loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Rudolf Stammler

Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german Rudolf Stammler.

În concepţia lui Stammler, dreptul aparţine domeniului gîndirii şi este cunoscut ca voinţă. El nu aparţine voinţei în sensul cauzal naturalist şi nici nu este produsul acestuia, dar este voinţa ea însăşi, deoarece are proprietatea de a se determina89.

Voinţa, după Stammler, poate fi divizată în voinţă morală şi voinţă socială. Voinţa morală sau voinţa individului izolat, spre deosebire de voinţa socială, apare întotdeauna sub forma gîndirii în sine.

Voinţa socială este menită să aibă rolul de mediator al vieţii în comun, să unească, într-un fel, scopurile indivizilor, să creieze o ordine unitară în activitatea socială.

Diviziunea voinţei, conform opiniei lui Stammler, înlătură orice separaţie a acestora, precum şi orice posibilitate de întîietate uneia asupra alteia, deoarece ambele voinţe emană deopotrivă din aceeaşi lege supremă a voinţei90.

Voinţa, pentru a deveni voinţă justă, trebuie să se călăuzească de ideea „justului". Ideea de „just" sau, altfel spus, „justeţea", înseamnă ordine unitară şi îşi găseşte opusul său în trăirea spirituală confuză.

Justul se aplică asupra tuturor cuprinsurilor de conştiinţă, perceperii cît şi a voinţei, deoarece în orice regiune spirituală ordinea logică, armonia sînt o condiţie absolut necesară cunoaşterii. Justeţea unei tendinţe umane nu poate fi constatată doar numai prin existenţa sa, ci şi prin scopul pe care îl urmăreşte. Un anumit mijloc e dovedit necesar pentru un scop particular determinat. Obiectul dorit are o valoare numai pentru o anumită tendinţă. Scopul şi mijloacele sînt valabile subiectiv. Valoarea subiectivă are la bază doar interesele personale.

În cazul în care un cuprins de voinţă este considerat ca întemeiat în sine, necondiţionat, nelimitat la un caz concret, acest cuprins are o valabilitate generală. Astfel, toate dorinţele şi tendinţele individuale cu varietatea cuprinsurilor lor sînt aduse într-o armonie hotărîtă, fiind îndrumate după unul şi acelaşi mod al judecăţii.

Criteriul general nu poate fi găsit în vre-un interes particular sau în vre-un scop limitat, determinat, deoarece valoarea lor este relativă. Nevoia unui criteriu general valabil prin care se poate judeca şi îndruma just o voinţă este atît o aspiraţie nobilă etică, cît şi o necesitate logică ineluctabilă.

Voinţa noastră constă dintr-o multiplicitate de impresii şi de tendinţe condiţionate empiric şi diferite între ele: „Unul" presupune „totul", aşa cum „partea" presupune „întregul". În cazul dat, avem de faţă un corelat logic de două noţiuni, care stau într-un raport de implicaţie reciprocă şi necesară. Atunci cînd prindem impresiile lumii externe şi tendinţele firii omeneşti, noi gîndim cu fiecare din ele conceptul de„unicitate" şi punem în mod necesar prin aceasta şi conceptul de corelat de „unitate a unicităţilor". Unitatea este posibilitatea de a ordona unicităţile în sensul unei armonii necondiţionate.

Voinţa, fiind călăuzită de un criteriu general, are proprietatea de a pune fundamentul unei armonii necondiţionate a tuturor voinţelor particulare cu valoare absolută.

O voinţă o numim justă numai în cazul, în care ea se conduce după o lege fundamentală - ideea unei voinţe libere.

Conceptul dreptului îmbrăţişează dreptul în toată complexitatea sa, fie justă sau injustă. El reprezintă o unitate de condiţii necesare formării fenomenului juridic şi este un fenomen pur logic, în mod formal de a ordona cuprinsul cunoştinţei noastre91.

Ideea dreptului, care în concepţia lui Stammler este normativă, are sarcina de a împărţi cuprinsul conştiinţei în funcţie de valoarea acesteea, în ,just" şi „injust".

Prin ideea dreptului, Stammler înţelege valoarea, criteriul sau măsura cu care judecăm şi spre care îndrumăm dreptul. Această valoare este, în acelaşi timp, scopul ultim şi ideal al dreptului. Justiţia este ideea armoniei tuturor voinţelor juridice reale sau posibile. Ea este numai o exigenţă raţională, o idee limită care nu poate fi realizată niciodată în întregime şi în definitiv.

