Evoluţiile politice din Rusia şi fostele ţări comuniste din răsăritul Europei prezintă un interes deosebit nu numai prin actualitatea prefacerilor survenite, dar şi prin ineditul transformărilor ce se înfăptuiesc încă. Dacă, în general, trecerea de la regimurile democratice la regimurile totalitare s-a făcut într-un mod relativ simplu, prin anihilarea treptată a structurilor anterioare şi trecerea la partidul unic, refacerea acestui drum, în sens invers, ridică numeroase probleme, atât de ordin teoretic, cât şi de ordin practic (ca, de pildă, menţinerea temporară sau abolirea definitivă şi imediată a structurilor statale existente anterior, acceptarea pluralismului ca mod de viaţă, depăşirea unor mentalităţi cultivate de fostele regimuri totalitare etc.). Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere că fiecare dintre ţările analizate oferă elemente specifice, experienţe proprii, ce se cer inevitabil luate în calcul de orice analiză ştiinţifică. De aceea, înfăţişând cititorului acest capitol, dorim să precizăm că ceea ce am dorit să subliniem aci a fost în deosebi dinamismul procesului de transformări dar mai ales dificultatea restabilirii valorilor democratice, în cazurile în care s-au produs încălcări ce au dus în final la renunţarea - în numele unor raţiuni ideologice - la principiile tradiţionale şi verificate ale organizării politice moderne.
Nu trebuie să uităm că fostele state din blocul sovietic au început prin a fi republici parlamentare (cu toate că este greu de inclus în această noţiune alegerile plebiscitare, care făceau ca opţiunea electoratului să fie dinainte cunoscută), pentru a se transforma, în final, în republici prezidenţiale, concentrând în mâna şefului statului - în acelaşi timp şeful partidului comunist - puteri discreţionare. De aceea, restabilirea valorilor democraţiei implică - şi va implica în continuare - un proces inevitabil de căutări, experimente, studierea practicii altor state, fiind greu de evitat depăşirea unor etape în restabilirea cadrului constituţional, determinate - printre altele - de raportul de putere politică între forţele democratice şi cele conservatoare, de amploarea şi caracterul (mai cuprinzător sau mai puţin cuprinzător) al procesului de reforme economice şi politice.
Autorii de Drept Constituţional care au examinat procesul transformărilor democratice în fostele ţări socialiste au relevat importanţa şi semnificaţia demersului juridic întreprins de aceste ţări pe drumul trecerii de la monopolul politic al partidului-stat la statul de drept. S-a vorbit, chiar, de o renaştere a "constituţionalismului"[1], prin aceasta înţelegându-se atât procesul reîntoarcerii la tradiţiile democratice, cât şi ideea respectului faţă de Constituţie, faţă de principiile şi regulile statului de drept. Renaşterea constituţionalismului în statele europene s-a produs pe calea asimilării unor influenţe - în principal trei: influenţa francează, determinată de prestigiul şi modelul celei de a V-a Republici; influenţa germană, datorată persistenţei prezenţei germane tradiţionale în Europa Centrală şi de Răsărit, şi influenţa americană, manifestată mai ales în Rusia, după destrămarea fostului imperiu sovietic[2].
Influenţa franceză, foarte puternică datorită prestigiului Franţei, tradiţiilor sale din punctul de vedere al Dreptului Constituţional, s-a concentrat - potrivit părerii specialiştilor - în special în jurul a două instituţii, care în Franţa şi-au dovedit viabilitatea în sistemul constituţional al celei de a V-a Republici: instituţia preşedintelui republicii şi Consiliul Constituţional.
Influenţa germană a avut totuşi un impact limitat, dat fiind faptul că ea ar fi fost aplicabilă în special unor state federale. Cu toate acestea, practica constituţională germană a avut şi păstrează încă un rol deloc neglijabil în orientarea ţărilor din Europa de Răsărit, dornice să restabilească valorile democratice şi să asigure preeminenţa statului de drept.
În sfârşit, influenţa americană, bazată pe modelul prezidenţial, şi-a dovedit eficacitatea în Rusia, unde trecerea la o "republică parlamentară" nu s-a dovedit o soluţie viabilă nici în 1917, după dispariţia regimului imperial, şi nici în 1991, după destrămarea fostei U.R.S.S.
În ceea ce priveşte diferitele modalităţi prin care s-a înfăptuit procesul constituţionalizării, acestea sunt în esenţă în număr de două[3]: 1) tehnica elaborării unor constituţii noi, comparată cu o adevărată "terapie de şoc", specifică pentru ţările care au dorit să-şi fundamenteze pe baze absolut noi întregul proces constituţional şi 2) tehnica reformării unor constituţii în vigoare, recurgându-se la preluarea selectivă din acestea a unor prevederi, evident, cu grija de a elimina definitiv orice dispoziţii care ar fi fost contrare procesului democratic. O asemenea tehnică s-a aplicat, de pildă, în Polonia, unde se vorbeşte despre "mica constituţie". Recurgerea la o "terapie gradualistă" se explică prin faptul că unele dintre fostele constituţii socialiste cuprindeau prevederi moderne sub aspectul tehnicii constituţionale, conţinând în multe situaţii prevederi corecte, dar care, din păcate, nu au fost aplicate efectiv sau au fost aplicate numai în viziunea unei anumite orientări ideologice. După cum observă profesorul S.Milacic de la Universitatea din Bordeaux, "era suficient a suprima preambulul ideologic şi primele paragrafe principale pentru a înlocui vechea disertaţie marxist-leninistă prin noua disertaţie democratică". În felul acesta "pluripartidismul ia acolo locul monopartidismului; statul de drept succede ca o nouă referinţă supremă a democraţiei, devenită de acum <<reală>>; vechile apelative iau în mod simbolic locul lozincilor comuniste şi esenţialul întorsăturii reformiste este realizat"[4]. În această privinţă, autorul citat precizează că ultima constituţie sovietică "brejnevistă" era de fapt o adevărată capodoperă în acest domeniu, deoarece "lista sa de drepturi şi libertăţi era practic exhaustivă, încărcată cu toate garanţiile juridice şi materiale necesare pentru efectivitatea lor".
În ceea ce priveşte strategiile constituţionale[5], cu alte cuvinte direcţiile prin care se produce întoarcerea la valorile constituţionale democratice, acestea depind, evident, de opţiunile politice, dar şi de impactul pe plan tehnico-legislativ al construcţiei statului de drept, care nu se poate realiza numai pe calea unor referinţe abstracte, ci pe calea stabilirii unor instituţii concrete, cum sunt de pildă Curţile Constituţionale, chemate în toate ţările democratice să garanteze respectarea neabătută a principiilor fundamentale ale statului de drept.
Complexitatea procesului de trecere la democraţie în ţările Europei de Răsărit a făcut ca în anumite situaţii noile dimensiuni ale regimurilor prezidenţiale să se împletească cu aspecte ale democraţiei directe şi ale celei parlamentare. Apariţia unor lideri puternici în fostele state socialiste a dus şi poate duce la tendinţa "exerciţiului solitar" al puterii, căreia i se opune tendinţa populistă sau confruntările forţelor politice de diferite orientări, în măsură să arunce îndoieli asupra eficienţei procesului înfăptuirii democraţiei. Pe de altă parte, înseşi sistemele electorale ale noilor state democratice oscilează permanent între "scrutinul majoritar" şi "democraţia reprezentativă".
Noile structuri politice în fostele ţări socialiste din Europa de Răsărit trebuiau, deci, potrivit părerilor specialiştilor de Drept Constituţional, să depăşească ambiguităţile şi tentaţiile excesive într-o direcţie sau alta, concentrându-se exclusiv asupra căilor şi metodelor celor mai concrete, mai eficiente, prin care procesul constituţionalist urma să-şi găsească realizarea.
Evoluţia sistemului constituţional sovietic în perioada care a trecut de la revoluţia comunistă din 1917 trebuie raportată la încercările de a se edifica un sistem nou de organizare statală, în concordanţă cu tezele marxist-leniniste, sistem care să dea expresie "dictaturii proletariatului" ca nou tip de stat. În aceste condiţii, întreaga evoluţie a sistemului constituţional sovietic din octombrie 1917 şi până în prezent este direct legată de "atracţia" vremelnică, dar şi de eşecul noilor forme de organizare politică, ce se doreau a fi radical diferite de cele cunoscute în alte ţări. Căutările care s-au întreprins pe plan constituţional s-au caracterizat în special prin încercarea de a găsi noi forme de organizare politică, menite să marcheze o desprindere totală de formele considerate "clasice" ale democraţiei tradiţionale şi încercarea de a edifica un nou tip de stat, bazat pe criterii de clasă, care să răspundă intereselor majore ale populaţiei[6].
În seara zilei de 25 octombrie 1917, cel de al doilea Congres al sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia s-a pronunţat pentru "trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor", pentru această măsură votând 505 din cei 673 delegaţi ai sovietelor locale reprezentate la congres. Noile autorităţi au proclamat ca obiectiv esenţial al politicii lor sfărâmarea vechiului aparat de stat şi crearea organelor puterii sovietice în întreaga ţară. Totodată, Congresul Sovietelor a ales un Consiliu al Comisarilor Poporului care a preluat în mâna sa întreaga putere executivă, emiţând o serie de decrete cu privire la organizarea politică a ţării. Deşi Comisariatele poporului şi-au continuat activitatea în localul vechilor ministere, s-au produs schimbări importante atât în ceea ce priveşte cadrele de conducere ale acestora, cât şi cu privire la atribuţiile noilor organe. A fost lichidat vechiul aparat judecătoresc, emiţându-se Decretul nr.1 din 21 noiembrie 1917 al Consiliului Comisarilor Poporului prin care justiţia trebuia să devină "un instrument pentru reprimarea împotrivirii claselor exploatatoare şi pentru întărirea statului sovietic".[7]. Pe lângă Comitetul militar revoluţionar din Petrograd a fost creată CEKA (Comisia extraordinară pentru lupta împotriva contrarevoluţiei şi sabotajului) sub conducerea lui F.E.Dzerjinski, care a trecut, ulterior, la 7 decembrie 1917, în subordinea Consiliului Comisarilor Poporului. Acest organism nou creat a fost apreciat ca fiind "sentinela mereu trează a revoluţiei socialiste, arma de temut a statului sovietic în lupta împotriva contrarevoluţiei externe şi interne"[8]. În aceeaşi perioadă s-a trecut la crearea Armatei roşii, concepută ca o instituţie diferită de fosta armată ţaristă. La 16 decembrie 1917, guvernul sovietic a adoptat decretele "cu privire la principiul eligibilităţii şi organizarea puterii în armată" şi "cu privire la acordarea de drepturi egale tuturor militarilor". Au fost aleşi noii comandanţi militari, desfiinţându-se titlurile, rangurile, distincţiile şi gradele[9].
La 20 decembrie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului a luat hotărârea de a convoca Adunarea Constituantă pentru ziua de 5 ianuarie 1918. Această adunare fusese aleasă la 15 noiembrie 1917, prin alegeri democratice în care partidul bolşevic obţinuse 25% din voturi, în timp ce partidele de orientare socialistă (socialiştii revoluţionari şi menşevicii) obţinuseră 62%, iar partidele democrate burgheze 13%. Din totalul celor 715 deputaţi, 412 erau socialişti revoluţionari şi numai 183 bolşevici[10]. În timp ce bolşevicii dispuneau de importante voturi în marile centre industriale, majoritatea ţăranilor votaseră pentru socialiştii revoluţionari. Convocată la Petrograd în clădirea Palatului Tavriceski, Adunarea Constituantă a refuzat să se ralieze punctului de vedere al minorităţii bolşevice. În consecinţă, bolşevicii s-au retras de la dezbaterile Adunării, care a fost dizolvată de către Consiliul Comisarilor Poporului, deoarece nu acceptase să devină un instrument docil al politicii sale. S-a recurs, în schimb, la ratificarea măsurilor adoptate de guvernul bolşevic de către cel de al treilea Congres general al sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din Rusia, care şi-a deschis lucrările la 10 ianuarie 1918. Printre alte acte adoptate de acest congres se numără "declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat", care precizează că "Rusia se declară republică sovietică de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor", în care "toată puterea centrală şi locală aparţine acestor soviete". "Declaraţia" fundamenta noile principii de organizare politică, bazate pe criterii de clasă, precizând că persoanele aparţinând claselor exploatatoare vor fi lipsite de dreptul de a participa la conducerea statului. Este de remarcat că alegerea Congresului sovietelor se făcuse prin vot deschis, la alegerea delegaţilor participând numai persoanele încadrate în muncă, în timp ce fosta Adunare Constituantă - dizolvată - fusese aleasă pe baza sistemului multipartid, cu participarea întregii populaţii. Deplasarea centrului de greutate a noii puteri spre Congresul sovietelor marchează voinţa de a pune bazele unei noi structuri statale, cu excluderea formelor tradiţionale, considerate specifice pentru democraţia burgheză.
În perioada care a urmat revoluţiei bolşevice au fost adoptate numeroase acte legislative. De pildă, la 27 octombrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a adoptat "Decretul cu privire la presă", pe baza căruia în întreaga ţară au fost interzise ziarele "contrarevoluţionare", considerate a fi "nu mai puţin primejdioase decât bombele şi mitralierele"[11]. Pe plan economic, la 14 decembrie 1917 fusese decretată naţionalizarea băncilor particulare din Petrograd, iar la 26 ianuarie 1918 fusese publicat Decretul cu privire la confiscarea capitalurilor sociale ale fostelor bănci particulare. La 17 noiembrie 1917[12], Consiliul Comisarilor poporului a publicat primul decret cu privire la naţionalizarea unei întreprinderi industriale (fabrica companiei manufacturiere din Liking, din apropiere de Orehovo-Zuevo). Au urmat apoi alte decrete de naţionalizare, iar în ianuarie 1918 a fost adoptat Decretul cu privire la naţionalizarea flotei comerciale[13]. La sate a fost pusă în aplicare Legea cu privire la socializarea pământului şi au fost adoptate măsuri pentru introducerea "dictaturii" în domeniul aprovizionării cu alimente.
În aceeaşi perioadă au fost organizate comitetele sărăcimii satelor, având misiunea să asigure confiscarea cerealelor de la proprietarii care s-ar fi sustras de la obligaţiunile de predare şi să asigure aplicarea noilor dispoziţii normative.
În condiţiile menţionate mai sus, s-a deschis la Moscova cel de al V-lea Congres General al sovietelor din Rusia, în condiţiile reprimării, chiar în zilele Congresului, a rebeliunii socialiştilor revoluţionari "de stânga", aflaţi până atunci, temporar, într-o alianţă cu bolşevicii[14].
La 10 iulie 1918 a fost adoptată Constituţia Republicii Socialiste Federative Ruse. Constituţia reafirma că Republica rusă este un stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor, stabilit pe baza unei federaţii a republicilor naţionale sovietice[15]. Puterea supremă în R.S.F.S.R. aparţine Congresului panrus al sovietelor, iar în intervalul dintre congrese, comitetului executiv central panrus al sovietelor. Se prevedea, printre altele, separarea bisericii de stat, libertatea propagandei religioase şi antireligioase, transmiterea în mâinile clasei muncitoare şi ale ţărănimii a resurselor tehnice şi materiale necesare pentru editarea ziarelor şi altor publicaţii, dreptul organizării de reuniuni şi mitinguri, dreptul la instruire completă, universală şi gratuită, declararea muncii obligatorii pentru toţi cetăţenii republicii, obligaţia apărării patriei, recunoaşterea dreptului de azil etc. Este de remarcat că, dând expresie noilor principii care urmau să se aplice în viaţa socială şi în organizarea de stat, constituţia interzice oprimarea minorităţilor naţionale, recunoaşte dreptul fiecăruia de a folosi limba maternă atât în viaţa administrativă cât şi în viaţa socială şi interzice indivizilor şi grupurilor drepturile pe care le-ar folosi în detrimentul intereselor revoluţiei socialiste[16]. Constituţia din 1918 declară că pământul, pădurile, subsolul, apele, precum şi fabricile şi uzinele, căile ferate, transporturile pe apă şi aeriene, mijloacele de comunicaţie, aparţin statului muncitoresc-ţărănesc.
