Tipărire
Categorie: Drept
Accesări: 14
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Un alt gînditor al acestei epoci, opera căruia se apropie mult de cea a lui Hobbes, este filosoful olandez Benedie Spinoza (1632-1677). Problemele privind dreptul, legile şi statul au fost abordate de el în lucrările Etica şi Tratatul teologico-politic.

În tratarea lor, Spinoza, ca şi alţi gînditori, porneşte de la cercetarea naturii umane. Omul, în concepţia sa, este un egoist şi un hrăpăreţ. Aviditatea lui este o trăsătură imuabilă a naturii umane. Fiecare om urmăreşte doar să tragă foloase pentru dînsul şi consideră util numai ceea ce îi păstrează şi îi măreşte averea. Efectele umane domină viaţa omului, fiind deci o tendinţă de conservare a existenţei sale. În acest joc al efectelor, omul îşi pierde idealul său. El nu poate scăpa de acest determinism al efectelor, fiindcă este integrat în acesta. Singura stăpînire a omului în această cauzalitate strînsă a efectelor sale este înţelegerea clară a ideilor pe care efectele le cuprind. Singura cale deci în care servitudinea naturală a omulului poate fi dominată este raţiunea. Fiinţa umană poate să devină liberă numai atunci, cînd se conduce de raţiune şi nu de efecte. Dacă oamenii ar dori numai ceea ce le impune raţiunea, n-ar fi fost necesară existenţa dreptului, legilor şi statului, care sînt condiţionate de o cauză naturală - neconcordanţa, conflictul dintre pasiuni şi raţiune33 .

Legea, fiind asigurată cu puterea coercitivă din partea statului, este destinată să stăpînească efectele şi pasiunile rele ale oamenilor şi să le subordoneze numai raţiunii adevărate, care este expresia Binelui comun. Pentru ca o lege să fie raţională, este necesar ca ea să fie adoptată nu de un singur om, ci de o adunare a oamenilor, care ar asigura raţionalitatea sa, excluzînd, astfel, diversitatea intereselor particulare, cît şi a pasiunilor lor.

Dreptul natural, după Spinoza, este necesitatea în corespundere cu care există şi acţionează natura, precum şi fiecare parte a ei. Statul, ca şi orice parte a naturii este supus legilor naturii. El domină pe cetăţeni pentru că este mai puternic şi autoritatea sa este legitimă numai întrucît are forţa de a se impune34. Dreptul statului este identic cu forţa sa, posibilitatea de a ordona supuşilor. Această posibilitate, cît şi dreptul său, nu sînt nelimitate. Puterea de stat nu poate să impună limite conştiinţei, gîndirii, pentru că gîndirea este prin natura sa incoercibilă, iar libertatea conştiinţei este imposibil să fie violată. Această limită se impune nu dintr-o imposibilitate juridică sau raţională, ci din una materială.

Contractul social, în urma căruia atît indivizii, cît şi statul şi-au delegat dreptul lor societăţii, nu este un fapt istoric, ci un raport permanent de egalitate a forţelor între supuşi şi puterea supremă a statului a cărei încălcare poate duce la consecinţe nefaste.

Forţa, care este fundamentul dreptului, este tratată de Spinoza ca puterea comună a indivizilor constituuti în stat.