Tipărire
Categorie: Drept
Accesări: 28
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Tema libertăţii naturale este tratată şi de gînditorul Jean-Jacques Rousseau (1712­1778), autorul lucrărilor Contractul social (1762) şi Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1752), opere care se leagă între ele şi întregesc problema dreptului şi statului.

Rousseau, ca şi ceilalţi exponenţi ai contractului social, înaintează teza că oamenii, conform legilor naturii, sînt liberi şi egali. Omul este un individ bun şi fericit, pentru că se naşte bun, iar ceea ce vine de la natură şi era fericit43. În ipostaza naturală omul se bucură de libertate şi egalitate deplină. Ce 1-a determinat pe om să părăsească această stare? Ce s-a întîmplat că el a fost privat de libertate?

Conform ideilor lui Rousseau, principala cauză a nefericirii omului este instinctul proprietăţii private, urmat de dominaţia politică care i-a impus pe oameni să vieţuiască într- un raport de dependenţă reciprocă, ceea ce este contrar principiilor naturale ale fiinţei lor.

Rousseau afirmă că oamenii ajunseră într-un stadiu cînd obstacolele care împiedicau rămînerea lor în starea de natură îi arunca în cumpănă prin rezistenţa lor decît forţele pe care fiecare individ le putea întrebuinţa pentru a se menţine în această stare44.

Astfel, starea primitivă nu mai putea să se menţină, iar fiinţa umană era impusă să facă un pas în evoluţia sa sortită peirii. Oamenii, după Rousseau, ajunşi în această ipostază, nemaiputînd crea forţe noi, nu le rămîne decît să le unească şi să le dirijeze pe cele existente în vederea unui singur scop, facîndu-le să acţioneze în deplin acord, fapt ce a pus fundamentul contractului social.

Contractul social reprezintă o formă ideală de asociere care dă naştere unui corp moral şi colectiv în care există un angajament reciproc al publicului cu particularii. Fiecare individ se află angajat într-o dublă relaţie: ca membru al suveranului faţă de particulari şi ca membru al statului faţă de suveran. Suveranul, la rîndul său, are şi el obligaţii faţă de membrii societăţii, deoarece, în caz contrar, ar deveni un particular ce se

poate ridica pînă la tiranie, ceea ce nu este altceva decît autonimicire, prin care oamenii s-ar întoarce în starea naturală.

În urma încheierii contractului social, fiecărui asociat îi sînt înstrăinate toate drepturile sale în favoarea întregii comunităţi, deoarece dacă ar rămîne unele drepturi în mîinile unor particulari fară nici un superior comun, fiecare ar putea să-şi devină propriul judecător45.

În starea naturală omul poseda dreptul asupra tuturor bunurilor, astfel libertatea naturală fiind limitată doar de forţele individului. În această ipostază totul era comun, individul nu era cu nimic dator celor ce nici nu le-a făgăduit nimic.

Ca urmare a încheierii contractului, cînd libertatea devine civilă, dreptul civil limitează individul doar la ceea ce este necesar şi la ceea ce este produsul muncii lui46.

Contractul social urmăreşte scopul asigurării libertăţii naturale, netransformate în urma încheierii acestuia în libertate civilă, fiindcă pierderea libertăţii înseamnă renunţarea la calitatea de om, la drepturile umane.

Trecerea de la starea naturală la cea civilă provoacă în om o schimbare, înlocuind instinctul prin justiţie şi dînd tuturor acţiunilor sale moralitatea care le lipsea înainte. În starea civilă glasul datoriei înlocuieşte impulsul fizic şi dreptul ia locul poftei, astfel raţiunea înălţîndu-se pînă la cel mai înalt grad.

Pactul fundamental în loc să distrugă egalitatea naturală, dimpotrivă înlocuieşte inegalitatea fizică dintre oameni pe care a putut-o lăsa natura printr-o egalitate morală şi legitimă, astfel fiecare putînd fi inegal ca forţe sau ca geniu, devenind toţi egali printr-o convenţie şi prin drept47.