Structura statală stabilită de Constituţia din 1918 cuprindea - aşa cum s-a arătat - un organ al puterii - Congresul sovietelor - constituit pe o bază foarte largă, ale cărui atribuţii erau exercitate între sesiuni de Comitetul executiv şi un organ al administraţiei de stat, Consiliul Comisarilor Poporului, care cuprindea 11 comisari, având fiecare în competenţa sa câte o problemă determinată. Puterea locală aparţinea sovietelor locale, care alegeau propriile lor organe executive[17].
Este important de subliniat că, dând expresie unor principii de clasă, constituţia recunoştea dreptul de a alege şi de a fi ales numai persoanelor care "îşi câştigau existenţa printr-o muncă productivă şi utilă". Nu aveau dreptul de vot persoanele care trăiau dintr-un venit care nu fusese obţinut prin muncă, comercianţii, preoţii, agenţii şi funcţionarii fostei poliţii, membrii fostei dinastii domnitoare, persoanele bolnave mintal precum şi cei ce fuseseră condamnaţi pentru infracţiuni infamante[18].
Constituţia R.S.F.S.R. a fost înfăţişată de literatura sovietică de specialitate ca fiind un exemplu de democraţie şi exercitarea puterii exclusiv de către persoanele care desfăşoară activităţi sociale productive. V.I.Lenin scria, de pildă,: "cuvântul <<soviet>> este înţeles acum de toată lumea iar constituţia sovietică a fost tradusă în toate limbile şi o cunoaşte fiecare muncitor"[19].
Într-un articol publicat pe marginea constituţiei sovietice de G.Grigorovici - unul dintre fruntaşii socialişti români ai timpului - se aduceau critici acestei constituţii, apreciindu-se că prin dictatura proletariatului "Marx a înţeles dictatura unei majorităţi covârşitoare, conştiente, mature, asupra unei minorităţi, care se opune, se revoltă şi nu vrea să se supună"[20]. Ar rezulta, aşa dar, după cum arăta G.Grigorovici că, după Marx, dictatura proletariatului este o dictatură democratică, o dictatură în scutul democraţiei. "În vreme ce în Rusia, în Republica sovietică, dictatura proletariatului se înţelege în sensul că o minoritate dictează asupra majorităţii covârşitoare a ţării, se dictează contra democraţiei"[21]. În concepţia liderului socialist român, sistemul politic instaurat în Rusia nu ar fi reprezentat, de fapt, o "dictatură a proletariatului" în sensul enunţat de doctrina marxistă ci, pur şi simplu, numai o dictatură a partidului bolşevic împotriva celorlalte forţe politice ale ţării[22].
La jumătatea anului 1922, ca urmare a constituirii mai multor republici sovietice pe teritoriul fostului Imperiu Rus, a fost luată în discuţie problema unirii acestor republici într-o formă federativă de stat. Discuţiile care s-au purtat în cadrul comisiei creată de partidul comunist pentru elaborarea mecanismului relaţiilor dintre diferite republici au dus la adoptarea tezelor lui Stalin, care susţinea că diferitele republici sovietice nou create ar fi trebuit să intre în Federaţia rusă, cu drepturi de republici autonome. Această idee susţinută de Stalin a fost cunoscută, la timpul respectiv, sub numele de principiul "autonomizării"[23]. Luând poziţie împotriva tezelor susţinute de Stalin, V.I.Lenin a susţinut punctul de vedere contrar, propunând ca noile republici să nu se subordoneze organelor supreme ale R.S.F.S.R., ci să se asocieze cu R.S.F.S.R. pe baze egale, într-o formă federativă, stabilită pe baza unui tratat.
La 30 decembrie 1922 s-a desfăşurat Congresul constitutiv al sovietelor din U.R.S.S., la care au luat parte 2.215 delegaţi[24]. Componenţa delegaţilor a fost următoarea: Federaţia rusă - 1.727; Ucraina - 364; Federaţia Transcaucaziană - 91 iar Bielorusia - 33. Acordul de constituire a U.R.S.S. perfectat între cele patru republici sovietice socialiste independente - R.S.F.S.Rusă, R.S.S.Ucraineană, R.S.F.S.Transcaucaziană şi R.S.S.Bielorusă - preciza că toate republicile menţionate alcătuiesc împreună un singur stat unional, constituit pe baza liberului consimţământ şi a egalităţii în drepturi[25]. Acordul prevedea constituirea organelor unionale supreme ale puterii de stat, definea în linii generale competenţa lor şi stabilea prerogativele pe care republicile unionale le cedau "în egală măsură" şi "de bună voie" Uniunii.
Acordul prevedea organizarea pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al U.R.S.S. a comisariatelor poporului pentru comerţul exterior, pentru armată şi marină, pentru afacerile externe, pentru căile de comunicaţie, pentru poştă şi telegraf. Acestea erau considerate comisariate unionale. În schimb, comisariatele poporului pentru finanţe, pentru economie naţională, pentru aprovizionare, pentru muncă şi pentru inspecţia muncitorească-ţărănească au fost constituite ca "unional republicane", comportând o anumită diviziune a competenţelor între federaţie şi republici[26].
Comisariatele poporului pentru afacerile interne, pentru justiţie, pentru învăţământ, pentru sănătatea publică şi pentru asistenţă socială rămâneau comisariate "republicane", fiind considerate de nedespărţit de felul de viaţă, moravurile, dreptul procesual, limba şi cultura popoarelor din republicile respective.
Partea finală a Acordului sublinia în mod special că fiecărei republici unionale i se rezervă dreptul de a ieşi din uniune[27].
Primul congres al sovietelor din U.R.S.S. a ales Comitetul Execuiv Central al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Acesta era organul suprem al puterii în Uniune în intervalul dintre congresele sovietelor. La prima sesiune a Comitetului Executiv al Uniunii a fost ales Prezidiul Comitetului Executiv Central, format din 21 membri şi un număr de patru preşedinţi, din rândul acestora, în raport cu numărul celor patru republici unionale existente la acea dată (R.S.F.S.R., Ucraina, Bielorusia, Transcaucazia).
A doua sesiune a Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. a hotărât supunerea textului Constituţiei unionale spre ratificare Congresului al doilea al sovietelor din U.R.S.S. În ziua de 31 ianuarie 1924, Congresul al doilea al sovietelor din U.R.S.S. a ratificat prima Constituţie a U.R.S.S. Aceasta consacra principiul că statul sovietic unional deţinea întreaga suveranitate de stat. Republicile unionale îşi restrângeau în schimb suveranitatea, în limitele specificate de Constituţia U.R.S.S., renunţând să-şi aroge prerogative în problemele considerate de competenţa Uniunii. În afara acestor limite, fiecare republică unională îşi exercita puterea de stat în mod independent.
U.R.S.S. îşi asuma "protecţia" drepturilor republicilor unionale. Acestea puteau să promulge şi să adopte orice legi, în măsura în care, fireşte, acest drept nu era limitat de Constituţia U.R.S.S. Teritoriul unei republici unionale nu putea fi modificat fără asentimentul ei. Constituţia unională stabilea o singură cetăţenie unională: cetăţenii tuturor republicilor deveneau cetăţeni ai U.R.S.S. Se considera, de către apologeţii sistemului, că statul sovietic multinaţional, creat pe baza "egalităţii în drepturi şi a prieteniei popoarelor", ar îmbina armonios suveranitatea Uniunii şi suveranitatea republicilor unionale, "completându-se şi întărindu-se reciproc". În ceea ce priveşte mecanismul parlamentar, în cadrul Comitetului Executiv Central al sovietelor din U.R.S.S. se înfiinţau două Camere, cu drepturi egale: Sovietul Uniunii, format din 371 membri, ales la congresul unional de toţi delegaţii, şi Sovietul Naţionalităţilor, alcătuit din reprezentanţii republicilor unionale şi regiunilor autonome. Fiecare republică unională alegea în Sovietul Naţionalităţilor câte cinci reprezentanţi, iar fiecare regiune autonomă câte un reprezentant[28].
În perioadele care au urmat, statul sovietic a înregistrat o serie de evoluţii care au marcat consolidarea mecanismului centralizat sovietic, dar şi eliminarea - fără menajamente - a tuturor adversarilor politici ai partidului bolşevic şi concentrarea puterii în mâinile lui I.V.Stalin. În special, colectivizarea agriculturii a marcat o trecere dramatică la economia socialistă în agricultură, realizată prin măsuri de constrângere împotriva opozanţilor regimului şi tuturor celor care se împotriveau noii linii politice. Pa plan industrial au fost obţinute o serie de realizări, Uniunea Sovietică reuşind să devină o putere industrială, aplicând metode similare celor folosite de S.U.A. în perioada de la începutul secolului (crearea de mari întreprinderi, inovaţii tehnice etc.). În cadrul Partidului Comunist (bolşevic) s-a accentuat însă tot mai puternic concentrarea puterii în mâinile lui I.V.Stalin, fiind eliminaţi nu numai politic, dar chiar fizic, acei conducători din rândul partidului comunist pe care dictatorul sovietic îi aprecia ca fiind adversari potenţiali sau care emiseseră cu ani în urmă puncte de vedere care difereau de ale sale.
Încă din februarie 1935, Congresul al VII-lea al sovietelor hotărâse ca să se aducă anumite modificări Constituţiei Uniunii Sovietice în sensul de a consacra votul secret în locul votului deschis şi a se elimina restricţiile în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot în detrimentul anumitor categorii sociale, deoarece raportul de forţe de clasă se schimbase faţă de momentul adoptării constituţiilor R.S.F.S.R. din 1918 şi U.R.S.S. din 1924. În acest scop a fost aleasă o Comisie Constituţională compusă din 31 membri, prezidată de I.V.Stalin. După ce comisia şi-a încheiat lucrările, la 25 noiembrie 1936 s-a deschis, la Moscova, Congresul al VIII-lea extraordinar al sovietelor care a examinat proiectul de Constituţie şi a adoptat, în final, textul acesteia[29].
Constituţia U.R.S.S. din 1936, denumită şi Constituţia "stalinistă", acredita ideea că U.R.S.S. reprezintă un stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor, a cărui bază politică o formează sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii. Constituţia preciza că baza economică a U.R.S.S. o formează sistemul economic socialist şi proprietatea socialistă, îmbrăcând fie forma proprietăţii de stat - bun al întregului popor -, fie forma cooperatist-colhoznică. Constituţia din 1936 consacra - ca şi cea din 1918 - proprietatea statului asupra principalelor mijloace de producţie, recunoscând totodată şi dreptul de proprietate al colhozurilor, precum şi dreptul colhoznicilor de a avea în folosinţă personală un mic lot de pământ lângă casă şi de a deţine în proprietate personală o gospodărie auxiliară (casa de locuit, vite productive, păsări de curte şi inventar agricol mărunt, în conformitate cu statutul artelului agricol). Constituţia U.R.S.S. preciza că pământul deţinut de colhozuri este dat acestora în folosinţă fără plată şi pe termen nelimitat, adică pe veci. Era recunoscută mica gospodărie privată a ţăranilor individuali şi meşteşugarilor, întemeiată pe munca personală şi excluzând exploatarea muncii străine. Constituţia recunoştea dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor. "Dreptul de proprietate personală al cetăţenilor asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare de pe lângă casă, asupra obiectelor casnice şi a celor trebuincioase traiului, asupra obiectelor de întrebuinţare şi confort personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege" (art.10).
Articolul 11 din Constituţie prevedea că viaţa economică a U.R.S.S. este îndrumată de Planul de stat al economiei naţionale "în interesul sporirii bogăţiei sociale, al ridicării neîncetate a nivelului material şi cultural al oamenilor muncii, al întăririi independenţei U.R.S.S. şi a capacităţii ei de apărare".
Dând expresie principiilor ideologiei marxiste pe care Constituţia voia să le traducă în viaţă, un text special prevedea că munca în U.R.S.S. este "o datorie şi o chestiune de onoare" a fiecărui cetăţean capabil de muncă, conform principiului "cine nu munceşte, nu mănâncă".
Organizarea de stat a U.R.S.S. prevăzută de Constituţia din 1936 era aceea a unui stat unional, alcătuit pe baza unirii de bună voie a 16 republici sovietice[30].
Constituţia consacra suveranitatea republicilor unionale, fiecare având propria sa Constituţie şi recunoscându-i-se dreptul de a ieşi în mod liber din U.R.S.S. Se recunoştea dreptul republicilor de a intra în relaţii directe cu statele străine, de a încheia convenţii şi a face schimb de reprezentanţi diplomatici şi consulari. Teritoriul republicilor nu putea fi modificat fără consimţământul lor, iar republicile aveau propriile lor formaţiuni militare republicane. Atribuţiile Federaţiei erau definite de articolul 14, care preciza că în competenţa U.R.S.S. intră următoarele probleme fundamentale: reprezentarea U.R.S.S. în relaţiile internaţionale, încheierea, ratificarea şi denunţarea tratatelor dintre U.R.S.S. şi celelalte state, stabilirea unor reguli comune în relaţiile republicilor unionale cu ţările străine; problemele războiului şi ale păcii; admiterea de noi republici în cadrul U.R.S.S.; controlul aplicării Constituţiei U.R.S.S. şi asigurarea conformităţii dintre constituţiile republicilor unionale şi Constituţia U.R.S.S.; ratificarea modificării graniţelor dintre republicile unionale; aprobarea creării de noi ţinuturi şi regiuni, precum şi de noi republici autonome şi de regiuni autonome în cadrul republicilor unionale; organizarea apărării U.R.S.S., conducerea tuuror forţelor armate ale U.R.S.S., stabilirea regulilor fundamentale în ceea ce priveşte organizarea formaţiunilor militare ale republicilor unionale; comerţul exterior pe baza monopolului de stat; apărarea securităţii statului; stabilirea planurilor economiei naţionale a U.R.S.S.; aprobarea bugetului unitar de stat al U.R.S.S. şi a raportului asupra executării lui, fixarea impozitelor şi veniturilor din care se alcătuiesc bugetul Uniunii, bugetele republicilor unionale şi cele locale; administrarea băncilor, instituţiilor şi întreprinderilor industriale şi agricole, precum şi a întreprinderilor comerciale de însemnătate unională generală; administrarea mijloacelor de transport şi de transmisiune; dirijarea sistemului monetar şi de credit; organizarea asigurărilor de stat; contractarea şi acordarea de împrumuturi; stabilirea principiilor fundamentale ale folosirii pământului, precum şi ale folosirii subsolului, pădurilor şi apelor; stabilirea principiilor fundamentale în domeniul învăţământului public şi al ocrotirii sănătăţii; organizarea unui sistem unitar de evidenţă a economiei naţionale; stabilirea bazelor legislaţiei muncii; legislaţia privitoare la organizarea justiţiei şi la procedura judiciară; codul penal şi codul civil; legislaţia privitoare la cetăţenia unională, legislaţia privitoare la drepturile străinilor; stabilirea bazelor legislative privitoare la căsătorie şi familie; promulgarea actelor de amnistie cu caracter general.
Potrivit Constituţiei, legile U.R.S.S. aveau o putere egală pe teritoriul tuturor republicilor unionale, în cazul unor deosebiri între legea unei republici unionale şi legea unională generală aplicându-se aceasta din urmă. Fiecare cetăţean al unei republici unionale era considerat şi cetăţean al U.R.S.S., pentru toţi cetăţenii U.R.S.S. fiind stabilită o cetăţenie unională unică.
