Exponentul acestei teorii este considerat economistul şi filosoful german Karl Marx (1818-1883), a cărui concepţie materialistă privind dreptul este reflectată în Ideologia germană, concepţie care diferă, în esenţă, de acea care a fost pusă la baza totalitarismului.
Marx afirmă că fiecare treaptă de dezvoltare socială îşi găseşte un rezultat material dat, o sumă de forţe productive, un raport istoriceşte format faţă de natură ca şi un raport al indivizilor între ei transmis fiecărei generaţii de generaţiile precedente, o sumă de forţe productive, capitaluri, împrejurări83.
Istoria se creează independent de toate aceste forţe ce distanţează faptele de natură. Ea este succesiunea diferitelor generaţii: fiecare exploatează materialele, capitalurile.
Contradicţiile dintre forţele de producţie şi forma relaţiilor care s-au ivit de-a lungul istoriei au făcut să izbucnească revoluţii, contradicţii ale conştiinţei, luptă de idei, luptă politică. Indivizii care au făcut revoluţii şi-au făcut ei înşişi iluzii asupra propriei activităţi, iluzii corespunzătoare gradului de cultură şi treptei de dezvoltare istorică.
Întotdeauna şi în toate împrejurările indivizii au pornit de la ei înşişi, dar deoarece nevoile lor, firea lor şi modul de a le satisface îi legau unii de alţii, ei au trebuit să intre în relaţii unii cu alţii. Ei au intrat în aceste relaţii nu ca Euri pure, ci ca indivizi care se
aflau la o anumită treaptă de dezvoltare a forţelor de producţie şi a necesităţilor lor. Comportarea lor ca indivizi unii faţă de ceilalţi a creat relaţiile existente şi le creează din nou în fiecare zi. Dezvoltarea unui individ este determinată de dezvoltarea tuturor celorlalţi cu care acesta intră în relaţii directe sau indirecte. Între diferite generaţii de indivizi, care intră în relaţii reciproce, există o legătură că cei ce se succed sînt determinaţi în existenţa lor fizică de posesorii lor, ale căror forţe productive acumulate şi forme de relaţii le preiau, fiind determinaţi prin aceasta în propriile lor relaţii reciproce.
Relaţiile reale, existente, nu sînt cîtuşi de puţin create de puterea de stat, ci, dimpotrivă, ele sînt forţa care o creează. Indivizii care deţin puterea asupra acestor relaţii, sînt obligaţi, făcînd abstracţie de faptul că puterea lor trebuie să se constituie ca stat, să dea voinţei lor, determinate de aceste relaţii, o expresie generală ca voinţă de stat, ca lege, expresie a cărei conţinut este determinat întotdeauna de relaţiile acestei clase. Devenind deţinătoare a puterii de stat, clasa dominantă devine, totodată, nu numai forţa materială, ci şi cea spirituală a societăţii, în care îşi găseşte expresie ideea de libertate, de egalitate, considerate ca fiind cele mai valabile şi raţionale.
Voinţa de stat, ca expresie a voinţei deţinătorilor puterii de stat, capătă un caracter juridic. La îndeplinirea acestei voinţe se face necesară aplicarea forţei publice, care impune societăţii dreptul lor. Pe această cale, indivizii îşi impun voinţa lor, comportarea reciprocă a acestora devenind în mod obligatoriu egoistă, face necesară renegarea de sine în drept şi în lege84.
La rîndul său, această caracteristică este specificată şi pentru clasa dominantă de a cărei voinţă nu depinde dacă există statul sau legea, întrucît forţele materiale nu au atins nivelul corespunzător de dezvoltare.
Statul rezultă din modul de viaţă material al indivizilor, avînd deci şi aspectul unei voinţe dominante. Dacă această voinţă îşi pierde dominaţia, atunci se schimbă nu numai voinţa, ci şi existenţa şi viaţa materială a indivizilor, şi numai, ca urmare a acestui fapt, se schimbă şi voinţa lor.
Statul este o realitate a unei idei oarecare, a dragostei, a existenţei unite pentru celălalt, a existenţei, a ceea ce are putere asupra indivizilor. El este sacrul.
