Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (384-322 î.e.n.). Problema dreptului şi statului a fost tratată de el în lucrările Politica şi Etica.
Spre deosebire de Platon, care deducea dreptul din ideea cea mai înaltă a binelui spre care oamenii tind să se apropie zi de zi, Aristotel caută dreptul în observarea raţională a naturii. In viziunea sa, omul este o parte integrantă a naturii în dubla accepţiune: ca parte a materiei, participînd la procesul acesteia, şi ca fiinţă raţională ce se deosebeşte de alte entităţi naturale. El, în perfecţiunea sa, este cea mai nobilă dintre toate fiinţele, însă, totodată, şi cea mai lipsită de lege şi dreptate, cea mai rea dintre toate, deoarece nu există nimic mai groaznic decît nedreptatea înzestrată cu arme fireşti prin naştere şi anume, inteligenţa şi voinţa fermă, care sînt foarte proprii de a fi folosite în scopuri contrare9. Omul este creatura cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică, fiind fară virtute unde pofta de dragoste şi de mîncare este cea mai nesăţioasă. El este format din suflet şi corp, dintre care unul de la natură este conducător, celălalt este condus. Omul singur are simţul binelui şi răului, dreptului şi nedreptului, cît şi al celorlalte stări morale10. El este din fire o fiinţă sociabilă. Chiar fără nici o nevoie de sprijin natural, chiar şi cînd nu găseşte mai mult în ea decît viaţa, o preferă numai dacă suma relelor pricinuite ajunge să o facă nesuferită. Oamenii doresc instinctiv viaţa socială, deoarece natura nu crează nimic fără scop. Astfel, pe toţi oamenii îi reuneşte scopul comun, întrucît fiecăruia îi revine partea sa proprie din perfecţionarea şi înfrumuseţarea vieţii, acesta fiind singurul scop al tuturora, în particular, şi al statului în general. Ei se mai reunesc şi pentru fericirea de a trăi, iar această dragoste de viaţă este, fără îndoială, după Aristotel, una din perfecţiunile omenirii.
Statul, consideră Aristotel, este o asociaţie întocmită în scopul unui bine oarecare. Deoarece toate asociaţiile năzuiesc spre aceasta, împreună, ele formează statul. Asociaţia politică nu presupune numai existenţa materială a asociaţiilor, ci şi asigurarea fericirii şi virtuţii lor. Statul este anterior familiei, constituind o asociaţiune de fiinţe egale, iar între fiinţele egale prerogativele şi dreptul trebuie să fie în mod necesar identice.
Preocupările lui Aristotel de politică cuprind în sine şi ştiinţa dreptului şi cea a legii, fără de care politica sa nu-şi atinge scopul. Obiectivul ştiinţei politice, în opinia lui, este justiţia şi frumosul. Justiţia este binele în politică, adică utilitatea generală. Binele
face parte atît din categoriile existenţei, cît şi din categoriile de apreciere a calităţii şi relaţiei, care, după propria sa natură, precede relaţia.
Legile, întrucît cuprind în conţinutul lor toate relaţiile, trebuie să aibă ca obiectiv binele tuturor. Ele interzic de a face rău cuiva, de a dăuna altuia şi cer să fii respectuos cu alţii.
Raportul dintre poliltică şi etică Aristotel ni-1 dezvăluie în abordarea sa cu privire la problema justiţiei. Justiţia, în concepţia lui, îşi are sursa în virtute şi este orientată în folosul altuia, al societăţii întregi. Justiţia şi virtutea sînt identice ca esenţă, însă, după manifestările lor, ele, în parte, se deosebesc: justiţia se manifestă în raport cu alţii, iar virtutea este o calitate deosebită a sufletului11.
Principiul justiţiei este egalitatea aplicată în diferite feluri. Astfel, Aristotel distinge două specii de justiţie: distributivă şi corectivă.
Justiţia distributivă (calitativă) exprimă relaţiile dintre colectivele de indivizi în baza ideii de proporţionalitate. Ea este distinsă de Aristotel ca proporţie geometrică, aplicată la repartizarea onorurilor, bunurilor şi are destinaţia de a urmări ca fiecare să primească după merit.
Justiţia corectivă (cantitativă), spre deosebire de cea distributivă, ordonează raporturile de schimburi reciproce. Principiul egalităţii, în acest caz, se aplică într-o formulă deosebită de cea menţionată, referindu-se doar la măsurarea, în mod impersonal, a daunei şi cîştigului. Această justiţie este mijlocul dintre daună şi cîştig, în baza căreia fiecare din cele două părţi aflate într-un raport să se găsească una faţă de alta într-o condiţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau să nu fi primit nici mai mult, nici mai puţin. Justiţia corectivă se aplică la orice fel de schimburi sau raporturi, atît de natură civilă, cît şi penală.
Cercetînd politica, dreptul şi legile, Aristotel ajunge la concluzia că justiţia în politică poate fi numai între persoane libere şi egale care aparţin unei comunităţi, iar prerogativele şi dreptul trebuie să fie în mod necesar identice. Însăşi natura lucrurilor respinge puterea unei singure persoane asupra tuturor cetăţenilor, deoarece aceasta ar da naştere bunului plac. Cea mai eficace sursă a libertăţii este suveranitatea legii.
Suveranitatea regelui, înseamnă a constitui suverani pe om şi pe dobitoc, deoarece pornirile instinctului, patimile inimii strică pe oameni cînd vin la putere, chiar şi pe cei mai buni, însă legea este inteligenţa fără patimi oarbe12.
Justitia politică, după Aristotel, este dreptul politic. Dreptul este ordinea comunităţii politice13. Dreptul politic se divizează în drept natural şi drept pozitiv.
Dreptul natural este imuabil şi specific tuturor, indiferent de faptul dacă va fi recunoscut sau nu.
Dreptul pozitiv, spre deosebire de dreptul natural, este variabil de la o comunitate politică la alta, aşa cum există diverse popoare şi organizări de stat. El trebuie să corespundă dreptului natural, iar în elaborarea unei legi e necesar să se ia în considerare principiile şi cerinţele justiţiei politice cu care legea trebuie, indiscutabil, să corespundă. Fiecare lege are la bază ideea de drept. Dacă legea nu este elaborată în baza acestei idei de drept, se deschide calea spre aplicarea violenţei de către comunitatea politică. Politica şi dreptul, după Aristotel, sînt forme de manifestare a libertăţii, indivizii nedepinzînd unii de alţii.
Legiuitorul, care vrea să introducă legi juste şi perfecte, trebuie să aibă în vedere atît binele obştesc cît şi cel al cetăţenilor aleşi. Justiţia este aici egalitatea şi această egalitate a justiţiei are în vedere atît interesul general al statului, cît şi interesul individual al cetăşenilor14. Neegalitatea între egali contravine naturii şi nu este deci Bine.