Organul suprem al puterii de stat al U.R.S.S. era, în sistemul Constituţiei din 1936, Sovietul Suprem al U.R.S.S., compus din două Camere: Sovietul uniunii şi Sovietul naţionalităţilor. Baza lor de alegere era diferită, Sovietul uniunii fiind ales de cetăţeni pe circumscripţii electorale, câte un deputat la 300.000 de locuitori, iar Sovietul naţionalităţilor, pe republici unionale şi autonome, regiuni autonome şi districte naţionale, conform unor principii de reprezentare. Sovietul Suprem era ales pe termen de 4 ani. În sistemul Constituţiei din 1936, ambele Camere erau egale în drepturi, iniţiativa legislativă aparţinând în egală măsură Sovietului uniunii şi Sovietului naţionalităţilor. Pentru adoptarea unei legi era necesară majoritatea simplă a fiecăreia dintre cele două Camere.
Sesiunile celor două Camere urmau să se desfăşoare în acelaşi timp, fiind convocate de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. de două ori pe an. În legătură cu posibile divergenţe între cele două Camere, Constituţia sovietică stabilea următoarele: "În caz de divergenţă între Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor, problema este transmisă spre rezolvare Comisiei de conciliere, alcătuită pe bază paritară de către ambele Camere. Dacă Comisia de conciliere nu ajunge la o hotărâre de comun acord sau dacă hotărârea ei nu satisface una din Camere, problema revine a doua oară în discuţia Camerelor. Dacă ambele Camere nu ajung la o hotărâre de comun acord, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. dizolvă Sovietul Suprem al U.R.S.S. şi fixează noi alegeri" (art.37).
În intervalul dintre sesiuni, atribuţiile Sovietului Suprem erau exercitate de prezidiul său, care: convoacă sesiunile Sovietului Suprem al U.R.S.S.; emite decrete; interpretează legile în vigoare; dizolvă Sovietul Suprem, în virtutea articolului 47 al Constituţiei şi fixează noi alegeri; procedează la consultarea poporului (referendum) din proprie iniţiativă sau la cererea uneia din republicile unionale; abrogă hotărârile şi dispoziţiile Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. şi ale Consiliilor de Miniştri ale republicilor unionale, în cazul în care acestea nu sunt conforme legii; eliberează din funcţii şi numeşte pe diferiţii miniştri ai U.R.S.S. în intervalul dintre sesiunile Sovietului Suprem, la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea ulterioară a Sovietului Suprem; instituie ordine şi medalii şi titlurile onorifice ale U.R.S.S.; conferă ordine şi medalii, precum şi titluri onorifice; exercită dreptul de graţiere; stabileşte gradele militare, rangurile diplomatice şi alte titluri speciale; numeşte şi revocă Comandantul suprem al forţelor armate ale U.R.S.S.; declară stare de război în cazul unei agresiuni armate sau în cazul necesităţii îndeplinirii obligaţiunilor de apărare mutuală, în intervalul dintre sesiunile Sovietului Suprem al U.R.S.S.; declară mobilizarea generală sau parţială; ratifică şi denunţă tratatele internaţionale; acreditează şi recheamă pe reprezentanţii diplomatici în statele străine; primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine; proclamă în unele localităţi sau pe întreaga ţară starea de război în interesul apărării U.R.S.S. sau al asigurării ordinei publice şi a securităţii statului.
Potrivit Constituţiei, Sovietul Suprem poate numi comisii de anchetă şi de revizie în orice probleme. Recunoscând imunitatea penală a parlamentarilor, Constituţia prevede că nici un deputat nu poate fi judecat sau arestat fără încuviinţarea Sovietului Suprem al U.R.S.S., iar în intervalul dintre sesiuni, fără încuviinţarea Prezidiului. După expirarea împuternicirilor Sovietului Suprem al U.R.S.S., sau după dizolvarea sa înainte de termen, Prezidiul urmează să-şi exercite în continuare atribuţiile până la constituirea noului prezidiu de către Sovietul Suprem nou ales.
În republici, organele supreme ale puterii, sovietele supreme ale republicilor, dispuneau de următoarele atribuţii: adoptarea Constituţiei republicii, având dreptul să-i aducă modificări în conformitate cu art.16 al Constituţiei U.R.S.S.; ratificarea constituţiilor republicilor autonome din cuprinsul republicii unionale, stabilind graniţele teritoriilor lor; aprobarea planului economiei naţionale şi bugetul republicii; exercitarea dreptului de amnistie şi graţiere; stabilirea reprezentării republicii unionale în relaţiile internaţionale; elaborarea şi perfectarea normelor de constituire a formaţiilor militare ale republicii.
Organul suprem executiv şi de dispoziţie, potrivit Constituţiei din 1936, era Consiliul Comisarilor Poporului, devenit ulterior Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. Acestuia îi reveneau următoarele atribuţiuni: coordonarea şi îndrumarea activităţii ministerelor unionale, a ministerelor unional-republicane şi activitatea altor instituţii subordonate lui; elaborarea de măsuri pentru realizarea planului economiei naţionale şi a bugetului statului; adoptarea de măsuri în vederea asigurării ordinei publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii drepturilor cetăţenilor; exercitarea conducerii generale în domeniul relaţiilor cu statele străine; stabilirea contingentelor anuale de cetăţeni care urmează a fi chemaţi la îndeplinirea serviciului militar activ, conducerea organizării generale a forţelor armate; înfiinţarea, în caz de necesitate, a unor comitete speciale şi direcţii generale pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. pentru probleme de construcţie economică, culturală şi militară etc.
Este de menţionat că potrivit Constituţiei din 1936, Consiliul de Miniştri avea dreptul, în ramurile administrative şi economice care intră în competenţa U.R.S.S., să suspende hotărârile şi dispoziţiile consiliilor de miniştri ale republicilor unionale şi să anuleze ordinele şi instrucţiunile ministerelor U.R.S.S. Consiliul de Miniştri era constituit din preşedintele Consiliului de Miniştri, locţiitorii săi, preşedintele Comitetului de Stat al planificării, preşedintele Comitetului de Stat pentru aprovizionare tehnică şi materială a economiei, preşedintele Comitetului de Stat pentru construcţii, miniştrii U.R.S.S. şi preşedintele Comitetului pentru artă. În cazul în care Guvernul U.R.S.S. sau un ministru ar fi fost interpelaţi de un deputat al Sovietului Suprem al U.R.S.S., ei aveau obligaţia să răspundă verbal sau în scris, în termen de cel mult trei zile, în Camera în care au fost interpelaţi.
Organele administraţiei de stat în republicile unionale erau Consiliile de miniştri ale acestora, având atribuţii similare celor ale Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., dar numai pe teritoriul republicii respective. Organele locale ale puterii de stat în ţinuturi, regiuni, regiuni autonome, districte, raioane, oraşe, localităţi rurale (staniţe, sate, cătune, chişlacuri, aule) erau sovietele de deputaţi locale. Potrivit Constituţiei din 1936, sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii aveau îndatorirea să conducă activitatea organelor administrative subordonate lor, să asigure menţinerea ordinii publice, respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor. Ele puteau să adopte hotărâri şi dispoziţii în limitele drepturilor ce le fuseseră recunoscute prin legile U.R.S.S. şi ale republicii unionale. În localităţile mici, organele executive şi de dispoziţie ale Sovietelor de deputaţi ai oamenilor muncii erau, potrivit prevederilor constituţiilor republicilor unionale, preşedintele, locţiitorul lui şi secretarul, aleşi de aceste soviete.
Constituţia din 1936 preciza că justiţia în U.R.S.S. este exercitată de către Tribunalul Suprem al U.R.S.S., tribunalele supreme ale republicilor unionale, tribunalele de ţinut şi regionale, tribunalele republicilor autonome şi regiunilor autonome, tribunalele de district, tribunalele speciale ale U.R.S.S., înfiinţate pe baza hotărârii Sovietului Suprem al U.R.S.S., şi tribunalele populare.
Constituţia stabilea că judecarea proceselor - cu excepţia cazurilor special prevăzute de lege - se înfăptuia cu participarea asesorilor populari. În ce priveşte Tribunalul Suprem, acesta era ales de Sovietul Suprem al U.R.S.S. pe termen de 5 ani, având în principal ca sarcină exercitarea supravegherii activităţii judiciare a tuturor instanţelor judecătoreşti din U.R.S.S. şi din republicile unionale. Tribunalele populare erau alese prin vot universal, egal, direct şi secret, pe termen de 3 ani, în timp ce tribunalele de ţinut, regionale şi ale republicilor - de sovietele respective, fiind alese pe termen de 5 ani. Procedura judiciară se înfăptuia asigurându-se persoanelor care nu vorbeau limba republicii unionale sau autonome posibilitatea de a lua, printr-un traducător, cunoştinţă deplină de piesele dosarului, şi de a se exprima în instanţă în limba lor maternă.
Dezbaterile judiciare erau publice - afară de cazurile speciale -, judecătorii fiind independenţi şi supunându-se numai legii.
Procurorul General al U.R.S.S., numit de Sovietul Suprem al U.R.S.S. pe termen de 7 ani, exercita supravegherea supremă a respectării legilor de către ministere, instituţiile subordonate lor, precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni ai U.R.S.S. Procurorii republicilor, ţinuturilor etc. erau numiţi de Procurorul General, organele procuraturii exercitându-şi atribuţiile independent de organele locale, oricare ar fi fost ele, şi subordonându-se numai Procurorului General al U.R.S.S. (art.114 şi urm.).
Un amplu capitol este consacrat de Constituţia din 1936 drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Este de menţionat, în primul rând, dreptul la muncă, precizându-se în art.118 că "Cetăţenii U.R.S.S. au dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată şi retribuită potrivit cu cantitatea şi calitatea ei. Dreptul la muncă este asigurat prin organizarea socialistă a economiei naţionale, prin creşterea neîntreruptă a forţelor de producţie ale societăţii sovietice, prin înlăturarea posibilităţii crizelor economice şi prin lichidarea şomajului".
Sunt consacrate, de asemenea, dreptul la odihnă, la asigurare materială, învăţătură, egalitatea femeii cu bărbatul, egalitatea cetăţenilor - fără deosebire de naţionalitate şi rasă -, libertatea religiei şi a propagandei antireligioase. În ce priveşte libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor, a cortegiilor şi demonstraţiilor de stradă, acestea sunt garantate "în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului socialist". O prevedere identică poate fi întâlnită şi în ceea ce priveşte dreptul de asociere. Constituţia consacră rolul special ce revine partidului comunist, precizând că "cetăţenii cei mai activi şi mai conştienţi din rândurile clasei muncitoare şi ale celorlalte pături de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii, în lupta lor pentru întărirea şi dezvoltarea regimului socialist şi care reprezintă nucleul conducător al tuturor organizaţiilor oamenilor muncii atât cele obşteşti, cât şi cele de stat" (articolul 126).
Constituţia U.R.S.S. mai garantează inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul de azil acordat cetăţenilor urmăriţi pentru "apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate ştiinţifică sau lupta de eliberare naţională".
În Constituţie sunt prevăzute îndatoririle cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile, de a apăra proprietatea obştească, de a înfăptui serviciul militar şi de a apăra patria.
Prevederile legate de sistemul electoral stabilesc desfăşurarea tuturor consultărilor electorale pe baza votului universal, egal, direct şi secret, toţi cetăţenii având dreptul de vot de la vârsta de 18 ani împliniţi, vârsta pentru a fi ales deputat fiind de 23 de ani.
În ce priveşte mecanismul desfăşurării alegerilor, Constituţia prevede că dreptul de a depune candidaturi este asigurat organizaţiilor obşteşti şi asociaţiilor oamenilor muncii: organizaţiilor partidului comunist, sindicatelor, cooperativlor, organizaţiilor de tineret, asociaţiilor culturale. O dispoziţie nouă este aceea potrivit căreia deputaţii sunt obligaţi să dea socoteală în faţa celor care i-au ales, ei putând fi revocaţi în urma hotărârii majorităţii alegătorilor, luată în conformitate cu procedura stabilită de lege.
Constituţia mai conţine prevederi legate de stema, drapelul şi capitala U.R.S.S., precum şi în legătură cu procedura de modificare a Constituţiei. Este de subliniat că pentru modificarea Constituţiei U.R.S.S. este necesară o hotărâre a Sovietului Suprem al U.R.S.S. adoptată cu o majoritate de cel puţin două treimi de voturi de fiecare dintre Camerele sale.
Deşi aparent Constituţia sovietică din 1936 putea fi considerată ca un model al garantării drepturilor democratice (făcând abstracţie de limitările aduse dreptului de întrunire şi libertăţii de expresie), evenimentele petrecute în Uniunea Sovietică între 1936 şi 1938, legate de marile epurări staliniste, au demonstrat fragilitatea reglementărilor înscrise şi vădita discrepanţă între drepturile proclamate şi aplicarea lor practică. Potrivit unor estimări, în timpul marii epurări staliniste au fost executaţi 1.000.000 de oameni, dintre care 600.000 erau membri ai partidului comunist; circa 7.000.000 de oameni au fost arestaţi, iar peste 8.000.000 au fost trimişi în lagărele de muncă, dintre care jumătate erau membri ai partidului comunist, între 500.000 - 600.000 persoane murind în lagăre. Marea teroare stalinistă a decimat nu numai aparatul de partid şi de stat, dar şi serviciul diplomatic sovietic, înlăturând foarte mulţi diplomaţi consideraţi neloiali faţă de regimul stalinist[31]. În "Memoriile" sale, N.S.Hruşciov învederează abuzurile efectuate cu prilejul colectivizării agriculturii, relevând rolul lui Stalin în întreţinerea artificială a foametei în Ucraina şi lichidarea oricărei opoziţii faţă de ideea colectivizării forţate[32]. Ar fi greu, prin urmare, să achiesăm la ideea că pe plan juridic Constituţia din 1936 ar fi dat expresie unor realizări fără precedent obţinute de poporul sovietic şi ar fi confirmat, pe cale legislativă, noile dimensiuni ale unei societăţi democratice care s-ar fi constituit într-adevăr.
În 1977, după 60 de ani de guvernare sovietică, a fost adoptată noua Constituţie a Uniunii Sovietice. Este de observat însă că noua Constituţie sovietică nu a fost calificată ca atare de organele de stat sovietice, ci numai de analiştii străini. În mod oficial s-a vorbit nu de o nouă constituţie, ci de o îmbunătăţire sau modificare a textului deja cunoscut al Constituţiei din 1936.
Analistul american Robert Sharlet, într-o lucrare consacrată Constituţiei sovietice din 1977, subliniază faptul că vechea Constituţie stalinistă din 1936 nu făcea decât să completeze o "revoluţie de sus", spre a consolida configuraţia socio-economică a societăţii sovietice, în concordanţă cu reformele ce fuseseră efectuate[33]. După moartea dictatorului şi începuturile destalinizării, în U.R.S.S. au fost întreprinse eforturi pentru a adapta Constituţia sovietică la cerinţele unei realităţi în continuă schimbare. În 1962 au început în mod oficial eforturi pentru elaborarea unei noi constituţii sovietice, dar îndepărtarea din funcţie a lui N.S.Hruşciov a blocat acest proces. Spre sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, mai mulţi oameni de ştiinţă occidentali au luat cunoştinţă - în discuţiile particulare purtate cu colegii lor sovietici - că un proces de elaborare a unei noi constituţii este în curs. După părerea lui Robert Sharlet, noua constituţie sovietică reprezintă de fapt un document "care se opreşte la jumătatea drumului", nici antistalinistă, dar nici neostalinistă, ci mai curând o declaraţie pragmatică a practicii şi principiilor existente. Constituţia a codificat, de altfel, schimbările sociale şi politice majore care interveniseră în viaţa sovietică. Ea a ţinut seama de marele volum al legislaţiei poststaliniste care a afectat, practic, fiecare ramură a dreptului sovietic. După cum se exprima Robert Sharlet, "în termeni mai largi, Constituţia serveşte ca un registru folositor atât în ce priveşte înfăptuirea, cât şi limitele destalinizării"[34]. În special, după cum remarca analistul american, un aspect major al destalinizării consacrat de noul document este statutul constituţional al individului în relaţiile cu statul, şi în special în problemele procedurii criminale. Conducerea de partid intenţiona să folosească constituţia poststalinistă ca un cadru stabil şi ordonat cu ajutorul căruia să guverneze sistemul socio-economic tot mai diferenţiat şi specializat, păstrându-şi în acelaşi timp pentru ea însăşi puterea de a depăşi cadrul legal şi recurgând la mijloace extrajuridice numai atunci când considera acest lucru necesar. Una dintre trăsăturile notabile ale sistemului politic poststalinist este evoluţia doctrinară de la "dictatura proletariatului" la "statul întregului popor". Deşi sovieticii nu au reuşit niciodată să definească cu precizie ce se înţelege prin acest concept, el rămâne o metaforă politică, evidenţiind interesul spre o mai mare participare a organizaţiilor de masă, a publicului în general, spre traducerea în viaţă a obiectivelor politice.