Voinţa juridică, care are ca temelie ideea dreptului, asemenea voinţei sociale, reprezintă o voinţă care uneşte scopurile voinţelor particulare, avînd deci proprietatea exteriorizării sale prin acţiunea de reglementare exterioară, pe care Stammler o numeşte elementul formal condiţionat al vieţii sociale.

Voinţa juridică devine o voinţă justă cînd are ca fundament ideea de libertate, în baza căreia reglementarea se realizează în interesele libere ale fiecăruia din indivizi. Astfel, idealul oricărei societăţi rezidă în societatea oamenilor liberi, în care fiecare îşi consideră conduita sa legală ca scop al altei persoane. Această idee trebuie să fie fundamentul oricărei voinţe umane, dacă aceasta poate lua o decizie cu adevărat liberă şi

independentă de orice dorinţă subiectivă, dar corespunzătoare legii.

Dreptul, fiind un mod de legare a scopurilor particulare, de-asupra cărora se situează, constituie societatea. După Stammler, dezvoltarea societăţii poate avea loc ca urmare a dezvoltării dreptului, deoarece legităţile vieţii sociale sînt legităţile formei sale juridice, adică cunoaşterea şi realizarea ideii de drept, ca scop final al fiinţei umane în societate.

Dreptul, în concepţia lui Stammler, este definit ca reglementare coerentă, ordine raţională şi necesară a activităţilor exteriorizate ce atribuie drepturi şi obligaţii unor persoane libere92.

  1. Hans Kelsen

Teoria normativistă, ca un curent al pozitivismului juridic, este reflectată în lucrarea principală a juristului american Hans Kelsen Teoria pură a dreptului. În doctrina dată autorul îşi propune a studia dreptul doar în ipostaza existenţei sale. După Kelsen, ştiinţa dreptului trebuie să se limiteze la cercetarea dreptului numai în starea lui pură, înafara legăturilor cu politica, morala. În caz contrar, ea îşi va pierde caracterul său obiectiv şi se va transforma într-o ideologie.

Locul central în teoria pură a dreptului îl ocupă norma juridică care, formal, are un caracter pur, spre deosebire de norma morală, care are un conţinut. Prin sistemul său al normelor, Kelsen susţine teoria creării dreptului în cascade93. Astfel, autoritatea unei hotărîri judecătoreşti se originează într-un decret prezidenţial; acesta, la rîndul său, într-o lege adoptată de parlament, iar aceasta revendecîndu-se constituţiei. Toate normele juridice aparţin unei ordine juridice date, îşi justifică valabilitatea prin raportarea la o normă fundamentală94.

În cazul neconformării cu norma juridică superioară, reglementarea juridică nu-şi atinge scopul. Teoria dreptului are sarcina de a descifra relaţia dintre norma fundamentală şi normele inferioare. Nu ştiinţa dreptului are a aprecia dacă norma fundamentală este bună sau rea; ştiinţa politică, etica sau religia se pronunţă în această privinţă95.

Teoria normativistă a lui Kelsen purifică dreptul de toate elementele străine lui: psihologie, etică, sociologie, teologie. Astfel, el determină conţinutul dreptului ca totalmente normativ. El poate fi dedus numai din normele juridice şi nu din faptele sociale. Normele sînt rupte de viaţa socială, de relaţiile dintre oameni96.

Dreptul reprezintă o regulă normativă, un sistem de norme ce reglementează conduita umană. Această conduită a omului poate avea un conţinut juridic numai în baza unei norme juridice. Dreptul, spre deosebire de normele morale, religioase, are un caracter de constrîngere, în cazul în care subiectul refuză a se conforma prevederilor normative.

Puterea publică impune indivizilor o conduită normativă de drept, deoarece dreptul constituie reflecţia intereselor comune din societate. Dreptul nu poate fi conceput fară putere.

Statul, în concepţia lui Kelsen, se identifică cu dreptul. El reprezintă ordinea legală, iar realitatea sa este conţinutul dreptului pozitiv. Statul şi dreptul sînt două laturi ale aceluiaşi fenomen97. Creînd dreptul, statul trebuie să se subordoneze dreptului, iar acesta, la rîndul său, reglementează procesul său de edificare.

Identificînd statul cu dreptul, după Kelsen, orice stat este un stat de drept.

Loading...