreţină).
Rolul înţelepţilor în stat trebuie să-1 îndeplinească filosofii, deoarece ei posedă ştiinţa frumosului, binelui şi dreptăţii.
Curajul în stat se manifestă prin păstrarea în toate împrejurările, inclusiv cele îngrozitoare, a părerii că acestea sînt tot aşa cum le-a împărtăşit legislatorul prin intermediul educaţiei sale.
Un stat este considerat cumpătat cînd există o bună rînduială şi îmbinare a poftelor cetăţenilor.
Cea de-a patra virtute a statului, precum şi a oricărui cetăţean, este dreptatea. Ea constituie principiul celor trei virtuţi ale statului: înţelepciunea, curajul, cumpătarea. Dreptatea nu este altceva decît asigurarea stăpînirii libere a tot ce este al său şi împlinirea chemării proprii, adică fiecare cetăţean trebuie să se dedice numai unei funcţii în stat, aceleia pentru care este născut5. Amestecul de roluri, ce dă naştere nedreptăţii, duce la ruinarea statului.
Pacea socială, după cum se subliniază în Republica lui Platon, se asigură numai sub dominaţia severă a dreptului, care întruchipează în sine înţelepciunea umană. Dreptul există sub formă scrisă şi nescrisă. Acesta din urmă reprezintă ansamblul normelor eterne şi imuabile.
Perspectivele unei construcţii ideale ale Republicii, în care totul este al tuturor, unde indivizii sînt lipsiţi de orice interes particular, scutiţi de orice sentiment egoist, iar interesele publice prevalează asupra celor individuale, deveniseră atît de sumbre, încît Platon şi-a făurit o a doua cetate în lucrarea sa Legile. Această lucrare i-a permis o apropiere de realitatea istorică. Dialogul a devenit un obiectiv al legislaţiei, care constituie un pod de legătură între idealul pretins şi viaţa concretă.
Urmînd ideile lui Socrate, conform cărora nici un om nu este în mod voluntar injust, Platon consideră că legea este mijlocul principal ce poate determina un om să fie just sau injust. Binele şi răul se reflectă atît între oameni, cît şi între state. Înţelepciunea este singurul scop către care fiecare legiuitor bun trebuie să-şi îndrepte legile sale6. Astfel, binele va domina pacea, liniştea, organizarea. Pentru aceasta legislatorul trebuie să găsească punctul de care concetăţenii trebuie să fie convinşi că le va asigura fericirea şi, după ce îl va găsi, să dobîndească mijloace de a-i face să se rostească în mod uniform în orice timp şi în toate împrejurările7. El trebuie să ţintească cu privirile cînd spre temperanţă, cînd spre prudenţă, ambele fiind unite prin acelaşi scop. O forţă justă şi o convingere adevărată vor risipi norii ce ar putea întuneca spiritele cetăţenilor, deoarece dreptatea şi nedreptatea sînt două tablouri aflate în faţa altuia8.
De la oameni se cere să respecte întotdeauna egalitatea, uniformitatea şi instituţiile aşezate de natură. Aceste obiective trebuie să fie oglinda proiectelor legilor, pentru ca toţi cetăţenii să fie fericiţi şi ca între ei să existe cea mai strînsă solidaritate. Legile nu trebuie făcute pentru cei care guvernează, ci să servească binelui obştesc. Adevăraţii legislatori vor miza pe moderaţie pentru a înlătura atît desfrîul de pe urma bogăţiilor, cît şi slugărnicia, ca urmare a sărăciei. Legile edictate vor fi însoţite întotdeauna de comentarii, în care se vor elucida scopurile pretinse.
Ideile lui Platon, ca rezultat al apropierii de viaţa concretă, au o însemnătate istorică deosebită, deoarece tratează geneza dreptului şi realitatea empirică în contextul existenţei sale.
[1] Aristotel