În epoca renaşterii, în condiţile luptei între monarhia absolută şi supremaţia Bisericii, noile forţe ale societăţii apelează la dreptul natural. Reprezentantul de vază al lui a fost Hugo Grotius (1583-1645), filosof olandez, care a abordat problema dreptului şi statului în lucrarea Dreptul păcii şi al războaielor (1625).
Sistemul filosofic al lui Hugo Grotius are la bază ideea că omul nu poate trăi fără o comunitate paşnică întemeiată pe raţiune. Acest instinct este propriu fiecărui om. În baza
acestuia oamenii se apropie unii de alţii şi, astfel, se constituie un drept imuabil pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele.
Revalorificînd ideile dreptului, Hugo Grotius este de părerea că el nu-şi are temeiurile în voinţa divină, ci în natura umană şi în imuabile principii raţionale28 .
Dreptul natural există chiar şi dacă nu ar fi Dumnezeu sau dacă el nu s-ar îngriji de lucrurile omeneşti. Cu ajutorul acestui drept omul poate deosebi viciul de necesitatea raţională, ceea ce este permis de ceea ce este interzis.
Dreptul natural poate fi cunoscut prin două metode: a priori şi a posteriori. Prin metoda a priori omul poate descoperi conformitatea sau neconformitatea necesară a unui anumit lucru faţă de natura raţională şi socială.
Prin cea de-a doua metodă, a posteriori, poate fi observat un fenomen oarecare considerat ca just de toate popoarele. Însă ea este imperfectă şi are numai o valoare de probabilitate, fiind deci şi o obiecţiune capitală, deoarece dreptul natural trebuie să valoreze prin sine însuşi, chiar dacă este violat sau nesocotit.
Dreptul pozitiv este expresia voinţei umane sau a celei divine şi se divizează în drept scris şi drept divin.
Dreptul (dreptul natural şi dreptul pozitiv) este deci ceea ce demonstrează în mod raţional, nu prin relevaţie, potrivit spre a face posibilă convieţuirea socială: ceea ce dreapta raţiune arată că este conform naturii sociale a omului29. Dreptul constă în a-i da fiecăruia ce-i aparţine.
Ideea justiţiei este o caracteristică necesară a dreptului. Justiţia constituie o exigenţă a raţiunii, un ordin al naturii fiinţei raţionale.
Justiţia trebuie să domine atît între relaţiile indivizilor, cît şi în cele dintre popoare şi state.
Dreptul nu poate exista fără forţa statului, fiindcă acesta din urmă are scopul de a apăra justiţia de tot ce contravine naturii fiinţei raţionale.
Oamenii au ieşit din starea naturală în care ei au drepturile şi îndatoririle lor, ce rezultă din natura lor de oameni.
Statul este o uniune desăvîrşită a oamenilor liberi, uniţi cu scopul respectării dreptului şi a Binelui comun30.