El va lua forma în care indivizii clasei dominante îşi promovează interesele comune şi din care este închegată societatea civilă dintr-o epocă. Din aceasta rezultă că şi instituţiile comune se manifestă şi capătă o formă politică prin mijlocirea statului. De aici apare iluzia că legea ar avea la bază voinţa, şi anume voinţa liberă, ruptă de baza ei reală, iar dreptul noi îl reducem la lege85.
Dreptul este spiritul societăţii, care, la rîndul său, ca şi statul, reprezintă „sacrul" ce trebuie permanent dezvoltat.
Societatea vrea ca oricine că obţină dreptul, dar numai dreptul sancţionat de ea, adică dreptul social, nu realmente dreptul său. Iar dacă societatea are voinţă, aceasta se poate obţine numai prin drept. Ceea ce într-o societate este drept, ceea ce este considerat echitabil, îşi găseşte, pînă la urmă, expresie în lege, iar ceea ce este echitabil este izvorul cunoaşterii. Întrucît societatea exercită o dominaţie asupra indivizilor, dreptul este voinţa ei de a domina.
Conştiinţa individului face parte din existenţa lui de moment. Împrejurările creează, formează oamenii în aceeaşi măsură în care oamenii crează împrejurările. Închipuirile, reprezentările unor oameni despre practica lor reală se transformă în singura forţă determinată şi activă care domină şi stabileşte practica acestor oameni. Înlăturarea reprezentărilor din conştiinţa oamenilor se înfăptuieşte prin schimbarea împrejurărilor. Esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat, în realitate ea este ansamblul relaţiilor sociale. Ca produs al relaţiilor existente, individul dispune de voinţă proprie care este pentru stat nimicitoare, de aceea el exclude orice voinţă individuală, considerîndu-1 pe fiecare individ un egoist. El poate chiar să pedepsească o faptă neînsemnată ce vine în contradicţie cu dreptul clasei deţinătoare a puterii de stat, care pentru individ este un drept străin. Individul nu recunoaşte nici dreptul statului, nici al naturii şi al religiei. El recunoaşte numai dreptul său, deoarece chiar dacă cineva îi face dreptate, totuna rămîne nesatisfacut.
Recunoaşterea dreptului său reprezintă o manifestare firească şi raţională a vieţii, deoarece promovînd binele comun, omul promovează şi propriul său bine, îl promovează şi pe cel general.
Natura este fundamentul oricărei vieţi ce izvorăşte din ea însăşi şi se întoarce în ea însăşi, iar în afară de ea nu mai există nimic. Prin înşăşi natura sa omul nu poate să se bucure conştient de viaţa sa, să se dezvolte, să posede fericirea decît în/şi pentru comunitate cu alţi oameni. Viaţa individuală se dezvoltă numai prin lupta cu viaţa exterioară, se sprijină numai pe acţiunea reciprocă cu viaţa generală. Orice om se opune altuia după natura sa particulară, dar după natura generală ei sînt semeni. Egalitaea între oameni se bazează pe conştiinţa unei naturi generale, comună tuturor oamenilor. Atîta timp cît dreptul omului concordă cu dreptul străin, el va găsi în dreptul străin şi dreptul său.