Este de subliniat că noua Constituţie sovietică conţine un preambul care încearcă să pună în lumină unitatea dintre vechea şi noua constituţie, realizările puterii sovietice, pentru a demonstra că tocmai aceste elemente au făcut posibilă perfecţionarea cadrului constituţional. După cum se arată în preambulul Constituţiei, "În U.R.S.S. a fost construită societatea socialistă dezvoltată... Aceasta este o societate cu relaţii sociale socialiste mature, în care pe baza apropierii tuturor păturilor sociale, a egalităţii de jure şi de facto a tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor, a apărut o nouă comunitate istorică de oameni - poporul sovietic"[35].
În ceea ce priveşte primul capitol al constituţiei sovietice din 1977, este de remarcat că acesta precizează că U.R.S.S. este un "stat socialist al întregului popor", care exprimă voinţa şi interesele clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii, tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor ţării. În acelaşi capitol se întâlnesc prevederi în legătură cu exercitarea puterii, înfăptuirea principiului centralismului democratic, ocrotirea ordinii de drept, supunerea dezbaterii întregului popor a celor mai importante probleme ale vieţii de stat. Acelaşi capitol cuprinde prevederi cu privire la rolul P.C.U.S., precizându-se că acesta "defineşte perspectiva generală de dezvoltare a societăţii, linia de politică internă şi externă a U.R.S.S., conduce măreaţa activitate creatoare a poporului sovietic, imprimă un caracter planic fundamentat ştiinţific luptei pentru victoria comunismului".
În acelaşi capitol este evidenţiat rolul sindicatelor, al uniunii tineretului, al organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii de masă şi obşteşti. O prevedere demnă de semnalat, specifică pentru orientarea nouă a politicii sovietice, este aceea care precizează că dezvoltarea sistemului politic al societăţii se înfăptuieşte prin "participarea tot mai largă a oamenilor muncii la conducerea treburilor societăţii şi statului, perfecţionarea aparatului de stat, activizarea organizaţiilor obşteşti, intensificarea controlului popular, consolidarea bazei juridice a vieţii de stat şi obşteşti, lărgirea publicităţii, luarea permanentă în considerare a opiniei publice".
Al doilea capitol din primul Titlu al Constituţiei sovietice din 1977 defineşte bazele sistemului economic, precizând că temelia sistemului economic al U.R.S.S. o constituie proprietatea socialistă, subliniind că proprietatea de stat reprezintă un bun comun al întregului popor sovietic şi principala formă de proprietate socialistă. Sunt de asemenea menţionate proprietatea colhoznică, proprietatea personală, rolul muncii ca sursă a creşterii bogăţiei obşteşti şi bunăstării poporului. Ca elemente noi semnalăm prevederea potrivit căreia "Colectivele de oameni ai muncii, organizaţiile obşteşti participă la conducerea întreprinderilor şi uniunilor de producţie, la soluţionarea problemelor privind organizarea muncii şi viaţa de toate zilele a oamenilor, folosirea mijloacelor destinate dezvoltării producţiei, precum şi pentru necesităţile social-culturale şi stimularea materială". Este de remarcat şi prevederea potrivit căreia "În U.R.S.S., în conformitate cu legea, se admit activitatea de muncă individuală în sfera meşteşugurilor, a agriculturii, a prestărilor de servicii pentru populaţie, precum şi alte genuri de activitate de muncă întemeiate exclusiv pe munca personală a cetăţenilor şi a membrilor familiilor lor".
Dând expresie noilor tendinţe ecologice, Constituţia prevede că "În interesul generaţiei actuale şi al generaţiilor viitoare, în U.R.S.S. se iau măsurile necesare pentru ocrotirea şi folosirea fundamentată ştiinţific, raţională a pământului şi a subsolului, a regnului vegetal şi animal, pentru menţinerea în stare pură a aerului şi apei, pentru asigurarea reproducţiei bogăţiilor naturale şi îmbunătăţirea mediului înconjurător al omului".
Un al treilea capitol înscris în cadrul primului Titlu se ocupă de dezvoltarea socială şi culturală, precizând că statul sovietic contribuie la intensificarea omogenităţii sociale, la ştergerea deosebirilor esenţiale dintre oraş şi sat, dintre munca intelectuală şi cea fizică, la dezvoltarea continuă şi apropierea tuturor naţionalităţilor U.R.S.S. Constituţia prevede că în U.R.S.S. se transpune consecvent în viaţă un program de transformare a muncii agricole într-o varietate a muncii industriale, de extindere în localităţile rurale a reţelei de instituţii de învăţământ, cultură, ocrotire a sănătăţii, prestări de servicii, comerţ şi gospodărie comunală, de transformare a comunelor şi satelor în aşezări confortabile. Acelaşi capitol cuprinde precizări cu privire la perspectivele ridicării nivelului de remunerare a muncii, perfecţionarea sistemului de ocrotire a sănătăţii şi asigurări sociale, învăţământului, aplicării rezultatelor cercetării ştiinţifice în economia naţională şi alte sfere ale vieţii.
Capitolul IV, consacrat politicii externe, menţionează că politica externă a U.R.S.S. este îndreptată spre asigurarea unor condiţii favorabile pentru construirea comunismului în U.R.S.S. şi consolidarea poziţiilor socialismului mondial, sprijinirii luptei popoarelor pentru eliberare naţională, prevenirii războaielor şi înfăptuirii principiului coexistenţei paşnice. O precizare importantă este cuprinsă în articolul 29, care specifică faptul că relaţiile U.R.S.S. cu alte state se întemeiază pe respectarea principiilor renunţării reciproce la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa; egalităţii suverane; inviolabilităţii frontierelor; integrităţii teritoriale a statelor; reglementării pe cale paşnică a litigiilor; neamestecului în treburile interne, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, egalităţii în drepturi şi drepturilor popoarelor de a dispune de soarta lor; colaborării între state; îndeplinirii conştiincioase a îndatoririlor ce decurg din principiile şi normele îndeobşte recunoscute ale dreptului internaţional, a tratatelor internaţionale încheiate de U.R.S.S. Consacrând faimoasa "doctrină Brejnev", constituţia precizează în articolul 30 că "Uniunea Sovietică dezvoltă şi consolidează prietenia şi colaborarea, întrajutorarea tovărăşească cu ţările socialismului pe baza internaţionalismului socialist, participă activ la integrarea economică şi la diviziunea socialistă internaţională a muncii".
Un important Titlu al constituţiei sovietice din 1977, înscris imediat după capitolul consacrat bazelor orânduirii social-politice şi economice, priveşte statul şi persoana. În acest capitol (II. Statul şi persoana. Capitolul 6. Cetăţenia U.R.S.S. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor) se regăsesc, în primul rând, precizări legate de unicitatea cetăţeniei sovietice, egalitatea în drepturi a cetăţenilor U.R.S.S., egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, egalitatea în drepturi a cetăţenilor sovietici de naţionalităţi şi rase diferite.
În legătură cu regimul străinilor, constituţia precizează că "Cetăţenilor străini şi persoanelor fără cetăţenie li se garantează în U.R.S.S. drepturile şi libertăţile prevăzute de lege, inclusiv dreptul de a apela la justiţie sau la alte organe de stat pentru apărarea drepturilor personale, patrimoniale, de familie şi a altor drepturi pe care le au după lege". În acelaşi timp, "Cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie aflate pe teritoriul U.R.S.S. au obligaţia de a respecta Constituţia U.R.S.S. şi legile sovietice".
O prevedere importantă este aceea cuprinsă în articolul 38 al Constituţiei, care precizează că U.R.S.S. acordă azil străinilor prigoniţi pentru apărarea intereselor oamenilor muncii şi cauzei păcii, pentru "participarea la mişcarea revoluţionară şi de eliberare naţională, pentru activitatea social-politică, ştiinţifică sau altă activitate creatoare progresistă".
Un substanţial capitol este consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor U.R.S.S. Articolul 39, care deschide acest capitol, corelează evoluţia garantării acestor drepturi de sistemul politic, afirmând că "Orânduirea socialistă asigură lărgirea drepturilor şi libertăţilor, îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor pe măsura îndeplinirii programelor de dezvoltare social-economică şi culturală". Se precizează însă că "Folosirea de către cetăţeni a drepturilor şi libertăţilor nu trebuie să prejudicieze interesele societăţii şi ale statului, drepturile altor cetăţeni". Sunt menţionate, în cadrul unor texte distincte, dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la asigurare socială, dreptul la locuinţă, la învăţătură, dreptul de a beneficia de realizările culturii, libertatea creaţiei ştiinţifice, dreptul de a participa la conducerea treburilor statului, a treburilor obşteşti, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea persoanei.
Important de semnalat este articolul 89, care dispune că "Fiecare cetăţean al U.R.S.S. are dreptul de a face propuneri la organele de stat şi organizaţiile obşteşti privind îmbunătăţirea activităţii acestora. Persoanele oficiale sunt obligate să analizeze în termenele stabilite de lege propunerile şi cererile cetăţenilor, să răspundă la acestea şi să ia măsurile necesare. Persecutarea pentru critică se interzice".
Pot fi semnalate şi prevederile potrivit cărora cetăţenii U.R.S.S. au dreptul de a reclama acţiunile persoanelor oficiale la organele de stat şi organizaţiile obşteşti. Aşa cum arată textul articolului 48, "Împotriva acţiunilor persoanelor oficiale săvârşite cu încălcarea legii, ori cu depăşirea împuternicirilor, care ştirbesc drepturile cetăţenilor, pot fi intentate acţiuni în justiţie în conformitate cu procedura stabilită de lege. Cetăţenii U.R.S.S. au dreptul la compensarea daunelor cauzate prin acţiuni ilegale ale instituţiilor de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi de persoanele oficiale în exercitarea îndatoririlor de serviciu ale acestora, în coformitate cu procedura şi condiţiile stabilite de lege".
Obligaţiile cetăţeanului U.R.S.S. vizează respectarea constituţiei, desfăşurarea unei activităţi folositoare, apărarea proprietăţii socialiste, a intereselor statului sovietic, respectarea demnităţii naţionale a altor cetăţeni, educarea copiilor în spiritul muncii, apărarea naturii etc.
Al treilea Titlu al Constituţiei U.R.S.S. din 1977 este consacrat structurii naţionale de stat a U.R.S.S. Se menţionează astfel că U.R.S.S. este un stat multinaţional unitar, constituit în urma autodeterminării libere a unor naţiuni şi a reuniunii voluntare a republicilor sovietice egale în drepturi. Potrivit Constituţiei, "U.R.S.S. întruchipează unitatea de stat a poporului sovietic, reuneşte toate naţiunile şi naţionalităţile în scopul construirii în comun a comunismului". După ce sunt enumerate cele 15 republici sovietice, se reiterează existenţa dreptului fiecărei republici de a ieşi din U.R.S.S., menţionat încă de Constituţia din 1936. În legătură cu delimitarea competenţei uniunii şi a competenţei republicilor, se stipulează că în competenţa U.R.S.S. intră următoarele activităţi: primirea în componenţa U.R.S.S. a unor noi republici; stabilirea frontierei de stat a U.R.S.S. şi aprobarea modificărilor de frontiere dintre republicile unionale; stabilirea principiilor generale de organizare şi activitate a organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi de administraţie; asigurarea unităţii reglementării legislative pe întreg teritoriul U.R.S.S.; promovarea unei politici social-economice unitare; elaborarea şi aprobarea bugetului de stat unitar al U.R.S.S.; conducerea ramurilor economiei naţionale, uniunilor de producţie şi întreprinderilor de subordonare unională; problemele păcii şi războiului, apărarea suveranităţii, apărarea frontierelor de stat şi a teritoriului U.R.S.S., organizarea apărării, conducerea forţelor armate; asigurarea securităţii de stat; reprezentarea U.R.S.S. în relaţiile internaţionale; relaţiile U.R.S.S. cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale; controlul respectării Constituţiei U.R.S.S. şi asigurarea concordanţei constituţiilor republicilor unionale cu constituţia U.R.S.S.
Constituţia reafirmă obligativitatea egală a legilor U.R.S.S. pe teritoriul republicilor unionale. În continuare, sunt înscrise prevederi în legătură cu republicile unionale, republicile autonome, regiunile autonome şi districtele autonome. Este de observat că, în comparaţie cu Constituţia din 1936, în chiar textul constituţiei din 1977 apare mai clar demarcaţia între republicile unionale şi cele autonome, republica unională fiind un stat suveran care face parte din componenţa U.R.S.S., în timp ce republica autonomă reprezintă o formaţiune de sine stătătoare, care îşi rezolvă în mod de sine stătător problemele, dar face parte din componenţa republicii unionale.
Al patrulea Titlu al acestei constituţii este consacrat sovietelor de deputaţi ai poporului şi modului lor de alegere. Reţine atenţia concepţia de principiu exprimată în articolul 91 potrivit căreia sovietele de deputaţi ai poporului reprezintă organe de control popular, care îmbină controlul de stat cu controlul obştesc al oamenilor muncii în întreprinderi, colhozuri, instituţii şi organizaţii.
În legătură cu atribuţiile sovietelor, este de observat că acestea conduc direct toate ramurile construcţiei de stat, economice şi social-culturale, adoptă hotărâri, asigură executarea lor şi exercită, totodată, controlul asupra transpunerii hotărârilor în viaţă. O precizare importantă este şi aceea cuprinsă în articolul 93, care dispune că activitatea sovietelor de deputaţi ai poporului se întemeiază pe discutarea şi soluţionarea colectivă, liberă şi operativă a problemelor, pe publicitatea discuţiilor, pe prezentarea cu regularitate de dări de seamă ale organelor executive şi dispozitive, precum şi altor organe în faţa sovietelor şi a populaţiei, pe atragerea cetăţenilor la activitatea lor.
În legătură cu deputaţii poporului se precizează că aceştia îşi exercită împuternicirile fără a ieşi din producţie sau serviciu. "În timpul sesiunilor sovietului, precum şi pentru exercitarea împuternicirilor de deputat în alte cazuri prevăzute de lege, deputatul este dispensat de îndeplinirea îndatoririlor sale de producţie sau de serviciu, menţinându-i-se salariul mediu la locul permanent de muncă".
Constituţia stabileşte dreptul deputaţilor de a interpela persoanele oficiale care au obligaţia de a da răspunsuri în sesiunea sovietelor. Este de asemenea recunoscut dreptul deputaţilor de a se adresa organelor de stat şi obşteşti şi de a participa la discutarea problemelor ridicate. Deputaţii sunt inviolabili, dar ei pot fi revocaţi prin hotărârea alegătorilor şi în orice caz trebuie să prezinte dări de seamă periodice în faţa celor care i-au ales.
Titlul V al Constituţiei din 1977 este consacrat organelor supreme ale puterii şi administraţiei de stat. Se precizează că organul suprem al puterii este Sovietul Suprem al U.R.S.S. (compus din Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor), definindu-se cu mai multă exactitate atribuţiile forumului legislativ suprem: adoptarea Constituţiei U.R.S.S. şi modificarea ei; primirea unor noi republici în componenţa U.R.S.S.; aprobarea constituirii de noi republici; aprobarea planurilor de stat de dezvoltare a economiei naţionale şi a construcţiei social-culturale din U.R.S.S., a bugetului de stat al U.R.S.S. şi a rapoartelor despre executarea lor.