Dreptul şi forţa nu au nici un sens, deoarece nicicînd puterea fizică nu a dat naştere moralităţii. Cel mai puternic nu este niciodată destul de puternic, încît să fie întotdeauna stăpîn, dacă nu-şi transformă puterea în drept şi nu-şi schimbă ascultarea în datorie. Astfel, întrucît forţa nu dă naştere nici unui drept, reiese că singura autoritate legitimă căreia omul

trebuie să i se supună este convenţia48. Această egalitate presupune existenţa aceloraşi condiţii de supunere pentru toate persoanele, precum şi exercitarea aceloraşi drepturi pentru fiecare în parte. Reciprocitatea, apărută între persoane dă naştere unei justiţii universale a cărei izvor este raţiunea umană.

Experienţa raţiunii umane, în baza căreia oamenii s-au asociat, este voinţa generală, deoarece, în esenţă, ea porneşte de la toţi pentru a se aplica tuturora, fiind pentru toţi adevărata libertate. Fiecare individ îşi poate impune voinţa, ca interesul său particular să nu corespundă interesului general. În acest caz, este necesară existenţa unei constrîngeri din partea statului care să pună în acord voinţa particulară cu voinţa generală.

Oricine ar refuza să se supună voinţei generale, va fi constrîns de corpul întreg al societăţii, astfel fiind forţat să fie liber. În cazul în care s-a încălcat pactul social, prin care părţile şi-au asumat obligaţii în mod tacit, individul va reintra în drepturile sale iniţiale şi îşi va reclama libertatea naturală, pierzînd prin aceasta libertatea convenţională prin care a renunţat la cea naturală.

Voinţa particulară, spre deosebire de voinţa generală, care reflectă un interes comun, prevede interesul privat şi nu este altceva decît o sumă de voinţe particulare49.

Cetăţeanul datorează statului toate serviciile pe care i le poate face, de vreme ce suveranul le cere, dar nici suveranul în ceea ce-1 priveşte nu poate să-i împovăreze pe supuşi cu nici un lanţ, care este inutil comunităţii, deoarece conform legii raţiunii nimic nu se face fără o cauză, întocmai ca şi conform legii naturii. A spune că un om se dăruieşte în mod gratuit, înseamnă să spui un lucru absurd şi de neconceput, astfel acest act este considerat cu adevărat ilegal şi nul.

Libertatea şi egalitatea trebuie să fie obiectivele principale ale oricărui sistem de legislaţie, deoarece forţa lucrurilor tinde întotdeauna a le distruge în esenţă50.

Legea, după Rousseau, este expresia generală a voinţei oamenilor şi nicidecum un act arbitrar de autoritate. Obiectul legilor este întotdeauna general, cuprinzînd, în acest fel, pe toţi supuşii, cît şi acţiunile lor la abstract, şi niciodată ca particulare. Autoritatea pentru a fi considerată legală trebuie să se bazeze întotdeauna pe lege.

Voinţa generală, ca expresie a intereselor comune, prevede adevărata suveranitate ce aparţine poporului şi nicidecum unui individ sau unei corporaţii particulare. În acest fel, ea constituie, în mod necesar, un stat ca o sinteză a libertăţilor individuale.

Corpul politic al unui stat are două mobiluri, şi anume voinţa (puterea legislativă) şi forţa (puterea executivă), aşa cum orice acţiune liberă are două cauze care colaborează pentru a produce: una morală (voinţa, care determină actul) şi alta fizică (puterea care o îndeplineşte)51.

Progresele cugetării omeneşti, ale şcolilor istorice, pozitiviste şi sociologice în problemele statului şi dreptului au diminuat conceptul dreptului natural, fiindcă dreptul nu este un produs abstract al raţiunii umane, ci, din contra, se dezvoltă pe parcursul istoriei, avînd ca temei o realitate socială.

Astăzi ne aflăm la renaşterea dreptului natural, dar într- o formă nouă, care contestă raţiunii putinţa de a edicta legi cu conţinut variabil, a unor condiţii raţionale permanente şi necesare ale conştiinţei juridice unui popor.