O însemnătate mai puţin semnificativă au avut pentru dreptul natural din perioada post-aristotelică, şcoala Stoică şi cea Epicuriană.
Şcoala stoică a fost fondată de Zenon (336-264 î.e.n.). Ea concepe omul ca un ideal al fiinţei, eliberat de orice influenţă externă15. Astfel, omul, eliberîndu-se de orice pasiune, devine o fiinţă liberă, iar această libertate nu poate fi interzisă de nici o autoritate. Idealul omului liber trebuie să fie scopul fiecărui om, deoarece aceasta este
calea spre o judecată dreaptă. Omul, prin propria sa natură, participă la edictarea unei legi de valoare universală, fiindcă natura umană este o parte a naturii, a creaturii, a lumii în ansamblu. Această lege o reprezintă legea naturii ce domină lumea ca reflecţie în conşninţa fiecărui individ. A urma cerinţele legii naturii, aseamnă a trăi cinstit, a fi generos, a nu dăuna altuia, a exista în conformitate cu raţiunea.
Relaţiile naturale ale oamenilor, bazate pe această lege naturală, pun temelia conceptului echităţii16.
Şcoala epicuriană a fost înfiinţată de Epicur (341 - 270 î.e.n.). Temelia concepţiei epicuriene o formează ideea de libertate. Libertatea, după Epicur, este responsabilitatea omului faţă de alegerea sa raţională în viaţă. Ea fiind dependentă de fiinţa umană, nu poate fi supusă nici unei dominări.
Scopul statului este asigurarea securităţii indivizilor şi înlăturarea acestui pericol ce ameninţă viaţa în comun. Epicur tratează statul şi dreptul ca un contract încheiat între oameni în baza unui bun comun şi a unei securităţi reciproce. Principiul echităţii este acelaşi pentru toţi indivizii, fiindcă el presupune existenţa unui bun comun în relaţiile dintre oameni17.