Sunt de remarcat şi alte prevederi, mult mai cuprinzătoare, cu privire la dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, spre deosebire de Constituţia din 1936, care trata mult mai succint această problemă, se precizeză de astă dată că: "Iniţiativa legislativă în Sovietul Suprem al U.R.S.S. aparţine Sovietului Uniunii şi Sovietului Naţionalităţilor, Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., republicilor unionale în persoana organelor superioare ale puterii de stat, comisiilor Sovietului Suprem al U.R.S.S. şi comisiilor permanente ale Camerelor sale, deputaţilor din Sovietul Suprem al U.R.S.S., Tribunalului Suprem al U.R.S.S., Procurorului General al U.R.S.S. De asemenea, se bucură de dreptul de iniţiativă legislativă organizaţiile obşteşti de masă, reprezentate de către organele lor unionale".
În legătură cu atribuţiile Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. se precizează că acesta: convoacă sesiunile Sovietului Suprem; coordonează activitatea comisiilor permanente ale Camerelor Sovietului Suprem al U.R.S.S.; exercită controlul asupra respectării Constituţiei U.R.S.S.; interpretează legile U.R.S.S.; ratifică şi denunţă tratatele internaţionale ale U.R.S.S.; acordă cetăţenia U.R.S.S., rezolvă problemele privind renunţarea la cetăţenia U.R.S.S. şi pierderea cetăţeniei U.R.S.S., precum şi acordarea dreptului de azil; emite acte unionale de amnistiere şi acordă graţierea etc.
Prezidiul Sovietului Suprem are dreptul să declare, în interesul apărării U.R.S.S., starea de asediu în unele localităţi sau în toată ţara. În perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem al U.R.S.S., el poate declara starea de război "în cazul unui atac militar asupra U.R.S.S. sau în cazul necesităţii îndeplinirii obligaţiilor internaţionale prevăzute în tratate de apărare reciprocă în faţa unei agresiuni".
În perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem, Prezidiul Sovietului Suprem dispune de atribuţii mult mai largi. El poate, de pildă, aduce - în caz de necesitate - modificări legislaţiei U.R.S.S.; poate aproba modificări de frontiere dintre republicile unionale; are dreptul de a institui şi desfiinţa ministere şi comitete de stat ale U.R.S.S.; poate elibera din funcţie şi numi pe membrii Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri.
În ceea ce priveşte Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., atribuţiile acestuia sunt mult mai elaborate în comparaţie cu Constituţia din 1936. Astfel, acesta asigură conducerea economiei naţionale şi a construcţiei social-culturale; elaborează şi supune Sovietului Suprem al U.R.S.S. planurile de stat curente şi de perspectivă de dezvoltare a economiei naţionale, precum şi bugetul de stat al U.R.S.S.; ia măsuri pentru asigurarea securităţii statului; exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state, apărării, comerţului exterior, colaborării economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale a U.R.S.S. cu alte ţări ş.a.
Constituţia instituţionalizează un organ restrâns - prezidiul Consiliului de Miniştri (art.131), compus din preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., prim vicepreşedinţii şi vicepreşedinţii Consiliului de Miniştri. Se stipulează că, pe baza şi în executarea legilor, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. are dreptul de a emite hotărâri şi decizii, precum şi de a verifica executarea lor. Totodată se prevede că în problemele ce intră în atribuţiile Uniunii, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. are dreptul să suspende hotărârile şi deciziile consiliilor de miniştri ale republicilor unionale, să anuleze actele ministerelor U.R.S.S., comitetelor de stat ale U.R.S.S. şi ale altor organe subordonate lui. Este precizată diferenţa între ministerele unionale şi ministerele unional republicane ale U.R.S.S. Astfel, ministerele unionale şi comitetele de stat ale U.R.S.S. conduc ramurile de administraţie date în sarcina lor pe întreg teritoriul U.R.S.S. în mod direct sau prin organele create de ele. Ministerele unional-republicane ale U.R.S.S. conduc ramurile de administraţie date în sarcina lor de regulă prin ministerele şi comitetele de stat corespunzătoare ale republicilor unionale.
Al şaselea Titlu al Constituţiei din 1977 se referă la bazele structurii organelor puterii de stat şi administraţiei în republicile unionale. Prevederile respective sunt similare celor existente la nivel central. Este de remarcat, în ceea ce priveşte organele locale, că "În limitele împuternicirilor lor, sovietele locale de deputaţi ai poporului exercită controlul respectării legislaţiei de către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de subordonare superioară aflate pe teritoriul lor, coordonează şi controlează activitatea lor în domeniul folosirii pământului, protecţiei naturii, construcţiilor, producţiei de mărfuri de consum popular, prestărilor de servicii social-culturale, sociale şi alte servicii pentru populaţie".
Importante prevederi sunt cuprinse în Titlul VII, consacrat justiţiei, arbitrajului şi procuraturii. Pentru a departaja justiţia sovietică de practicile staliniste, constituţia consacră principiul independenţei judecătorilor, al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, al caracterului deschis al şedinţelor de judecată. Se specifică, totodată, în mod expres că acuzatului i se acordă dreptul de apărare şi pentru prima dată în sistemul sovietic este consacrată prezumţia de nevinovăţie. În acest sens, art.159 dispune că "Nimeni nu poate fi găsit vinovat de săvârşirea unui delict şi sancţionat penal altfel decât printr-o sentinţă a instanţei de judecată şi în conformitate cu legea penală".
În ceea ce priveşte persoanele care nu cunosc limba în care se desfăşoară procesele, se precizează că acestora li se asigură dreptul de a studia pe deplin materialele procesului, participarea la procedura judiciară prin interpret şi dreptul de a vorbi în instanţă în limba maternă.
În acelaşi Titlu al Constituţiei, capitolul consacrat procuraturii precizează la art.163 că "Supravegherea superioară a aplicării exacte şi unitare a legilor de către toate ministerele, comitetele de stat şi departamentele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, organele executive şi de dispoziţie ale sovietelor locale de deputaţi ai poporului, colhozurile, organizaţiile cooperatiste şi alte organizaţii obşteşti, persoanele oficiale, precum şi de către cetăţeni revine Procurorului general al U.R.S.S. şi procurorilor subordonaţi lui".
Sunt reiterate, în legătură cu procuratura, prevederile cunoscute privind independenţa procuraturii faţă de celelalte organe ale statului.
Prevederile finale confirmă superioritatea forţei juridice a Constituţiei U.R.S.S faţă de toate legile şi actele organelor de stat şi posibilitatea modificării Constituţiei numai printr-o hotărâre a Sovietului Suprem al U.R.S.S., adoptată cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul total al componenţilor din fiecare dintre Camerele sale.
Evoluţiile survenite în Uniunea Sovietică în cea de a doua parte a deceniului IX au determinat schimbări profunde în viaţa societăţii sovietice, care s-au reflectat şi în reglementările cu caracter constituţional. Vechiul cadru juridic, statornicit prin "Constituţia brejnevistă" din 1977 nu s-a mai dovedit suficient de flexibil pentru a face faţă noilor schimbări. De fapt, procesul de schimbări din Uniunea Sovietică a început cu alegerea lui Mihail Gorbaciov, la 11 martie 1985, ca Secretar General al P.C.U.S., cunoscând de atunci o evoluţie progresivă, sinuoasă şi uneori contradictorie. Dacă iniţial schimbările s-au limitat la destituirea unor vechi activişti cu vederi dogmatice şi schimbarea unor persoane compromise, având funcţii de conducere, s-a văzut foarte curând că o revigorare a vieţii economice şi politice din Uniunea Sovietică nu este posibilă fără transformări adânci, de substanţă. Încă de la cel de al XXVII-lea Congres al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov a sugerat o mai intensă folosire a sovietelor ca forme ale mecanismelor democratice. El a subliniat atunci că principiile autoconducerii se dezvoltă, după părerea sa, nu în afara, ci în interiorul statalităţii sovietice, ceea ce face imperios necesară aprofundarea democraţiei şi folosirea la maximum a posibilităţilor pe care le oferă organele reprezentative.
După cum observă publicistul rus Andrei S.Graciov, "La începuturile sale, perestroika gorbacioviană era purtătoarea unei mari speranţe. Ea promitea prosperitatea popoarelor U.R.S.S. şi securitate şi stabilitate întregii omeniri, dar a cufundat ţara într-o criză mult mai profundă decât cea pe care trebuia să o remedieze. Cine poartă răspunderea pentru acest fapt? Doar predecesorii lui Gorbaciov, aşa cum o afirmă partizanii săi? Sau mai ales el însuşi, pentru că a vrut să schimbe în mod iresponsabil şi nechibzuit lucruri care nu puteau fi atinse (cum consideră unii) sau pentru că a dat dovadă de laşitate, de o nehotărâre şi o încetineală de neiertat (cum cred alţii)?"[36].
Ideile susţinute de Mihail Gorbaciov şi-au găsit o importantă dezvoltare în Raportul prezentat la cea de a XIX-a Conferinţă Unională a P.C.U.S., desfăşurată în iunie 1988, când liderul sovietic a propus alcătuirea unui nou organ suprem reprezentativ al puterii de stat - Congresul deputaţilor poporului al U.R.S.S. - care să se reunească odată pe an pentru a soluţiona cele mai importante probleme constituţionale, politice şi social-economice ale ţării. La 1 octombrie 1988 s-a desfăşurat la Moscova sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. Deputaţii au luat act de demisia lui Andrei Gromîko, ultimul reprezentant al vechii gărzi staliniste, din funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S. şi l-au ales pe Mihail Gorbaciov în această funcţie. În noiembrie 1988 s-a desfăşurat sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al U.R.S.S., care a aprobat proiectul de lege cu privire la unele modificări în Constituţia Uniunii Sovietice şi cu privire la alegerea deputaţilor în organele puterii de stat.
Însuşindu-şi propunerea lui Mihail Gorbaciov, sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem a validat ideea creării Congresului deputaţilor poporului al U.R.S.S.[37], compus din 2.250 deputaţi, dintre care 1.500 aleşi în mod direct în cadrul circumscripţiilor electorale teritoriale şi 750 desemnaţi de diverse organizaţii politice, sociale şi obşteşti (P.C.U.S., sindicate, organizaţiile foştilor combatanţi, comitetele femeilor sovietice, uniunile de creaţie etc.). În legătură cu prerogativele noului organ suprem al puterii de stat, legea adoptată de Sovietul Suprem prevedea că acesta dispunea de puterea de a examina şi rezolva orice probleme ţinând de competenţa U.R.S.S., între care: adoptarea Constituţiei sau modificarea sa; adoptarea unor decizii asupra problemelor organizării naţionale de stat; stabilirea principalelor orientări de politică internă şi externă; aprobarea planurilor de stat şi a programelor unionale de dezvoltare economico-socială; alegerea preşedintelui şi a primului vicepreşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S.; desemnarea preşedintelui Consiliului de Miniştri, a Procurorului General; alegerea Comitetului de supraveghere constituţională al U.R.S.S. (organ nou creat); organizarea de referendumuri ş.a.[38].
Potrivit legii, Congresul deputaţilor poporului se întrunea odată pe an, putând fi însă convocat şi în sesiuni extraordinare. Lui îi revenea, printre altele, şi competenţa de a alege prin vot secret Sovietul Suprem al U.R.S.S. (compus, ca şi în trecut, din două Camere - Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor, fiecare alcătuită din 271 deputaţi), aleşi din rândul deputaţilor poporului. O importantă inovaţie a legii constituţionale consta în obligaţia Sovietului Suprem de a raporta asupra activităţii sale Congresului deputaţilor poporului. În conformitate cu prevederile Legii electorale din 1 decembrie 1988, Congresul deputaţilor poporului urma să fie ales pe 5 ani, în fiecare an fiind reînnoită o cincime din componenţa Sovietului Uniunii şi a Sovietului Naţionalităţilor.
Ca urmare a revizuirii însăşi a concepţiei de organizare politică şi a rolului parlamentului, Congresul deputaţilor poporului urma să devină un organ central al întregului sistem de guvernare, un larg forum reprezentativ, care stabilea orientările politicii generale a ţării, în timp ce Sovietul Suprem, organul său permanent, urma să se ocupe numai de probleme legislative şi de controlul de zi cu zi. Modificările constituţionale au precizat, totodată, o deplină egalitate în drepturi între cele două Camere ale Sovietului Suprem, inclusiv în ce priveşte numărul de deputaţi, fiecare dintre acestea păstrând funcţii specifice în concordanţă cu misiunea pe care o au. În felul acesta, Congresul deputaţilor poporului era chemat să devină un factor deosebit de important, având un rol esenţial în desemnarea preşedintelui Sovietului Suprem, a şefului guvernului şi a altor personalităţi cu funcţii de decizie. Reglementările adoptate de Sovietul Suprem au întărit totodată autoritatea Comitetului de control popular, căruia i s-a acordat dreptul de iniţiativă legislativă, preşedintele său devenind - datorită funcţiei sale - şi membru al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. În acelaşi timp, a fost creat şi un organ nou - Comitetul pentru controlul constituţional - având misiunea de a veghea la respectarea principiilor stabilite prin constituţie.
Ca urmare a desfăşurării alegerilor pentru primul Congres al deputaţilor poporului, s-a reunit la Kremlin, la 25 mai 1989, prima sesiune a acestui nou forum, cu care prilej Mihail Gorbaciov a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S.[39]
Plenara C.C. al P.C.U.S. din 5-7 februarie 1990 a constituit şi ea un moment de adâncă reevaluare a structurilor politice sovietice. În mod special este de reţinut propunerea privind modificarea articolului 6 al Constituţiei U.R.S.S., care consacra rolul conducător al partidului. În cadrul plenarei au fost exprimate puncte de vedere curajoase, care au pus în discuţie imobilismul sistemului sovietic, determinat în special de monopolul puterii politice de către partidul comunist. S-a arătat, de pildă, că "restructurarea nu avansează din cauza poziţiei conservatoare a aparatului partidului". Boris Elţîn, pe atunci încă membru al C.C. al P.C.U.S., a remarcat că "În prezent, partidul se află la limita crizei... din cauza ataşamentului la dogme, a încetinelii şi nehotărârii manifestate în procesul de democratizare a partidului, a lipsei de dorinţă de a se restructura. Monopolul îndelungat al partidului asupra puterii l-a transformat într-o structură birocratică, care a împins ţara într-o situaţie extremă, iar poporul - zeci de milioane de oameni - la mizerie"[40]. Fostul prim secretar al C.C. al P.C. din Republica Moldova, P.K.Lucinski, a remarcat că "Acea parte a proiectului ce priveşte articolul 6 al Constituţiei le face un prost serviciu comuniştilor, întrucât impune societăţii supremaţia partidului, ceea ce stârneşte inevitabil proteste. Plenara C.C. trebuie să se pronunţe fără echivoc pentru eliminarea lui din legea fundamentală, căci soarta partidului trebuie să fie decisă, în primul rând, de către partidul însuşi"[41]. La rândul său, fostul premier Nikolai Rîşkov a relevat că în noile condiţii "comuniştii trebuie să-şi însuşească ştiinţa dificilă de a munci şi trăi împreună cu alte formaţiuni social-poltice"[42]. Ministrul de externe Eduard Şevardnadze s-a pronunţat împotriva textului articolului 6, apreciind că "un partid viabil nu are nevoie de monopolul puterii", pronunţându-se pentru instituirea funcţiei prezidenţiale.