Statul tinde întotdeauna să tragă foloase de pe urma omului, adică îl exploatează, profitînd de el, îl speculează, îl utilzează. El vrea ca omul să fie creatura sa. Societatea devine, astfel, atît de sălbatică, încît unii, cuprinşi de o lăcomie animalică, se reped asupra produselor muncii străine şi, în felul acesta, prin inactivitatea lor lasă să se descompună propria lor esenţă omenescă. Numai în viaţa omenească esenţa se separă de existenţă, deci omul nu este, în realitate, cu sufletul unde este cu trupul86. Fiinţele din natură, spre deosebire de om, îşi manifestă instinctele separat şi inconştient, pe cînd omul, recunoscîndu-se pe sine prin conştiinţă, le reuneşte şi le aduce în conştiinţa individuală. Sub influenţa forţelor care acţionează asupra indivizilor se observă momentul înstrăinării omului fie spre general, fie spre particular. Cînd toţi urmează un ţel după o lege a raţiunii, aceasta se consideră drept, în caz contrar oamenii devin păcătoşi. Egoiştii nu sînt devotaţi, înflăcăraţi, idealişti, consecvenţi, ei sînt interesaţi, se gîndesc la folosul lor, sînt chibzuiţi, calculaţi. Ei doresc să fie veşnici şi să-şi satisfacă interesele personale. Egoistul îşi bate joc de sacru. Oamenii sînt egoişti, în măsura în care sînt inconştienţi şi sînt conştienţi, în măsura în care sînt conştienţi. Atît egoismul devotat, cît şi egoismul obişnuit, se întîlnesc ambii ca renegare de sine. Egoistul caută să se bucure de el însuşi, cheamă la autodesfatare, la afirmarea intereselor sale. Un interes oarecare, dacă omul nu se poate debarasa de el, face din el un sclav şi nu mai este proprietatea sa, ci omul este proprietatea lui. Individului nu-i rămîne decît să se determine la o pasiune esenţială din proprietatea propriilor însuşiri.
Faptul că o pasiune este satisfacută unilateral nu depinde de conştiinţă, ci de existenţă, nu de gîndire, ci de viaţă, ea este în funcţie de dezvoltarea empirică şi de manifestările vieţii individului, care, la rîndul lor, depind de relaţiile existente în lume.
Autonomizarea gîndurilor şi a ideilor este o consecinţă a autonomizării legăturilor, a relaţiilor personale ale indivizilor. Este necesar a înlocui dominaţia relaţiilor şi a întîmplării prin dominaţia indivizilor asupra întîmplării. Această dezvoltare are loc prin trecerea de la o treaptă istorică la alta.
Generalul şi particularul sînt laturi ale dezvoltării personale a indivizilor, amîndouă create de condiţiile de viaţă, la fel de empirice ale indivizilor, amîndouă sînt numai într-o
opoziţie aparentă87. Latura generală este permanent generata de cealaltă latură, de interesul privat, nefiind deloc o forţă independentă, cu o istorie independentă, iar opoziţia aparentă, la rîndul său, este mereu suprimată şi din nou creată. Interesul general este creat de indivizi ca oameni privaţi.
Oricît de mică ar fi proprietatea, principalul e ca oamenii să aibă un obiect propriu, adică o proprietate respectivă. Proprietatea este puterea îngrădită asupra a ceva de care individul poate dispune anume după bunul său plac.
Proprietatea privată trăieşte din mila dreptului. Numai dreptul îi oferă siguranţă, căci posesiune nu înseamnă încă proprietate. Proprietatea devine a omului abia prin consimţămîntul dreptului: ea nu este un fapt, ci o ficţiune, o idee88. Cu cît statul are mai mulţi proprietari privaţi, cu atît are mai mulţi oameni liberi şi buni patrioţi.
Libertatea omului consistă în înlăturarea lipsită de conţinut a forţei străine. Omul nu poate fi cu adevărat liber, deoarece nu este în stare să realizeze acest lucru. Cu cît omul devine mai liber, cu atît el se simte mai neputincios, mai multă constrîngere se ridică în faţa sa. El poate numai să dorească să devină cu adevărat liber şi să tindă spre aceasta, căci a fi liber rămîne un ideal.
Lichidarea reală a barierelor libertăţii este, în acelaşi timp, o dezvoltare pozitivă a forţei productive, o energie reală şi satisfacerea unor necesităţi stringente, o extindere a puterii indivizilor.
Fiind liber, omul îşi poate construi logic din nou un postulat al libertăţii de barieră. Iar puterea care pînă acum a existat ca atitudine în indivizi, care se eliberează, începe să
funcţioneze ca forţă reală, astfel o forţă existentă este amplificată prin înlăturarea unei bariere.
O societate este considerată liberă cînd este întemeiată pe raţiunea omului, pe conştiinţa lăuntrică a omului şi nu pe constrîngerea exterioară.