loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Charles-Louis de Secondat Montesquieu (1689-1755) elucidează problema dreptului şi statului în opera sa cea mai reprezentativă Despre spiritul legilor (1748).

Preocupările lui au avut drept obiect de cercetare problema privind libertatea politică ca fundament al dreptului şi statului. Monesquieu susţine că pentru a asigura această libertate este nevoie de existenţa unor legi juste şi de o organizare corespunzătoare a statului.

Condiţiile necesare de asigurare a acestei libertăţi sînt legile juste şi organizarea bună a statului. Cercetînd natura umană, el constată că la diferite popoare există diferite legi şi moravuri şi că acestea rezultă nu numai din fantezia arbitrară a oamenilor, ci şi din o cauză comună38 .

Legea, în concepţia sa, are ca fundament raţiunea şi necesitatea ca opus al întîmplării şi al fatalităţii. Ea reflectă momentul condiţionat al relaţiilor, formate în baza unui fundament raţional. Legile sînt raporturi necesare, care derivă din natura lucrurilor39.

Legile nu trebuie să fie separate de împrejurările în care au fost făcute. Orice lege trebuie să corespundă factorilor geografici, climei, particularităţilor poporului, numărului popilaţiei unui stat, tradiţiilor formate, etc. Toţi aceşti factori determinaţi crează spiritul legilor, ca expresie a raţionalităţii, legalităţii, justiţiei, care preced existenţa acestora.

Legea, după Montesquieu, cuprinde atît legea naturii (invariabilă), cît şi legea pozitivă (creaţia umană). Omul, ca fiinţă fizică, activează din îndemnul legilor naturii, care domnesc în lumea fizică ca şi toate corpurile din natură, însă, ca fiinţă raţională, el se supune propriilor imbolduri, încălcînd legea naturii şi legile create de el însuşi.

Legile naturii, consideră Montesquieu, sînt acele legi eterne, care îşi au originea în însăşi structura fiinţei umane. Omul, aflîndu-se în stare naturală, unde domneau aceste

legi, ducea o viaţă paşnică, independentă. Relaţiile umane aveau la bază principiul egalităţii tuturor.

Odată cu apariţia societăţii apare şi inegalitatea între indivizi şi între popoare, ceea ce a dus la declanşarea diferitelor războaie. Pentru a convieţui în cadrul societăţii apare necesitatea în existenţa unor legi pozitive, care ar reglementa relaţiile între indivizi şi între popoare. Omul trece de la starea naturală la o organizare politică - statul. Renunţînd la independenţa lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor politice, oamenii au renunţat la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trăi sub ascultarea legilor civile40.

Legile politice le garantează indivizilor libertatea, iar aceasta din urmă le asigură proprietatea. Există legi principale şi legi accesorii.

Întrucît există diferite categorii de legi, raţiunea umană trebuie să ştie de care din aceste categorii ţin, în primul rînd, lucrurile asupra cărora trebuie să se statueze şi a nu aduce confuzie în principiile care trebuie să-i conducă pe oameni41.

Astfel, nu trebuie să se soluţioneze prin legile libertăţii, ceea ce nu trebuie să se rezolve decît prin legile privitoare la proprietate, deoarece se formează un paralogism, după care binele particular trebuie să cedeze în faţa binelui public. Aceasta se admite numai în cazul în care este vorba de libertatea cetăţeanului sau de comunitatea bunurilor, deoarece binele public constă întotdeauna în faptul ca fiecare şă-şi păstreze proprietatea pe care i-o acordă legile civile.

Întrucît legile civile depind de legile politice, elaborate întotdeauna pentru o anumită societate, atunci cînd se transplantează o lege civilă de la un popor la altul, trebuie să se ia în considerare faptul dacă ele au la bază aceleaşi instituţii şi acelaşi drept politic, deoarece există state, în care legile nu au nici o valoare ori nu sînt altceva, decît nişte capricii ale suveranului.

Acelaşi principiu de reglementare, în cazul existenţei diferitelor categorii de legi, Montesquieu îl plasează între legile umane şi cele divine. Astfel, ceea ce se reglementează prin legile umane, adică creaţia umană, nu poate fi reglementat prin

legile divine, iar ceea ce se reglementează prin legile divine nu poate fi reglementat prin cele umane deoarece ambele au, după natura lor, o origine şi un scop diferit.

Legile umane sînt, după natura lor, nestatornice, fiind impuse tuturor împrejurărilor, şi, de fapt, se modifică dacă se schimbă voinţa oamenilor. Legile divine, dimpotrivă, au un caracter imuabil. Legile omeneşti statuiază în privinţa Binelui comun, iar cele divine în privinţa Binelui suprem. Binele poate să aibă de fiecare dată alt scop, deoarece acestea sînt multiple, pe cînd Binele suprem este numai unul.

Pentru organizarea raţională a statului, în conformitate cu legile juste, este necesară împărţirea puterilor în stat, în aşa mod asigurîndu-se libertatea politică. Puterea de stat trebuie să fie divizată în putere legislativă, executivă şi judecătorească. Astfel, nici una din acestea nu va putea comite abuz de putere în defavoarea alteia, creîndu-se un sistem eficace de stopare şi de echilibrare a puterilor în stat.

Puterea legislativă constituie sursa de bază de asigurare a libertăţii în stat. Ea trebuie să statornicească rînduieli care să nu prevaleze mai presus societatea decît pe cetăţean şi mai mult pe cetăţean decît pe om, deoarece este o nenorocire proprie condiţiei umane cînd legiuitorul s-ar împotrivi simţăminte lor fireşti ale oamenilor42.

E necesar ca legiuitorul să posede un spirit moderat, deoarece binele moral, ca şi binele politic se află între două extreme. Libertatea, pe care legiuitorul urmăreşte să o transpună în legi, nu trebuie să fie în contradicţie cu scopul legii, deoarece legile care par să corespundă intenţiilor legiuitorului sînt, deseori, intenţiile lui. O lege neperfectă îl determină întotdeauna pe legiuitor să elaboreze altele, pentru a o îmbunătăţi sau a o completa. Legile de prisos sînt în detrimentul celor trebuincioase.

În cazul existenţei unor legi drepte şi a unei organizări raţionale a statului libertăţile omului sînt garantate şi nimeni nu poate să-1 oblige să facă ceea ce legea nu permite. Libertatea politică nu înseamnă nicidecum că fiecare poate să facă ce vrea, deoarece în acest caz nimeni nu va mai fi liber.

Libertatea înseamnă să procedezi aşa cum indică legea. Ea este bunul care ne îngăduie să ne bucurăm de celelalte bunuri.

Loading...