Un pas important pe linia reînnoirii structurilor de stat ale U.R.S.S. l-a constituit şi instituirea funcţiei prezidenţiale, ca o consecinţă directă a procesului tot mai vizibil de transfer al puterii de la structurile de partid - biroul politic, comitetul central, congresul, conferinţa - la structurile constituţionale de stat şi separarea strictă a puterilor legislativă şi executivă. La 12-13 martie 1990, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Congresului deputaţilor poporului din U.R.S.S., deputaţii au votat legea "Cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al U.R.S.S., modificarea şi completările Constituţiei (legea fundamentală) U.R.S.S.", inclusiv modificarea articolului 6, care consacra anterior rolul conducător al partidului comunist[43]. Documentul - care a fost adoptat după ample dezbateri - a definit noile dimensiuni ale funcţiei prezidenţiale. S-a stabilit de pildă, printre altele, că Preşedintele U.R.S.S. nu poate fi deputat al poporului, iar persoana care deţine funcţia de Preşedinte al U.R.S.S. poate fi retribuită numai pentru această funcţie. În legătură cu procedura de adoptare a legilor s-a stabilit că în cazul în care are obiecţii la textul unei legi, Preşedintele U.R.S.S. trebuie să restituie proiectul cu observaţiile sale, în termen de cel mult 2 săptămâni, spre a fi reexaminat de Sovietul Suprem. Dacă Sovietul Suprem, cu o majoritate de două treimi în fiecare din cele două Camere, menţine hotărârea adoptată anterior, Preşedintele este obligat să semneze legea. Congresul a modificat şi formula jurământului, care prevedea iniţial că Preşedintele va sluji "poporul sovietic", stabilind că Preşedintele U.R.S.S. va trebui să rostească un jurământ, angajându-se că va sluji "cu credinţă popoarele" Uniunii Sovietice.
În cadrul evoluţiilor constituţionale din Uniunea Sovietică se cuvin a mai fi semnalate şi modificările interne produse în structura Federaţiei Ruse, convocarea primului Congres al deputaţilor poporului al R.S.F.S.R., alegerea după trei tururi de scrutin a lui Boris Elţîn ca preşedinte al Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, funcţie nou creată. Congresul deputaţilor poporului din Rusia a adoptat Declaraţia cu privire la suveranitatea de stat a R.S.F.S.R., care stipula prioritatea prevederilor Constituţiei ruse faţă de cea a U.R.S.S. În condiţiile unor puternice confruntări s-a desfăşurat şi Congresul de constituire a Partidului Comunist al R.S.F.S.R., în cadrul căruia au avut loc virulente atacuri ale elementelor dogmatice. Aşa, de pildă, generalul A.M.Makasov, comandantul trupelor din regiunea militară Privoljie-Ural, a regretat că "din victorie în victoria aşa-zisei noastre diplomaţii, armata sovietică este izgonită fără luptă din ţările pe care părinţii noştri le-au eliberat de sub fascism", apreciind că "în orice stat, pentru incapacitatea forţelor armate se trage la răspundere", iar dacă guvernul nu face acest lucru, "o poate face poporul, aruncând cu pietre în trădători"[44].
Un moment important în viaţa politică sovietică l-a constituit Congresul al XXVIII-lea al P.C.U.S., desfăşurat în luna iulie 1990. în condiţiile aceloraşi confruntări între elementele dogmatice şi cele reformatoare, precum şi ale diversificării centrelor de putere din Uniunea Sovietică. Un cunoscut istoric şi filozof sovietic, Dmitri Volkogonov, referindu-se la importanţa acestui congres, preciza că el trebuia să rezolve problema "cum să supravieţuiască partidul, să se reformeze, să-şi ocupe locul printre celelalte forţe politice", pentru ca "să nu împărtăşească soarta partidelor comuniste est-europene"[45]. După o intervenţie dură în cadrul congresului, Boris Elţîn şi-a anunţat hotărârea de a se retrage din P.C.U.S.. După încheierea congresului, la Moscova au avut loc puternice demonstraţii anticomuniste, iniţiate, printre alţii, de blocul "Rusia democrată", "Uniunea alegătorilor din Moscova", anarhişti, partidul socialist, propunându-se crearea "Comitetului pentru judecarea P.C.U.S. - partid ce constituia culcuşul celor ce se lasă mituiţi şi al celor ce ştiu doar să condamne". Comentând desfăşurarea congresului al XXVIII-lea al P.C.U.S., Agenţia Reuter observa că "familiarizaţi cu asperităţile vieţii politice, analiştii americani sunt uimiţi de modul în care Gorbaciov a reuşit din nou să supravieţuiască ameninţărilor interne la adresa puterii sale". "Capacităţile sale nu au fost apreciate la justa lor valoare" - a declarat o oficialitate americană[46].
Demonstraţia de 7 noiembrie a fost dublată de demonstraţiile unor forţe anticomuniste, precum "Alternativa democratică", "Rusia democratică", "Platforma democrată din afara P.C.U.S.", "Partidul liber democrat", "Centrul antifascist", "Mişcarea creştin-democrată din Rusia", "Partidul social democrat din Rusia", la mitingul acestor din urmă grupări luând parte şi Boris Elţîn. După 1990, în Uniunea Sovietică s-au afirmat şi se afirmă în continuare forţe de cele mai diferite orientări. Dacă iniţial fenomenul pluralismului politic a apărut în ţările baltice şi în Caucaz, pe o bază naţională, el a cuprins ulterior Asia Centrală şi celelalte regiuni, extinzându-se la ansamblul ţării. Aşa cum s-a observat, "multipartidismul este fiul legitim al glasnosti-ului şi al pierderii prestigiului Partidului Comunist" ("forţa care conduce şi orientează societatea sovietică", cum îl definea articolul 6 din Constituţie)[47]. La început, dar şi acum, procesul de afirmare a unor grupări politice noi s-a axat în special în jurul unor personalităţi sau unor idei istorice (social-democraţia, democraţia constituţională ş.a.). Deosebit de important rămâne rolul conducătorului deoarece, după cum observa Mariana Şakira, "în ţara noastră, care n-are o cultură politică evoluată, rolul liderului este extrem de mare, adică inadmisibil de mare. Sechelele cultului conducătorului sunt prezente atât în rândul partidului, cât şi al poporului"[48].
Ca o consecinţă a reformulării articolelor 6 şi 7 din Constituţia U.R.S.S. s-au creat, pentru prima dată, condiţiile pentru funcţionarea legală a partidelor politice, altele decât partidul comunist. Acest proces a fost întâmpinat cu scepticism de unii, dar şi cu entuziasm de alţii. Cunoscutul dizident sovietic A.Zinoviev observa că "A fost deja scos din Constituţie articolul care vorbeşte despre rolul dominant al partidului, s-a votat pentru sistemul pluripartidist. Aceasta va schimba esenţa lucrurilor? Suprafaţa se va schimba, esenţa va rămâne aceeaşi. Noii conducători nu pot schimba situaţia din ţară de azi pe mâine, rebeliunile se vor diminua ca număr, iar viaţa normală îşi va relua cursul. Chiar dacă s-ar vota dizolvarea partidului comunist, ar fi dizolvată o ficţiune. Celelalte partide nu au rădăcini în sânul populaţiei, după opinia mea, ele nu vor exista multă vreme şi nu pot juca decât un rol distrugător. Programele lor sunt eşantioane furate din Occident"[49]. În schimb, Boris Kuraşvili, doctor în drept, aprecia că "divizarea este însăşi condiţia de supravieţuire a socialismului, al cărui triumf îl constituie raţiunea de a fi a partidului. Scindarea va da societăţii partide noi şi dinamice, care să rămână în centrul vieţii politice, care vor şti să apere calea socialistă"[50].
Aşa cum s-a arătat, evoluţiile politice din U.R.S.S. au fost însoţite de adoptarea unor legi cu caracter constituţional care, fără a elimina total Constituţia din 1977, i-au adus totuşi importante modificări. Amintim, în acest sens, în special legile promulgate la 20 decembrie 1989 şi 14 martie 1990 (la care ne-am referit mai sus), dar şi completările aduse la 8 ianuarie 1991, în legătură cu perfecţionarea sistemului de conducere a statului. Reţinem, de pildă, completarea articolului 34 din Constituţie cu un text dispunând în mod expres că "facilităţile pentru unele categorii de cetăţeni se stabilesc numai pe baza legii. Nimeni în U.R.S.S. nu poate să beneficieze de privilegii ilegale". Este de menţionat şi schimbarea denumirii Guvernului U.R.S.S în "Cabinetul de miniştri" al U.R.S.S. Semnalăm, de asemenea, înlocuirea "Comitetului pentru controlul popular al U.R.S.S." prin "Camera de control a U.R.S.S"; a arbitrului de stat al U.R.S.S. prin Camera Superioară de Arbitraj a U.R.S.S.
Este de remarcat şi introducerea funcţiei de vicepreşedinte al U.R.S.S, care a existat până la puciul din 1993, în care a fost implicat şi vicepreşedintele de atunci. Potrivit Constituţiei, vicepreşedintele trebuia să fie o personalitate care nu putea fi, în acelaşi timp, deputat al poporului şi care îndeplinea, din însărcinarea Preşedintelui U.R.S.S., unele din atribuţiunile sale, înlocuindu-l în cazul absenţei sau imposibilităţii de a-şi exercita funcţiile.
Dintre noile elemente ale organizării de stat a U.R.S.S. menţionăm crearea "Consiliului Federaţiei", compus din preşedintele U.R.S.S., vicepreşedintele U.R.S.S. şi preşedinţii republicilor. Acesta urma să coordoneze, pe baza direcţiilor stabilite de Congresul deputaţilor poporului, activitatea organelor supreme ale administraţiei de stat. El stabilea măsuri de transpunere în viaţă a politicii naţionale a U.R.S.S., asigurând participarea republicilor la rezolvarea problemelor de importanţă unională. Hotărârile acestui organism urmau să fie adoptate cu o majoritate de cel puţin două treimi.
Este de remarcat şi noua configuraţie a atribuţiilor economice ale Cabinetului de miniştri al U.R.S.S. Cabinetul asigura aplicarea în practică, de acord cu republicile, a unei politici financiare, de credite şi monetare unice, bazată pe monedă comună; administrarea sistemului unic de combustibili şi energie şi de transport al ţării; înfăptuirea programelor de produse alimentare pe întreaga uniune; adoptarea măsurilor de asigurare a apărării ţării şi de securitate a statului; promovarea politicii externe a U.R.S.S., a măsurilor de asigurare a legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Dintre modificările introduse mai menţionăm şi completarea adusă articolului 145, care dispunea că "În sistemul conducerii locale, alături de sovietele locale de deputaţi ai poporului, pot funcţiona, în conformitate cu legislaţia republicilor, organe de autoconducere socială teritorială, adunări cetăţeneşti, alte forme ale democraţiei nemijlocite".
Definind atribuţiile Curţii Supreme de Arbitraj a U.R.S.S., articolul 163 modificat prevedea că rezolvarea litigiilor economice în U.R.S.S. urma să se efectueze de către Curtea Supremă de Arbitraj a U.R.S.S. şi de către organele similare create în republici, în conformitate cu legile acestora pentru rezolvarea litigiilor economice. În dorinţa de a asigura independenţa acestui organism, Constituţia prevedea că "Imixtiunea oricăror organe, organizaţii şi persoane oficiale în activitatea instanţelor judecătoreşti pentru rezolvarea litigiilor nu este permisă".
Constituirea preconizatului Consiliu al Federaţiei era direct legată de adoptarea şi traducerea în viaţă a prevederilor tratatului unional, document juridic de natură a stabili o configuraţie nouă a raporturilor între republicile sovietice, în condiţiile unei reevaluări tot mai accentuate a drepturilor şi prerogativelor lor.
Tratatul privind "Uniunea Republicilor Suverane" (cum este intitulat tratatul unional) menţiona chiar în preambulul său caracterul de state suverane al ţărilor participante la tratat, dorinţa popoarelor lor de a se înfăptui înnoirea uniunii şi respectarea dreptului naţiunilor la autodeterminare. Erau reafirmate năzuinţele de colaborare paşnică şi înţelegere între popoarele sovietice, în condiţiile unei colaborări egale în drepturi. Este semnificativ că se făceau referiri la experienţa trecutului - din care trebuiau trase învăţăminte - ca şi la necesitatea luării în considerare a schimbărilor produse în viaţa ţării şi în întreaga lume.
În chiar primul capitol, tratatul enunţa principiile de bază pe care se întemeiază noua comunitate a republicilor sovietice. Se menţiona astfel că fiecare republică participantă la tratat este un stat suveran, iar "U.R.S.S. este un stat suveran, federativ şi democratic, organizat ca rezultat al unirii voluntare a unor republici egale în drepturi care exercită puterea de stat în limitele împuternicirilor pe care i le-au încredinţat participanţii la tratat".
Printre principiile enunţate menţionăm ca fiind deosebit de importante: republicile care formau Uniunea îşi păstrau dreptul de a-şi soluţiona independent toate problemele dezvoltării lor, garantând drepturile politice şi posibilităţile de dezvoltare social-economică şi culturală a tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul lor; republicile rcunoşteau ca unul din principiile cele mai importante prioritatea drepturilor omului în concordanţă cu normele general recunoscute ale dreptului internaţional; ele considerau formarea şi dezvoltarea societăţii civile drept una din cele mai importante condiţii ale libertăţii şi bunăstării; republicile care formau Uniunea deţineau întreaga putere de stat, ele definindu-şi în mod independent organizarea naţională de stat şi administrativ-teritorială, sistemul organelor de stat şi de conducere; republicile considerau drept una din cele mai importante sarcini ale lor menţinerea şi dezvoltarea tradiţiilor naţionale, sprijinirea de către stat a învăţământului, ştiinţei şi culturii; participanţii la tratat declarau că scopurile principale ale Uniunii pe arena internaţională erau realizarea unei păci durabile, lichidarea armei nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, colaborarea statelor şi solidaritatea popoarelor în soluţionarea problemelor globale ale omenirii.
Cât se poate de semnificative ni se par acele prevederi cuprinse în primul capitol al tratatului, care precizau că republicile "sunt membri cu drepturi egale ai comunităţii internaţionale. Ele au dreptul să stabilească legături nemijlocite diplomatice, consulare, comerciale şi de alt gen cu statele străine, să facă schimb de împuterniciţi plenipotenţiari, să încheie tratate internaţionale, să participe direct la activitatea organizaţiilor internaţionale, fără să ştirbească interesele participanţilor la prezentul tratat şi interesele lor generale, fără să încalce obligaţiile internaţionale asumate de U.R.S.S." (Cap.I pct.7).
Un capitol special al tratatului unional definea structura uniunii. Se preciza, chiar de la început, că Uniunea se întemeiază pe participarea voluntară a republicilor, care se bucură de drepturi şi de obligaţii egale. Este relevant, de pildă, că relaţiile dintre republici urmau să fie reglementate prin tratate şi convenţii, iar nu prin acte de drept intern ale federaţiei, Uniunea Sovietică rămânând, totodată, deschisă şi aderării unor alte state care recunoşteau tratatul. De menţionat este şi prevederea potrivit căreia republicile participante aveau dreptul să iasă în mod liber din uniune, conform unei proceduri stabilite de participanţii la tratat.
În ce priveşte cetăţenia, în Tratatul unional se preciza că cetăţeanul fiecărei republici ce intră în componenţa U.R.S.S. este de drept şi cetăţean al U.R.S.S., toţi cetăţenii uniunii beneficiind de drepturi şi libertăţi egale, garantate prin legi şi tratatele internaţionale încheiate de U.R.S.S.
În legătură cu teritoriul U.R.S.S. se preciza că acesta este alcătuit din teritoriul tuturor republicilor participante la tratat, graniţele dintre republici neputând fi schimbate decât prin înţelegeri între ele.
Relaţiile dintre republici urmau să fie reglementate în principiu prin tratatul unional, dar şi prin alte tratate şi convenţii care nu puteau însă contraveni acestuia. Republicile participante la tratat îşi stabileau relaţiile reciproce în componenţa Uniunii pe baza principiilor egalităţii, respectării suveranităţii, integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne, soluţionării diferendelor prin mijloace paşnice, colaborării, întrajutorării reciproce, îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin tratatul unional şi prin convenţiile inter-republicane.
