Drept

Mişcarea cooperatistă mondială reprezintă astăzi o realitate incontestabilă, reunind peste 230 de organizaţii naţionale, din mai mult de o sută de ţări. Alianţa Cooperatistă Internaţională cuprinde circa 800 de milioane de membri, fiind, de departe, primul gigant al lumii.

În România, cooperaţia are un istoric de peste 150 de ani, ea reprezentând în trecut, dar poate şi în prezent, o opţiune social-economică pentru un segment semni­ficativ din populaţia ţării.

Desigur, în perioada de după 1989, cooperaţia a cunoscut criza şi convulsiile specifice tranziţiei la economia de piaţă. Cu toate acestea, un asemenea sistem, în forma sa modernă, poate să se constituie într-o soluţie eficientă, atât din punct de vedere economic, cât şi social, în scopul şi în interesul membrilor ei.

În România, cooperaţia a apărut în condiţiile social-istorice ale primei jumătăţi a secolului al XlX-lea, din înseşi necesităţile şi condiţiile româneşti, evoluând o dată cu dezvoltarea generală a societăţii. Ideile cooperatiste au pătruns în România acelei perioade sub influenţa lumii occidentale, fiind idei asociaţioniste, întemeiate pe princi­piile deja experimentate în unele ţări europene. Au avut contribuţii de mare însemnătate la fundamentarea teoretică a problematicii complexe pe care o presupune cooperaţia personalităţi precum Nicolae Bălcescu, Teodor Diamant, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, P.S.Aurelian, Dimitrie Butculescu, Spiru Haret, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan Nădejde şi lista ar putea continua.

Desigur, un moment important în dezvoltarea mişcării cooperatiste în România l-a constituit apariţia în luna mai a anului 1887 a Codicelui Comercial, în care sunt cuprinse şi „dispoziţiuni relative la societăţile cooperatiste". După intrarea în vigoare a Codicelui Comercial, apar o serie de societăţi, care se intitulează sau nu cooperatiste, mai ales în oraşe, iar apoi, sporadic, şi la sate.

La 20 decembrie 1909 este promulgată Legea pentru înfiinţarea băncilor populare de meseriaşi şi a cooperativelor de producţie, construcţie şi comerţ.

Prin acţiunea unor asemenea reglementări s-au putut realiza, până la primul război mondial, o serie de organizaţii cooperatiste, cu rezultate meritorii în activitatea desfăşurată de ele, care reprezintă, de fapt, începuturile cooperaţiei în România.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, cooperaţia, în general, şi cea de consum, în particular, au cunoscut o evoluţie sinuoasă. Din punct de vedere teoretic şi legislativ, există numeroase preocupări pentru elaborarea unei doctrine cooperatiste româneşti, învederând „soluţia cooperatistă" ca o posibilă cale de dezvoltare economico-socială. În practică însă, cooperaţia se dezvoltă puţin faţă de ansamblul economic general.

Bogata literatură economică în domeniu din perioada interbelică, precum şi preocuparea unor personalităţi de prestigiu pentru problematica cooperatistă au generat o serie de idei şi de acţiuni menite să promoveze şi să dezvolte un asemenea important sector de activitate. De asemenea, trebuie menţionată, în acest context, politica principalelor partide ale vremii, în programul cărora îşi găseau reflectarea, organizarea şi funcţionarea societăţilor cooperatiste, o dovadă elocventă în acest sens fiind nume­roasele acte normative promulgate în această perioadă.

În cadrul confruntărilor doctrinare care au loc în perioada pe care o analizăm, în legătură cu natura şi perspectivele cooperaţiei în România, trebuie amintite ideile cooperatiste ale lui Ion Răducanu, unul dintre cei mai autorizaţi specialişti ai doctrinei şi practicii cooperatiste în România, ale marelui savant Nicolae Iorga, ale lui I.G. Duca, Ion Mihalache, Vintilă Brătianu şi Constantin Argetoianu, personalităţi de primă mărime ale politicii româneşti interbelice, dar şi ale profesorilor economişti Ion Angelescu, A.C. Cuza, Virgil Madgearu şi Gheorghe Taşcă. De asemenea, trebuie amintite numele unor alţi mari teoreticieni şi practicieni în domeniul cooperaţiei, precum Constantin Filipescu, A.C. Galan, Constantin Dron, Ştefan Zeletin şi Gromoslov Mladenatz şi lista poate continua.

În gândirea unor asemenea teoreticieni şi/sau practicieni se regăsesc idei şi măsuri precum propagarea ideii cooperatiste prin toate mijloacele, ridicarea nivelului de pregătire profesională şi de cultură al cooperatorilor, creşterea şi dezvoltarea fon­dului de rezervă de către cooperative, perfecţionarea metodelor de conducere şi orga­nizare tehnico-financiară a cooperativelor, respectarea tuturor principiilor cooperatiste. Toate acestea „au contribuit la configurarea unei doctrine cooperatiste româneşti în consens cu particularităţile şi specificul societăţii acelui timp, în care preocuparea economiştilor, ca şi a forţelor politice pentru organizarea şi funcţionarea asociaţiilor cooperatiste era evidentă, atât pe plan teoretic, doctrinar, cât şi în cel legislativ"^[1].

