Şcoala realistă a apărut în secolul al XIX-lea, fiind reprezentată de învăţatul german Rudolf von Ihering (1818- 1892).
Ideile acestei şcoli au fost expuse în lucrările Spiritul dreptului roman, Lupta pentru drept şi Scopul în drept.
În concepţia lui Ihering, dreptul rezultă din propriile sale forţe şi reprezintă o realitate vie. Reperele solide pe care le urmează dreptul în devenirea sa tin de spiritul etnic şi de valorile culturale70. Aceste idei îl apropie pe Ihering de concepţia şcolii istorice, reducîndu-se, în acest fel, doar la cîteva repere iniţiale. Bunăoară, Ihering susţine că dezvoltarea dreptului, precum şi a limbii şi a artei este supusă unor legităţi, însă după forma şi metodele lor de dezvoltare există o deosebire esenţială. De asemenea, reprezentanţii şcolii istorice puneau accentul pe obicei, minimalizînd legea în progresul dreptului pînă la rolul său de a constata faptele sociale, iar Ihering constată că singurul mijloc de dezvoltare a dreptului îl constituie legea, deoarece prin intermediul ei sînt distruse toate clişeele dreptului, dîndu-i astfel curs evoluţiei sale.
Dreptul, după Ihering, ia naştere şi se dezvoltă sub acţiunea factorilor exteriori, ca rezultat al unei lupte permanente. Aceşti factori reprezintă interesele oamenilor
proiectate în scopuri, care sînt realizate nemijlocit prin intermediul dreptului. De aici apare ideea conform căreia dreptul asigură interesele vitale ale persoanei, contribuie la satisfacerea diferitelor necesităţi umane.
Dreptul urmăreşte întotdeauna scopul menţinerii păcii în cadrul societăţii, de asemenea şi în afara ei. Mijlocul realizării acestui obiectiv este lupta, care va dura atîta timp, cît va exista însăşi lumea, deoarece atît dreptul, cît şi lumea, sînt rezultatul luptei71. Această luptă nu este, pur şi simplu, un act de gîndire, ci o forţă cu adevărat vie, îndreptată împotriva nedreptăţilor. Lupta dintre popoare, a păturilor sociale, a indivizilor cu toate nelegiuirile formează esenţa dreptului.
Dreptul reprezentă nu numai o luptă continuă, dar şi o activitate asemănătoare a întregii naţiuni în sferele economică şi spirituală. Fiecare individ în parte, fiind impus de împrejurări de a-şi apăra dreptul său, îşi orientează eforturile sale în vederea realizării ideii de drept. Insă această cale nu este urmată de toate persoanele, deoarece nu toţi cunosc ideea de luptă a dreptului. De aceea, cei ce nu cunosc această idee vor afirma întotdeauna că au dreptate, aşa cum un moştenitor care a primit o avuţie va nega că proprietatea se obţine prin muncă, deoarece experienţa trăită mai mult nici nu-i oferă72.
Această dualitate a dreptului, precum şi cea a proprietăţii, se oglindeşte în voinţa fiecărui individ, cît şi în cea . a popoarelor. Unii se bucură de pace şi de viaţă fericită în satisfacerea necesităţilor, iar alţii duc o viaţă în permanentă luptă pentru propriul drept. Acelaşi tablou îl descoperim şi în evoluţia socială în care o perioadă de viaţă fericită a unei generaţii este succedată de o perioadă grea de luptă a altei generaţii şi viceversa.
Ihering afirmă că nu există un drept absolut echitabil. Valoarea dreptului constă în realizarea scopurilor puse. Luînd naştere în lupta de interese, dreptul apare în calitate de forţă, care subordonează voinţa unor indivizi intereselor altor indivizi, în condiţii obligatorii de respectare a principiilor de conveţuire socială.
Dreptul, după reprezentantul şcolii realiste, se divizează în drept obiectiv şi în drept subiectiv.
Realizarea acestor drepturi poate fi efectuată numai prin intermediul luptei. Astfel, traducerea în viaţă a dreptului din partea statului, apărarea ordinii de drept este o luptă a
statului împotriva fărădelegilor şi samavolniciei. Astfel, orice persoană îşi poate obţine dreptul său doar declanşînd o luptă în acest scop, fiindcă dreptul existent constituie un obstacol în calea intereselor pe care le pretinde subiectul pentru desăvîrşirea sa. În cazul că se refuză de a satisface aceste drepturi şi interese, se poate întîmpla ca acestea să fie dobîndite pe calea unui război. Astfel, toate realizările din istoria dreptului: distrugerea robiei, şerbiei, libertatea funciară, libertatea exercitării meseriilor, libertatea credinţei sau cucerit prin confruntări înverşunate, susţine Ihering.