Este de subliniat că republicile participante la tratat se obligau să excludă în relaţiile dintre ele folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa şi să nu atenteze la integritatea teritorială a altor republici.
De remarcat este şi prevederea potrivit căreia republicile se obligau să nu permită desfăşurarea de forţe armate şi instalarea de baze militare străine pe teritoriul lor, să nu încheie convenţii care ar fi contravenit scopurilor Uniunii sau care ar fi fost îndreptate împotriva intereselor republicilor care intrau în componenţa lor.
Stabilind o nouă departajare a relaţiilor dintre uniune şi republicile componente, articolul 5 al tratatului preciza sfera problemelor care erau de competenţa Federaţiei în totalitatea sa: apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Uniunii şi a republicilor unionale; organizarea apărării şi conducerea forţelor armate ale U.R.S.S.; declararea războiului şi încheierea păcii; conducerea întreprinderilor care lucrează în domeniul apărării; înfăptuirea politicii externe general-unionale; reprezentarea în relaţiile cu statele străine şi organizaţiile internaţionale; încheierea tratatelor internaţionale ale U.R.S.S.; aprobarea şi execuţia bugetului unional; conducerea cercetărilor în domeniul Cosmosului, a sistemelor general-unionale de comunicaţii şi informaţii, a activităţilor geodezice şi cartografice, de metrologie şi standardizării; controlul asupra respectării Constituţiei şi legilor U.R.S.S., elaborarea legislaţiei în problemele care ţin de competenţa Uniunii; coordonarea activităţilor privind apărarea ordinii publice şi a luptei împotriva delincvenţei ş.a.
În competenţa U.R.S.S., împreună cu republicile, reveneau în principal următoarele atribuţiuni: adoptarea Constituţiei U.R.S.S.; apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; elaborarea orientărilor politicii externe a U.R.S.S.; stabilirea unui regim vamal unic; apărarea drepturilor suverane ale Uniunii şi republicilor asupra bogăţiilor naturale, asupra zonei economice şi a platoului continental al U.R.S.S.; stabilirea regimului graniţei de stat a U.R.S.S., a spaţiilor marin şi aerian ale U.R.S.S.; punerea în aplicare a măsurilor privind organizarea şi asigurarea apărării U.R.S.S.; definirea strategiei dezvoltării social-economice a ţării şi crearea condiţiilor pentru dezvoltarea pieţii general-unionale; crearea unui sistem unic financiar, de credit, bănesc, de impozite şi preţuri, bazat pe o monedă comună; întocmirea bugetului unional şi controlul asupra îndeplinirii lui; folosirea rezervelor de aur, pietre preţioase şi a fondurilor valutare ale U.R.S.S; conducerea sistemului naţional de combustibil şi energie, a transportului feoviar, aerian, maritim şi rutier; stabilirea bazelor politicii sociale, inclusiv problemele ocupării forţei de muncă şi emigrării, condiţiilor de muncă şi protecţie, asigurărilor sociale, învăţământului, apărării sănătăţii, ocrotirii familiei, a mamei şi copilului, garantarea asigurării unui nivel de viaţă minim; sprijinirea dezvoltării culturii.
Modificarea împuternicirilor stabilite prin tratat nu putea fi efectuată decât cu acordul tuturor republicilor participante la acest instrument juridic. Eventualele diferende legate de împuternicirile acordate U.R.S.S. urmau să fie soluţionate cu ajutorul unei proceduri convenite de părţi, iar dacă nu se ajungea la o înţelegere, diferendele urmau să fie înaintate Tribunalului Constituţional al U.R.S.S.
În ce priveşte participarea republicilor la exercitarea împuternicirilor conferite Uniunii, aceasta trebuia să se facă prin crearea unor organe unionale, prin înfiinţarea altor mecanisme şi proceduri menite să asigure punerea de acord a intereselor şi acţiunilor participanţilor. Exista şi posibilitatea ca republicile, prin încheierea de convenţii cu U.R.S.S., să-i delege în mod suplimentar anumite atribuţii. La rândul ei, Uniunea putea - cu acordul tuturor republicilor - să delege, uneia sau mai multor republici, exercitarea pe teritoriul acestora a unor împuterniciri ce-i reveneau în exclusivitate.
În legătură cu regimul proprietăţii, tratatul unional prevedea că U.R.S.S. şi republicile vor asigura dezvoltarea liberă şi creatoare a tuturor formelor de proprietate prevăzute de lege, acţionând pentru funcţionarea în bune condiţii a pieţei unice unionale. "Proprietatea unională - prevedea tratatul - se utilizează şi se dezvoltă exclusiv în interesul general al republicilor, inclusiv pentru egalizarea nivelului dezvoltării lor social-economice". Se prevedea că "Republicile au dreptul la partea lor din fondurile de aur, pietre preţioase şi valutare ale U.R.S.S. şi participă la utilizarea lor" (articolul 7).
Cu privire la taxe şi impozite, era recunoscut principiul că republicile vor stabili în mod independent taxele şi impozitele, întocmindu-şi totodată bugetul propriu. Se prevedea că vor fi stabilite, în acelaşi timp, şi anumite taxe şi impozite unionale, în cuantumul convenit cu republicile, precum şi prelevările necesare realizării programelor unionale.
Noua Constituţie a U.R.S.S. urma să fie adoptată de Congresul reprezentanţilor statelor participante la tratat, trebuind să fie în concordanţă cu prevederile acestuia.
Legile U.R.S.S., constituţiile şi legile republicilor nu puteau să contravină prevederilor Tratatului unional. Legile U.R.S.S. - adoptate în problemele de competenţa sa - urmau să se bucure de supremaţie pe teritoriul tuturor republicilor. În schimb, legile republicilor aveau prioritate numai pe teritoriul acestora, în toate problemele, cu excepţia celor care aparţineau competenţei Uniunii.
În ceea ce priveşte Preşedintele U.R.S.S., se preciza că el garantează respectarea Tratatului unional, a Constituţiei şi legilor U.R.S.S.; totodată, se arăta că el este Comandantul suprem al forţelor armate ale U.R.S.S., reprezintă Uniunea în relaţiile cu ţările străine şi exercită controlul asupra îndeplinirii obligaţiilor internaţionale asumate de U.R.S.S.
Cabinetul de miniştri al U.R.S.S. trebuia să fie format de către Preşedintele U.R.S.S., de acord cu Sovietul Suprem al U.R.S.S, în componenţa acestuia intrând: primul-ministru, vice prim-miniştrii, miniştrii U.R.S.S., conducătorii celorlalte organe de stat ale U.R.S.S. La lucrările Cabinetului de miniştri puteau participa, cu drept de vot, şefii guvernelor republicilor.
Tribunalul Constituţional al U.R.S.S. era competent să examineze concordanţa actelor legislative ale U.R.S.S. şi republicilor, a decretelor Preşedintelui U.R.S.S. şi preşedinţilor republicilor, precum şi a actelor normative ale Cabinetului de miniştri al U.R.S.S., cu Tratatul unional şi Constituţia U.R.S.S.; el urma să soluţioneze, de asemenea, diferendele dintre Uniune şi republici şi dintre acestea din urmă, referitoare la constituţionalitatea actelor lor legislative.
Se preciza că participanţii la Tratat recunosc limba rusă drept limbă oficială a U.R.S.S., iar capitala U.R.S.S. ca fiind oraşul Moscova. Cu privire la intrarea în vigoare a Tratatului unional se arăta că acesta urma să fie adoptat de către organele supreme ale puterii de stat ale republicilor, intrând în vigoare în momentul semnării lui de către delegaţiile republicilor împuternicite în modul cuvenit.
Relaţiile Uniunii cu republicile care nu au semnat Tratatul unional urmau a fi reglementate pe baza legislaţiei în vigoare a U.R.S.S., ca şi a obligaţiilor şi convenţiilor încheiate.
Proiectul Tratatului unional a suscitat numeroase discuţii şi luări de poziţie, el fiind interpretat de către unii ca o dovadă de realism din partea liderului sovietic Mihail Gorbaciov, iar de alţii - ca o încercare de a păstra sistemul comunist şi a stăvili procesul centrifug care se manifesta în ultimii ani în Uniunea Sovietică.
Este semnificativ, de altfel, însuşi modul cum s-a desfăşurat acest proces. La 11 martie 1990, Sovietul Suprem al Lituaniei a proclamat restabilirea imediată a statului independent lituanian, desfiinţat în 1940, şi abolirea Constituţiei sovietice pe teritoriul său. Ca urmare, la 15 martie 1990, o rezoluţie a Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. a declarat "ilegale şi lipsite de valabilitate" documentele adoptate de parlamentul lituanian. Au urmat demonstraţii de forţă ale armatei sovietice şi suspendarea livrării către Lituania a combustibililor, materiilor prime şi altor produse. La 4 mai 1990, Sovietul Suprem al Letoniei a denunţat anexarea ţării la U.R.S.S. şi a hotărât repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922. La 8 mai 1990, Sovietul Suprem al Estoniei a declarat "ilegală puterea U.R.S.S. din momentul instaurării ei în Republica Estonă". La 12 iunie 1990 a fost adoptată Declaraţia de suveranitate a R.S.F.S.Ruse, proclamându-se supremaţia Constituţiei şi a legilor republicii asupra celor unionale, dar recunoscându-se competenţa Uniunii în probleme de relaţii externe şi apărare. La 20 iunie 1990, Sovietul Suprem din Uzbekistan a adoptat şi el o Declaraţie de independenţă, similară cu cea a Federaţiei Ruse. La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al R.S.S.Moldova a adoptat o Declaraţie de principiu asupra suveranităţii, întărită ulterior prin mai multe legi. La 16 iunie 1990, Sovietul Suprem al Ucrainei a votat o declaraţie de suveranitate, prevăzând dreptul la forţe armate şi monedă proprii şi reinstituirea cetăţeniei ucrainene. La 27 iulie 1990, Bielorusia a adoptat şi ea o declaraţie de suveranitate, iar la 7 august 1990 a fost adoptat Proiectul de declaraţie de suveranitate al R.S.S.Kirghize, "stat multinaţional socialist suveran". La 10 august 1990, Karelia a adoptat prima declaraţie de suveranitate a unei republici autonome, manifestându-şi intenţia de a rămâne, totuşi, în cadrul U.R.S.S. şi R.S.F.S.R. La 23 august 1990, Armenia a votat şi ea o declaraţie de independenţă care, printre altele, reafirmă drepturile sale asupra disputatei regiuni Nagorno-Karabah. La 24 august 1990, Sovietul Suprem al Turkmeniei a proclamat suveranitatea acestei republici, al cărei preşedinte urma să fie ales prin vot direct (o premieră în U.R.S.S.).
Este de remarcat, totodată, că odată cu adoptarea declaraţiilor de suveranitate, s-au stabilit şi legături directe între diferitele republici. Aşa de pildă, la 22 septembrie 1990, a fost încheiat un acord cu privire la relaţiile interstatale dintre R.S.F.S.R. şi Republica Moldova. Ulterior, R.S.F.S.R. a încheiat acorduri şi cu alte republici.
Mai multe republici unionale şi-au manifestat opoziţia faţă de proiectul Tratatului unional, declarând expres că nu vor semna acest tratat (Lituania, Gruzia, Estonia, Letonia şi Armenia, cărora li s-a alăturat Republica Moldova şi, apoi, Ucraina).
Este de precizat că în timp ce unele republici considerau Tratatul unional pur şi simplu ca fiind neavantajos, altele - cum sunt republicile baltice şi Moldova - contestau însăşi baza juridică a apartenenţei lor la U.R.S.S., în temeiul unui tratat secret (Ribbentrop-Molotov) dezavuat în momentul de faţă în mod unanim de opinia publică şi de întreaga comunitate internaţională.
Mai multe probleme juridice (de Drept Constituţional) s-au ridicat cu prilejul loviturii de stat eşuate din Uniunea Sovietică din 18 august 1991. Autorii acesteia au dat publicităţii un document transmis de Agenţia TASS în care se arăta că vicepreşedintele Uniunii Sovietice Ghenadi Ianaev şi-a asumat prerogativele de preşedinte al U.R.S.S în conformitate cu articolul 127 pct.7 din Constituţie, "în legătură cu imposibilitatea exercitării de către Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, a prerogativelor de preşedinte al U.R.S.S.".
Declaraţia conducerii provizorii sovietice preciza că "venind în întâmpinarea cerinţelor categoriilor largi ale populaţiei cu privire la necesitatea adoptării celor mai ferme măsuri pentru prevenirea alunecării societăţii spre o catastrofă naţională, pentru asigurarea legalităţii şi ordinii", s-a instituit starea excepţională în unele localităţi din U.R.S.S. pe o durată de 6 luni, începând de la 19 august 1991, ora 4 (ora Moscovei)[51].
Declaraţia menţiona, totodată, şi constituirea unui organism special - Comitetul de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S. (C.S.S.E.) în competenţa căruia revenea "conducerea ţării şi realizarea eficientă a regimului de stare excepţională". Din componenţa acestui comitet făceau parte: O.D.Baklanov - prim vicepreşedinte al Consiliului de Apărare al U.R.S.S.; V.A.Kriucikov - preşedintele K.G.B.; V.S.Pavlov - prim-ministru al U.R.S.S.; B.K.Pugo - ministrul afacerilor interne al U.R.S.S.; V.A. Starodubţev - preşedintele Uniunii Ţărăneşti din U.R.S.S.; A.I.Tiziakov - preşedintele Asociaţiilor întreprinderilor de stat şi obiectivelor din industrie, construcţii, transporturi şi comunicaţii ale U.R.S.S.; D.I.Iazov - ministrul apărării al U.R.S.S. şi G.I.Ianaev - preşedintele U.R.S.S.
Declaraţia mai preciza că "deciziile C.S.S.E. al U.R.S.S. sunt obligatorii, pentru a fi îndeplinite neabătut de către toate organele puterii şi de conducere, de către persoanele cu funcţii de conducere şi de către cetăţeni pe întreg teritoriul U.R.S.S."[52].
Într-o declaraţie a Preşedintelui, a Prezidiului Parlamentului şi a Guvernului Republicii Moldova, emisă imediat după aceste evenimente, a fost contestată baza juridică a înlăturării de la putere a preşedintelui Mihail Gorbaciov. S-a reamintit că în conformitate cu prevederile articolului 127 punctul 6 din Constituţia sovietică "preşedintele U.R.S.S. are dreptul de imunitate şi poate fi destituit numai de către Congresul de deputaţi ai poporului din U.R.S.S. În caz de încălcare de către el a Constituţiei U.R.S.S. şi a legilor U.R.S.S., o asemenea hotărâre poate fi adoptată cu cel puţin două treimi de voturi din numărul total al deputaţilor, de către Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. la iniţiativa a însuşi Congresului sau a Sovietului Suprem al U.R.S.S., ţinându-se seama de avizul Comitetului pentru supravegherea constituţională al U.R.S.S.".
S-a mai menţionat că, în conformitate cu articolul 127 punctul 4 din aceeaşi Constituţie, "vicepreşedintele U.R.S.S. îndeplineşte din însărcinarea Preşedintelui U.R.S.S. unele împuterniciri ale lui şi înlocuieşte preşedintele U.R.S.S. în lipsa acestuia şi dacă el nu are posibilitatea să-şi exercite obligaţiile".
Totodată, s-a atras atenţia asupra faptului că, în conformitate cu punctul 15 al articolului 127/3 din Constituţia U.R.S.S. şi cu articolul 2 din Legea U.R.S.S. cu privire la regimul juridic al stării excepţionale, Preşedintele U.R.S.S. "în interesul asigurării cetăţenilor U.R.S.S., previne despre instituirea stării de urgenţă în unele localităţi, iar în caz de necesitate, o introduce la cererea sau cu consimţământul Prezidiului Sovietului Suprem ori al organului suprem al puterii de stat al republicii unionale respective. Numai dacă lipseşte un asemenea consimţământ, el va introduce starea excepţională, prezentând imediat hotărârea adoptată spre aprobare Sovietului Suprem al U.R.S.S.".
