Drept

Principala funcţie a comerţului cu ridicata constă „în asigurarea legăturilor dintre producători şi comercianţii cu amănuntul"^[1]. De fapt, comerţul cu ridicata are acelaşi rol pe care comerţul cu amănuntul îl are faţă de consumatori.

O asemenea funcţie capătă adevăratul contur dacă se are în vedere faptul că de­părtarea dintre producători şi comercianţii cu amănuntul nu se mărgineşte exclusiv la distanţă, ci trebuie avute în vedere, în acelaşi timp, şi alte aspecte, precum: imposibi­litatea detailiştilor de a comanda cantităţi mari de mărfuri, lipsa posibilităţilor acestora de stocaj, lipsa informaţiilor proaspete cu privire la structura fondului de marfă ce poate fi pus la dispoziţie de furnizori, cunoaşterea insuficientă a posibili­tăţilor de transport etc.

Dacă asigurarea legăturii dintre producători şi detailişti reprezintă funcţia generală a comerţului cu ridicata, ţinând seama atât de locul acestuia în evoluţia mărfurilor, cât şi de rolul său economic, există şi o serie de alte funcţii specifice comerţului cu ridicata, cele mai importante referindu-se la:

1. cumpărarea unor partizi mari de produse şi concentrarea unor fonduri de mărfuri de la un număr mare şi divers de producători în cadrul pieţei interne sau de pe diverse pieţe externe, astfel încât să existe posibilitatea aprovizionării continue şi într-un sortiment variat a comerţului cu amănuntul, ca şi a altor categorii de cumpărători;
2. stocarea unor cantităţi mari de mărfuri în vederea eşalonării normale a fluxului de produse către detailişti, iar apoi, a fluidităţii vânzărilor către consumatori. Se are în vedere eliminarea rupturilor intervenite în aprovizionarea cu mărfuri, urmare a sezo- nalităţii producţiei, a unor blocaje financiare la producători sau chiar a dezinteresului şi slabei gestionări a problemei de către producători sau comercianţi. Realizarea practică a acestei funcţii de către grosişti presupune imobilizarea de către aceştia a unor importante fonduri financiare, pe măsura valorii mărfurilor din stoc, depozitarea unor cantităţi mari de mărfuri, aceasta însemnând existenţa unor depozite de mare volum şi suprafaţă, dotarea acestor depozite cu instalaţiile necesare conservării mărfurilor etc. Toate acestea generează costuri ridicate, ce vor trebui incluse în preţul de vânzare al mărfurilor;
3. transformarea sortimentului industrial (format din partizi mari de produse de un anumit fel livrat de producători) în sortiment comercial, corespunzător cererii efective a populaţiei;
4. revânzarea mărfurilor în cantităţi mici către detailişti, acest lucru însemnând fracţionarea partizilor mari de produse primite de la producători în partizi mici, care vor fi apoi distribuite potrivit cererii către detailişti, indiferent de locul în care aceştia din urmă îşi au sediul sau raza de activitate;
5. cercetarea permanentă a pieţei, studierea cererii de mărfuri a populaţiei şi a altor categorii de consumatori, astfel încât să existe posibilitatea informării prompte a producătorilor şi în ce priveşte orientarea fluxurilor de mărfuri, perfec­ţionarea distribuţiei, a mijloacelor promoţionale, ca şi realizarea unor previziuni care să stea la baza activităţii viitoare a comercianţilor cu ridicata.

Analizând, fie şi în mod succint, funcţiile comerţului cu ridicata, trebuie menţio­nate şi funcţiile unei categorii aparte de grosişti, respectiv ale grosiştilor industriali. Aceştia sunt agenţii economici specializaţi care distribuie industriei sau altor categorii de utilizatori (meşteşugari, în principal) diverse produse tehnice, furnituri industriale, semifabricate şi, uneori, chiar materii prime. Asemenea comercianţi cu ridicata îndeplinesc două principale funcţii:

1. asigurarea circuitului de distribuţie al produselor specifice în cauză;
2. realizarea logisticii comerciale specifice fiecărui produs de genul celor menţionate.

În literatura de specialitate, respectiva categorie de comercianţi cu ridicata este cunoscută şi sub denumirea generică de enclave.

 

^[1] D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 129.

^[1] D. Patriche (coord.), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 69. Universitatea SPIRU HARET