Lupta declanşată între dreptul vechi şi dreptul nou poate să dureze secole la rînd. Trecerea de la o treaptă evolutivă a dreptului la o alta mai desăvîrşită poate fi realizată doar prin recunoaşterea drepturilor şi intereselor particulare73. Dreptul nou apărut descoperă iarăşi legătura sa cu continuitatea spre care tinde mereu, astfel ideea de drept fiind într-o permanentă evoluţie.
Lupta dreptului subiectiv sau concret îşi are expresia în încălcarea sau însuşirea acestui drept de către o altă persoană, fiindcă atît dreptul individului, cît şi dreptul unui popor nu este asigurat de pericolul exterior, iar interesele celui ce dispune de acest drept sînt într-o confruntare cu interesele altuia care prin atitudinea sa exprimă un nerespect faţă de dreptul dat.
Această luptă se accelerează în toate sferele dreptului: în dreptul privat, dreptul public, dreptul internaţional. Lupta pentru drept în sfera privată, spre deosebire de celelalte sfere unde ea are un caracter mai deschis (confruntări, războaie), are un caracter închis. În această sferă nu se apără doar obiectul proprietăţii, dar şi persoana însăşi, ca afirmată în acest obiect. Astfel, persoana, apărîndu-se pe sine, îşi apără propriul său drept, precum şi cinstea, demnitatea, căci prin afectarea moralităţii sale se săvîrşeşte o nedreptate. Lupta pentru propriul drept este o obligaţie a orişicărei persoane, deoarece aici se hotărăşte soarta persoanei: decăderea ori desăvîrşirea.
Simţul dreptului, ca libertate a acţiunii, există în inimile fiecăruia, înseamnă a lupta pentru interesele societăţii, în care sînt interesaţi toţi74. Refuzul luptei este contrar dreptului.
Lupta pentru drept este o obligaţie a celui ce are acest drept în raport cu sine însuşi, deoarece apărarea existenţei proprii este una din cele mai înalte legi ale naturii: sub forma instinctului autoapărării, care este specific tuturor fiinţelor. Pentru om, acest instinct, acţionează atît în plan fizic, cît şi în plan moral, iar acesta din urmă este apărarea dreptului fară de care poate coborî la animal75. Dreptul deci este o condiţie morală a existenţei persoanei, iar apărarea dreptului este autoapărarea sa morală. El cuprinde în sine ansamblul instituţiilor fizice şi morale ce include condiţiile fizice şi morale de existenţă a persoanei. Individul atentează la aceste instituţii în scopul afirmării propriului său drept, deoarece cel ce se supune dreptului persoanei luptă pentru autoapărare, iar această obligaţie o impune societăţii pentru ca dreptul său să fie realizat.
Referindu-se la dreptul concret şi la dreptul abstract, Ihering afirmă: dreptul concret nu numai că obţine forţă şi viaţă prin cel abstract, dar şi o întoarce lui. Astfel, toate fărădelegile, samavolniciile ce se produc în sfera dreptului public apar din cauza că cei din aparatul statului nu-şi onorează cu cinste obligaţiile lor din datorie.
Lupta pentru drept trebuie să fie o luptă pentru apărarea legii, deoarece, în caz contrar, orice persoană care dă dovadă de egoism pronunţat poate atrage statul de partea sa, devenind, astfel, reprezentantul legii prin intermediul căreia îşi poate ridica dreptul său deasupra dreptului fiecăruia. In acest caz, cînd lupta are la bază satisfacerea intereselor personale, aceasta este o luptă contrară legii, dreptului.
Ideea dreptului şi interesele statului sînt comune şi trebuie să se însoţească permanent, deoarece statul este condiţia indisolubilă de existenţă a dreptului. Dreptul, după Ihering, apare ca un instrument necesar de organizare, de menţinere şi conservare a societăţii. Cu ajutorul constrîngerii de stat, dreptul face posibilă existenţa societăţii.
Oamenii consimt să aplice normele juridice, spune Ihering, pentru că s-au adaptat scopurilor societăţii, renunţînd, astfel, la egoismul lor personal, deoarece dreptul apără interesele generale ale societăţii, cît şi cele particulare care concordă cu interesele societăţii.
Numai puterea de stat, abilitată să aplice normele de drept, este în drept a prezenta dreptul aşa cum el există şi aşa cum trebuie să fie. Dreptul în afara puterii de stat este un sunet gol.
Atunci cînd dreptul nu-şi poate realiza scopurile sale, locul dreptului este preluat de forţa de stat, care remediază situaţia. Forţa trebuie să sacrifice dreptul şi să salveze existenţa naţiunii76.