1. August Compte

Şcoala sociologică sau pozitivistă a fost întemeiată de marele cugetător francez din prima jumătate a secolului al XIX-lea Auguste Comte (1798-1857).

În lucrarea sa Curs de filosofie pozitivă Comte afirmă că ştiinţa nu are dreptul să admită decît ceea ce se constată, în mod pozitiv. În concepţia sa, toate ştiinţele trec în evoluţia lor istorică, în mod succesiv, prin trei stadii: teologic, metafizic şi pozitiv. Avînd ca punct de reper „legea celor trei stări", Auguste Comte clasifică ştiinţele în ştiinţele matematicii, ştiinţele mecanicii, ştiinţa sociologică, care, la rîndul lor, îmbrăţişează şi dreptul.

Astfel, pentru a ne îndrepta în ştiinţă spre ceva ce este concret, după Comte, trebuie să evităm orice explicaţie metafizică, să o mărginim numai la o explicaţie pozitivă, adică istorică, ştiinţifică, întemeiată pe date concrete, pe observaţie⁷⁷.

Dreptul este un fenomen istoric, sub forma de instituţii, pe care sociologia îl studiază. El reprezintă ceva pur material, observabil prin simţurile noastre.

În societate oamenii sînt legaţi printr-o independenţă, o solidaritate foarte activă între ei. Societatea intervine pentru a se apăra, pentru a asigura conservarea sa, sau dezvoltarea sa, iar prin aceasta ea tinde să facă a prevala interesul general⁷⁸.

În aceste condiţii nu poate fi vorba de drepturi, deoarece există numai puterea societăţii de a ne constrînge să facem anumite lucruri. Drept subiectiv nu există decît unul: acela de a ne face datoria.

Comte nu acceptă nici un drept subiectiv, deoarece acesta nu este ceva concret care se poate pipăi sau simţi în experienţa materială externă. A afirma un drept prin simţurile noastre, este a depăşi posibilităţile externe. Dreptul nu este un produs direct al constatării sensibile⁷⁹.

2. Leon Duguit

Un alt reprezentant al şcolii sociologice sau pozitiviste este Leon Duguit (1859­1929). Exponent al teoriei solidarităţii sociale, Leon Duguit consideră că dreptul are funcţia de a asigura stabilitatea ordinii şi a păcii sociale. Această funcţie, în viziunea savantului, rezultă din faptul că dreptul decurge din viaţa socială şi impune indivizilor norme ce trebuie respectate în interesul întregii societăţi⁸⁰.

Dreptul nu s-a născut ca un imperativ al vieţii comunitare, ci doar ca un instrument şi un indicativ al înţelegerii conştiente dintre indivizi. Astfel, societatea, colectivitatea nu este în drept să suprimeze dreptul individului, iar acesta, la rîndul său, nu este în drept a se confrunta cu colectivitatea şi cu alţi cetăţeni. Toţi oamenii trebuie să se impună obligatoriu prevederilor normelor juridice, ca expresie a solidarităţii sociale.

Norma socială, după Duguit, este sursa bunăstării indivizilor care prevalează de asupra statului. Atît statul, cît şi indivizii, trebuie să se suburdoneze normelor juridice. Voinţa deţinătorilor puterii de stat este o voinţă juridică. Constrîngerea de stat se aplică numai în baza şi în limitele prevăzute de normele juridice.

Dreptul, ca atare, nu trebuie să sancţioneze obligaţii, garanţii sau să aibă caracter punitiv. Toate aceste caractere au fost dobîndite odată cu intervenţia statululi în viaţa societăţii şi, mai ales, din momentul în care guvernanţii au început a-şi impune propria lor voinţă guvernaţilor⁸¹. Scopul statului trebuie să fie dreptul.

Dreptul, după Duguit, este împărţit în două categorii: dreptul social, care rezultă din viaţa socială a oamenilor şi de care se conduc în mod conştient cei mai mulţi oameni, şi dreptul pozitiv, elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului social, cuprins în formele juridice şi investit cu forţa de constrîngere a statului⁸². Atunci cînd între dreptul social şi cel edictat de stat apar disconcordanţe, este pusă în pericol întreaga valoare fundamentală a solidarităţii sociale. Într-o oarecare sutuaţie-limită, dreptul pozitiv, ca şi statul care îl instrumentează, trebuie înlocuite cu un alt drept şi un alt stat.