O asemenea activitate teoretică şi practică s-a concretizat şi în promovarea unor acte normative care reglementează organizarea şi desfăşurarea vieţii cooperatiste. Amintim, în acest sens, cu titlu de exemplu:

• Decretul-lege pentru înfiinţarea Casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor, din 3 ianuarie 1919;
• Decretul-lege privind înfiinţarea cooperativelor populare orăşeneşti, din 9 februarie 1919;
• Legea pentru unificarea cooperaţiei, din 14 martie 1924;
• Codul Cooperaţiei, adoptat în 12 iulie 1928;
• Legea pentru organizarea cooperaţiei, din 28 martie 1929;
• Legea pentru organizarea cooperaţiei, adoptată în anul 1935, modificată şi completată în 1938, 1939, 1940 şi 1941, aceasta reprezentând cel mai cuprinzător act normativ în domeniu.

Analizând evoluţia cooperaţiei de la începuturile acesteia şi până în anul 1941, rezultă că forma de bază a structurii sale a constituit-o societatea cooperativă, căreia în timp i s-a adus modificări şi completări. Societatea cooperativă este o societate formată din persoane fizice sau juridice, de un număr variabil, având drept scop de a favoriza sau de a garanta, printr-o acţiune comună, anumite interese economice şi naţionale ale membrilor săi. Societăţile cooperative se puteau asocia în federale, care realizau operaţiuni referitoare la constituirea, administrarea, dezvoltarea sau dizolvarea societăţilor cooperative asociate, precum şi de proceduri, înlesniri, sprijin, control, penalităţi etc. Organizaţia Naţională a Cooperaţiei este definită ca instituţie autonomă, cu personalitate juridică, „fiind organul central de control, îndrumare şi supraveghere a tuturor federalelor, a societăţilor şi asociaţiilor cooperatiste de orice fel şi orice grad, precum şi asupra oricăror grupări, alcătuiri colective sau instituţii noi economice, de orice natură, sub orice formă s-ar constitui şi care au la baza organizării lor principiul cooperatist, iar ca scop economic pe oricare dintre cele prevăzute în prezenta lege pentru societăţile sau asociaţiile cooperatiste", aşa cum se precizează, de altfel, în Legea pentru organizarea cooperaţiei, adoptată în anul 1935. Prin această lege s-au autorizat înfiinţarea şi funcţionarea ca organisme naţionale, cu raza de activitate pe întreaga ţară, a unor federaţii specializate ale cooperativelor, ce aveau ca obiect de activitate producţia, industrializarea sau comercializarea aceloraşi produse.

După anul 1944, în anii socialismului, cooperaţia, în general, deci şi cea de consum, în particular, şi-au desfăşurat activitatea în condiţii grele. Este de amintit că la 2 aprilie 1949 a fost promulgat Decretul nr. 133 pentru organizarea cooperaţiei, care abrogă legea din 1935. Cu toate greutăţile întâmpinate, în perioada 1944-1989, esenţa cooperativismului s-a păstrat, constituind temelia unui important segment al economiei naţionale.

Activităţile de bază ale cooperaţiei de consum cuprindeau următoarele domenii de activitate:

• comercial, atât cu ridicata, cât şi cu amănuntul;
• producţie alimentară şi nealimentară;
• prestări servicii către populaţie;
• investiţii-construcţii;
• credite pentru membrii cooperatori;
• relaţii internaţionale, inclusiv comerţ exterior;
• achiziţii de produse agro-alimentare de la gospodăriile populaţiei în vederea valorificării lor pe piaţă.

Toate aceste activităţi se aflau sub incidenţa statului şi erau controlate de către acesta. De asemenea, trebuie amintit faptul că în anii '50, dar şi după, statul a naţionalizat o serie de obiective şi unităţi aparţinând cooperaţiei de consum.

Actul normativ de bază care a reglementat activitatea cooperaţiei de consum a fost Legea nr.6/10 iulie 1970, cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum. La data adoptării acestui act normativ, cooperaţia de consum ocupa locul al doilea în comerţul românesc, având o pondere de 27-30% din totalul vânzărilor cu amănuntul, asigurând aprovizionarea a circa 13,7 milioane locuitori, adică a circa 68% din totalul populaţiei, în principal din mediul rural. În ceea ce priveşte achiziţiile (cumpărările) de produse agro-alimentare de la gospodăriile populaţiei, acestea erau direct proporţionale cu producţia obţinută de micii producători sau cu ceea ce puteau oferi cooperativele agricole de producţie. Aceste produse (legume, fructe, cereale etc.) erau prelucrate în unităţile cooperaţiei de producţie alimentară (conserve, gemuri, dulceţuri, omogenizarea mierii, carmangerie etc.) şi erau oferite pe piaţa internă sau la export. Prestările de servicii - mai ales în mediul rural - se realizau în atelierele de croitorie, cismării, cojocării, reparaţii auto, radio, TV, frizerii, sifonării, brutării, cofe­tării şi patiserii etc.

Comerţul exterior cooperatist, fiind total sub monopolul statului, era planificat şi dirijat de către acesta, valuta încasată de către unităţile cooperaţiei de consum trecând integral în bugetul statului.

Evenimentele din decembrie 1989 au găsit cooperaţia de consum într-o formă bine închegată din punct de vedere structural şi organizatoric. Noile condiţii so- cial-politice au permis acesteia să se reîntoarcă la menirea şi drepturile sale fireşti.

^[1] Dan Cruceru, Cooperaţia în România, Editura Artifex, Bucureşti, 1998, pag. 160. ' Universitatea SPIRU HARET