Învăţătura lui Immanuel Kant (1724-1804) constituie apogeul gîndirii filosofice, după ce începe o nouă perioadă în filosofie, luînd naştere curente filosofice, ca: idealismul, empirismul, pozitivismul etc.
Operele sale principale sînt: Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice, Fundamentul metafizicii moravurilor, Principiile metafizice ale doctrinei dreptului.
În filosofia dreptului Kant nu a fost un mare novator. El n-a făcut decît să corecteze şi să lămurească ideile mai vechi ale şcolii dreptului natural, afirmînd valoarea pur raţională regulată a principiilor dreptului natural62.
În Critica raţiunii pure Kant a pus bazele cunoaşterii umane. În opinia sa, orice cunoaştere a omului se datoreşte experienţei. Aceasta înseamnă că orice obiect exercită o influenţă asupra simţurilor noastre producîndu-ne anumite reprezentări şi, în acelaşi timp, el ne pune în mişcare intelectul pentru a lega, a compara, a prelucra impresiile sensibile provenite din experienţă.
Astfel, este recunoscută existenţa a două tulpini de cunoaştere a omului, ramificaţii ce provin dintr-o rădăcină comună, dar necunoscută nouă, anume sensibilitatea şi intelectul: prin cea dintîi obiectele ne sînt date, iar prin cea de- a doua ele sînt gîndite633.
Sensibilitatea, prin intermediul căreia cunoaştem obiectele din lumea din afară, presupune existenţa unor forme a priori de spaţiu şi timp, product al cunoaşterii cu valoare necesară universală, ce nu rezultă din experienţa externă, ci însăşi această experienţă le presupune64.
Pentru a cunoaşte lumea în unitatea sa univeresală, este necesar ca pe lîngă formele de spaţiu şi timp să se impună o altă categorie a priori cunoştinţei, relaţia - obiect al oricărei judecăţi.
Această categorie, de asemenea ca şi spaţiul şi timpul, nu ia naştere din experienţă externă, dar este impusă de ea.
Deasupra experienţei concrete, deasupra cunoştinţei sensibile, ca o realitate care le domină pe toate şi care impune pecetea ei supremă şi suverană tuturor celorlalte realităţi, stă cunoştinţa raţională, a cărei acţiune caracteristică este o sintetizare65. Raţiunea pură care reflectă universalitatea nu înlătură niciodată experienţa, deoarece îşi pierde orice bază de cunoaştere a lumii.
Întreaga cunoştinţă ştiinţifică se explică prin elementele a priori ale cunoştinţei şi activitatea lor de sinteză raţională. Fără această sinteză a cunoştinţelor raţionale noi nu putem afirma şi concepe nimic.
Raţiunea practică, spre deosebire de raţiunea pură, are la bază principiile cunoaşterii, se sprijină pe principiile determinate ale voinţei, care are facultatea de a produce obiecte corespunzătoare reprezentărilor sau, cel puţin, de a se determina pe sine la producerea acestora.
Principiile determinate ale voinţei nu pot fi considerate ca legi, cărora trebuie să ne conformăm, deoarece în domeniul practic raţiunea are de aface doar cu facultatea de a rîvni, după a cărei natură particulară regula se poate îndruma în chip diferit.
Voinţa este sediul dorinţei neconştiente, precum şi al liberului arbitru. Această dorinţă neconştientă, îndreptată către un obiect, este autoîntemeiată pe bunul plac şi nu pe conştiinţa actului. Liberul arbitru, din contra, este facultatea dorinţei autodeterminate, care acţionează după bunul plac şi are conştiinţa faptului în producerea obiectului. El poate fi determinat de raţiunea pură, fie necondiţionat liber, fie determinat de înclinaţii sau animalic. Liber arbitru devine ir sine pur numai dacă raţiunea a ajuns, prin exerciţiu, să purifice voinţa de orice impuls sensibil, astfel încît maxima acţiunii sale să aibă o valoare universală fără o dependenţă implicată de sensibilitate, ceea ce este neconform voinţei pure.
Conform ideilor cantiene, acţiunile omului sînt subordonate unor imperative şi, anume: imperativului ipotetic şi imperativului categoric.
Imperativul ipotetic este un imperativ condiţionat ce este specific voinţei ce rîvneşte.
Imperativul categoric, spre deosebire de cel ipotetic, este necondiţionat şi izvorăşte din adîncul conştiinţei sub formă de lege ce determină suficient voinţa ca independentă de condiţiile întîmplătoare.
Conceptul de drept, deşi este un concept pur, se întemeiază în practică şi are la bază anume imperativul categoric sau legea morală formulată astfel: "Lucrează în aşa
fel, ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale"66. După Kant, sistemul de principii raţionale se contopeşte cu legea morală, deoarece tot ce este raţional, trebuie să fie şi moral.
Legea morală, a cărei fundament este libertatea, porunceşte, în mod absolut, pentru toţi aceleaşi fapte şi înlătură orice impuls particular voinţei, astfel reprezentând certitudinea de a ajunge la universalitate.
Dreptul, spre deosebire de morală, se reduce doar la reglementarea acţiunilor exterioare ale oamenilor, facînd abatracţie de motivele care determină actul sau abţinerea. Potrivit concepţiei exponentului, dreptul se reduce la ideea conform căreia este interzis de a aduce vreo daună altei persoane prin propria acţiune exterioară, nu însă după interioritatea sufletului67.
Dreptul apare ca un obstacol faţă de libertatea interioară stipulată de legile universale, impunînd conformarea exterioară cu legea, conţinînd deci, în sine, posibilitatea constrîngerii. Constrîngerea este considerată dreaptă atunci, cînd ea este îndreptată în scopul surmontării unui obstacol, ca urmare a întrebuinţării libertăţii în calea unei libertăţi conform legilor universale, după care este considerat obstacol în calea libertăţii numai ceea ce nu este drept.
Dreptul, în concepţia lui Immanuel Kant, este totalitatea condiţiilor, potrivit cărora liberul arbitru al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om conform unei legi universale a libertăţii68.
Echitatea este expresia conştiinţei, a forului interior şi nu este dictată de vre-o lege socială. Ea este nota de umanitate adusă dreptului. Echitatea nu poate fi invocată în faţa altei persoane ca o idee care să-1 mobilizeze să-şi îndeplinească datoria morală, ci se invocă numai în numele propriului drept. Dictonul echităţii are la bază ideea, după care „dreptul cel mai riguros este nedreptatea cea mai mare".
Statul este o reuniune a unei multitudini de oameni sub legi juridice, constituit conform ideii unui contract social, care este baza juridică ideală a sa.
El ia fiinţă ca urmare a coexistenţei libertăţilor individuale cu libertatea tuturor, servind, astfel, la îngrădirea libertăţii individuale pentru asigurarea vieţii în comun.
Scopul statului este de a proteja dreptul. El trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale, nici să îngrijească de interesele individuale.
Orice stat include în sine trei puteri, adică voinţa unificată universal într-o întreită persoană: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească corespunzătoare celor trei propoziţii ale unui raţionament practic. Astfel, premisei majore îi corespunde legea voinţei, premisa minoră cuprinde porunca de a proceda conform legii, iar concluziei i se implică hotărîrea judecătorească în scopul reglementării juridice a cazurilor ce pot surveni69.