Analizând evenimentele survenite la Moscova în noaptea de 18 spre 19 august 1991, autorităţile legitime ale Moldovei au ajuns la concluzia că acestea nu au reprezentat altceva "decât un act de uzurpare a puterii de stat, săvârşit prin încălcarea Constituţiei şi a legilor U.R.S.S."[53].
După eşecul loviturii de stat şi restabilirea lui Mihail Gorbaciov în funcţia de preşedinte al U.R.S.S., foştii demnitari care au organizat lovitura de stat au fost arestaţi şi deferiţi justiţiei.
Problemele legate de eşecul loviturii de stat au format obiectul unor furtunoase dezbateri în cadrul Sovietului Suprem al U.R.S.S. şi apoi al Congresului Deputaţilor Poporului. După îndelungate dezbateri, Congresul Deputaţilor Poporului - convocat în sesiune extraordinară - a aprobat structura interimară a ţării, valabilă până la votarea noii Constituţii. Problemele esenţiale ale politicii interne şi externe au trecut în competenţa unui Consiliu de Stat, alcătuit din preşedinţii republicilor unionale şi Preşedintele U.R.S.S. Funcţia de vicepreşedinte al ţării a fost desfiinţată, în cazul indisponibilităţii Preşedintelui organul care urma să exercite atribuţiile acestuia fiind Consiliul de Stat. Puterea legiuitoare uma să revină în viitor Sovietului Suprem bicameral, alcătuit dintr-o cameră superioară, Consiliul Uniunii (format din deputaţi aparţinând precedentului Congres al Deputaţilor Poporului) şi una inferioară, Consiliul Republicilor (alcătuit din 54 de deputaţi ruşi şi 20 de deputaţi din fiecare dintre celelalte republici şi câte unul din fiecare regiune autonomă nerusă). Problemele economice treceau în competenţa unui Consiliu Economic inter-republican.
Aşa cum observă Andrei Graciov, M.S.Gorbaciov a fost nevoit să accepte dizolvarea Congresului Deputaţilor Poporului, creat de el însuşi, în 1990. "Despre acest prim şi ultim parlament al Uniunii se spun lucruri puţin măgulitoare şi în cea mai mare parte justificate. Ales într-un mod care abia poate fi calificat ca semi-democratic, fără experienţă şi fără tradiţie, lipsit de noţiunile cele mai elementare asupra procedurilor democratice, îngreunat de o structură cu două etaje, complet deplasată (Congresul Deputaţilor Poporului şi Sovietul Suprem) el se aseamănă în acelaşi timp cu un club dezlănţuit, aproape anarhist şi cu Stările Generale din ajunul Revoluţiei franceze"[54].
Cu toate că U.R.S.S. înceta să mai existe în forma sa anterioară, urmând să se transforme, pe baza liberului consimţământ, într-o uniune de state suverane, Legea cu privire la organele puterii de stat şi ale administraţiei U.R.S.S. în perioada de tranziţie transfera de fapt întreaga putere Consiliului de Stat, organ tranzitoriu dar cu largi împuterniciri şi ale cărui decizii aveau caracter obligatoriu. Foarte importantă era şi Rezoluţia adoptată de Congres prin care "se aprobă în fond" măsurile decurgând din Declaraţia preşedintelui U.R.S.S. şi a liderilor celor 10 republici (care şi-au manifestat dorinţa să rămână în Uniune), prin care se solicita atât urgentarea definitivării şi semnării Tratatului privind Uniunea Statelor Suverane, dar se stipula şi necesitatea "sprijinirii tendinţei republicilor spre recunoaşterea lor ca subiect de drept internaţional".
La 1 octombrie 1991 a avut loc în capitala Kazahstanului, Alma Ata, întrunirea liderilor din 13 republici. A fost adoptat, după opt ore de negocieri, de către 12 republici (Letonia refuzând să se ralieze) textul unui Comunicat prin care părţile se angajau, în principiu, să încheie un tratat de comunitate economică între state suverane. S-a renunţat - datorită opoziţiei preşedintelui Moldovei, Mircea Snegur - la semnarea unui document cu caracter politic care ar fi conţinut, printre altele, angajamentul republicilor de a păstra actualele frontiere dintre ele pe o perioadă de 50 de ani[55].
Principalele prevederi ale tratatului economic erau următoarele: proprietatea privată şi libertatea de întreprindere vor sta la baza dezvoltării economice; libera circulaţie a mărfurilor şi forţei de muncă pe teritoriul republicilor semnatare; instituirea unei bănci interstatale de emisiune, cu rolul de a emite moneda comunitară, în locul Băncii Centrale a U.R.S.S.; angajamentul de a fixa cota fiecărei republici în datoria externă (ce depăşeşte 60 miliarde dolari); comunitatea urma să facă parte din F.M.I. şi alte organisme similare, fiecare stat component putând cere şi aderarea sa la această organizaţie internaţională, în nume propriu[56].
Au suscitat critici unele prevederi ale noului tratat, ca de pildă articolul 2 care prevedea printre altele că părţile "renunţă la orice acţiuni ce pun în pericol traducerea în fapt a acestui Tratat în ansamblu sau a unor dispoziţii aparte ale acestuia". S-au ridicat obiecţii şi în legătură cu vasta arie a problemelor prevăzute în articolul 5 în legătură cu care statele vor promova o "politică coordonată", cu prevederile articolului 6 referitoare la "prosperitatea unională" şi "datoria internă a U.R.S.S."[57].
Ca urmare a unei noi reuniuni a reprezentanţilor republicilor ce a avut loc la Novo-Ogarievo, lângă Moscova, s-a anunţat, la 14 noiembrie 1991, că fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) nu mai există, numele viitorului stat confederal fiind "Uniunea Statelor Suverane"[58]. S-a anunţat, totodată, suspendarea Constituţiei sovietice, urmând să subziste pe viitor numai Constituţiile republicilor, Tratatul unional şi Declaraţia privind drepturile omului, adoptată de Congresul Deputaţilor Poporului al U.R.S.S., desfăşurat la începutul lunii septembrie 1991[59].
Evoluţiile ulterioare au fost însă mai rapide decât s-ar fi crezut, noua structură de stat "Uniunea Statelor Suverane" - creată din iniţiativa lui Mihail Gorbaciov - având o viaţă scurtă. La 8 decembrie 1991, la Minsk, reprezentanţii celor mai mari republici - Rusia, Belarus şi Ucraina - au pus bazele "Comunităţii Statelor Independente", asociaţie de state suverane, a cărei constituire dădea o lovitură de graţie fostei Uniuni a Statelor Suverane. În zilele care au urmat s-a produs o erodare accelerată a vechilor structuri unionale, pe fundalul afirmării independenţei republicilor. Parlamentul rus a decis naţionalizarea bunurilor Sovietului Suprem al U.R.S.S., în virtutea suveranităţii Rusiei asupra tuturor bunurilor care se găsesc pe teritoriul său.
În ziua de 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, conducătorii a 11 republici foste sovietice au adoptat un Protocol prin care îşi exprimau acordul cu documentele semnate la Minsk[60]. Au fost perfectate următoarele structuri instituţionale ale Comunităţii Statelor Independente: a) Consiliul şefilor de state, organ suprem al Comunităţii Statelor Independente, abilitat să aprobe documente esenţiale pentru C.S.I. şi să le modifice, preşedinţia acestui organism fiind asigurată prin rotaţie de conducătorii republicilor participante; b) Consiliul şefilor de guverne, ale cărui funcţii urmau să fie precizate şi a cărui conducere urma, de asemenea, să fie asigurată prin rotaţie; c) mai multe comitete pentru o serie de probleme importante, precum afacerile externe, apărarea, economia, finanţele, protecţia socială a populaţiei, transporturi şi comunicaţii.
La Alma-Ata s-a mai stabilit că în cadrul Comunităţii Statelor Independente nu va mai exista o cetăţenie unică, fiecare stat având propria sa cetăţenie.
Mihail Gorbaciov, care iniţial a dezaprobat hotărârile de la Minsk, unde fuseseră puse bazele Comunităţii Statelor Independente (acţiune despre care nu fusese consultat de către cele trei republici) a sfârşit prin a-şi da demisia, în ziua de 25 decembrie 1991, pe fundalul desăvârşirii procesului de transferare către Rusia a prerogativelor fostei U.R.S.S. Astfel, Rusia a preluat locul de membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. pe care îl deţinea fosta U.R.S.S.; a preluat controlul asupra serviciului republican de securitate, asupra localurilor ministerelor unionale; a preluat arhivele fostei K.G.B. etc.
La 30 decembrie 1991, la Minsk, s-au întrunit din nou şefii statelor comunitare, cu care prilej au semnat 15 documente comune în domenii de interes reciproc, printre care transporturile, aviaţia civilă, repartizarea proprietăţilor sovietice în străinătate şi ajutoarelor alimentare, paza frontierelor, cercetarea spaţiului cosmic ş.a.
În ceea ce priveşte Comunitatea Statelor Independente, convenită prin înţelegerile de la Minsk, din 8 decembrie 1991 şi Alma-Ata din 21 decembrie 1991, considerăm necesar să precizăm că această ultimă structură reprezintă mai curând o formă de organizaţie internaţională decât un stat federal, deoarece se menţin numai anumite prerogative politice şi militare la nivelul comunităţii, statele membre dispunând de o largă posibilitate de a participa la viaţa internaţională, inclusiv de a încheia acorduri şi legături internaţionale. După cum se arată, de altfel, în mod expres, în Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente, semnat la Minsk, la 8 decembrie 1991, "Înaltele Părţi Contractante vor garanta îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ce decurg pentru ele din tratatele şi acordurile fostei U.R.S.S." (art.12)[61]. La rândul său, Declaraţia de la Alma-Ata, din 21 decembrie 1991, precizează şi ea că "odată cu înfiinţarea Comunităţii Statelor Independente, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste îşi va încheia existenţa". Membrii Comunităţii vor garanta "în conformitate cu prevederile lor constituţionale, îndeplinirea obligaţiilor decurgând din tratatele şi înţelegerile fostei U.R.S.S."[62].
Între membrii noii comunităţi s-au manifestat încă de la început puternice divergenţe în legătură cu situaţia forţelor armate convenţionale, Rusia susţinând ideea unei armate unice a Comunităţii, plasată sub comandament comun; alte republici, printre care Ucraina, refuzând să accepte ideea de a-şi plasa armata - chiar temporar - sub un comandament unic. Divergenţele în problemele militare au continuat, manifestându-se şi în cadrul noii întâlniri la nivel înalt care a avut loc la Minsk, la 14 februarie 1992. Nici cu acest prilej nu s-au putut găsi soluţii definitive în legătură cu soarta fostei armate sovietice[63]. Între Rusia şi Ucraina au izbucnit puternice controverse în legătură cu flota Mării Negre, care a fost revendicată în mod egal de ambele state. În final, o parte a flotei a rămas sub controlul Comunităţii, iar o parte sub control ucrainean. Pentru a-şi demonstra vocaţia de putere "riverană" Mării Negre, Rusia a luat iniţiativa repunerii în discuţie a hotărârii lui N.S.Hruşciov din anii '60 de a transfera Peninsula Crimeea sub controlul Ucrainei. Această propunere a fost contestată de Ucraina, care s-a pronunţat pentru păstrarea integrităţii teritoriului său, opunându-se oricăror eventuale restituiri către Rusia sau alte republici.
Trebuie menţionat că în legătură cu Crimeea se ridică interesante probleme juridice, deoarece partea rusă a susţinut că nu au fost respectate, în 1954, formele procedurale de transfer al acestui teritoriu (pe atunci regiune) de la Federaţia Rusă către Ucraina, forme prevăzute de Constituţia U.R.S.S. care era în vigoare la data respectivă. Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de partea rusă, ar fi fost necesare o Declaraţie a Sovietului Suprem al Ucrainei, acordul Federaţiei Ruse şi, numai pe această bază, o hotărâre a Sovietului Suprem al U.R.S.S. În consecinţă, situaţia juridică a Crimeei ar trebui să constituie obiectul unor negocieri între între cele două ţări, poziţie sprijinită de Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse[64].
Disputa juridică dintre Rusia şi Ucraina a luat sfârşit prin tratatul încheiat la 28 mai 1997 referitor la împărţirea fostei flote sovietice din Marea Neagră între cele două ţări şi tratatul din 31 mai 1997 prin care Rusia a recunoscut apartenenţa Crimeei la Ucraina, dar beneficiind de un statut de autonomie.
Cele patru republici nucleare (Rusia, Ucraina, Belarus şi Kazahstan) au acceptat, cel puţin temporar, soluţia unui comandament unic în ceea ce priveşte armele nucleare, îndepărtând astfel temerile unor oameni politici din Occident care vedeau în dispariţia U.R.S.S. riscul proliferării armelor nucleare în fostele republici componente ale acesteia.
Procesul destrămării U.R.S.S. - proces inevitabil dacă ne gândim la artificialitatea modului în care Uniunea a fost constituită şi la gravele neînţelegeri care s-au manifestat latent timp de decenii, pentru a apare la suprafaţă odată cu procesul prăbuşirii comunismului - lasă nesoluţionate o serie de probleme de Drept Constituţional. Dacă prin dispariţia U.R.S.S. a devenit de mult caducă orice idee privind o "constituţie unională", se cer în schimb a fi clarificate o serie de probleme ale convieţuirii statelor ce făceau parte din fosta U.R.S.S. Nu sunt încă suficient de clare contururile raporturilor economice, situaţia cetăţeniei (sau a dublei cetăţenii) pentru unii din resortisanţii fostei U.R.S.S., modul concret în care se va face preluarea activului şi pasivului fostei Uniuni Sovietice, situaţia forţelor armate etc. Este cert că toate constituţiile statelor ce fac parte din Comunitatea Statelor Independente - sau majoritatea lor - vor trebui să fie revizuite cu timpul, deoarece fuseseră adoptate în epoca anterioară. Este necesar să fie perfectată o reţea de acorduri de colaborare între republici, să se stabilească pe de o parte modalităţile de colaborare cu ţările care au ieşit definitiv din Comunitate (republicile baltice), cât şi cu cele care acceptă o participare limitată. Trebuie observat că nici profilul Comunităţii Statelor Independente nu a fost pe deplin conturat nici până astăzi, el urmând să fie definitivat prin găsirea unor forme şi modalităţi de cooperare care să satisfacă interesele republicilor, să soluţioneze probleme juridice dificile şi care să excludă pentru totdeauna orice tendinţe "hegemoniste" din partea unora sau altora din parteneri.
O analiză a evoluţiilor survenite atestă faptul că integrarea fostelor republici sovietice în ordinea juridică internaţională s-a produs în mod diferenţiat. Ucraina şi Belorusia beneficiau încă de la terminarea celui de al doilea război mondial de statutul de state independente, când au devenit membre ale O.N.U.[65]. Pentru aceste state nu se punea deci problema de a redobândi o personalitate internaţională pe care o aveau. În schimb, pentru alte foste republici sovietice a fost necesară acceptarea lor de către comunitatea internaţională ca membre ale O.N.U., după ce au semnat în prealabil declaraţii de acceptare a obligaţiilor prevăzute în Cartă. Astfel, au devenit membre ale O.N.U. cu titlu individual următoarele republici foste sovietice: Armenia (la 2 martie 1992), Azerbaidjan (la 2 martie 1992), Georgia (la 31 iulie 1992). Kazahstan (la 2 martie 1992), Kirghistan (la 2 martie 1992), Letonia (la 17 septembrie 1991), Lituania (la 17 septembrie 1991), Moldova (la 2 martie 1992), Tadjikistan (la 2 martie 1992), Turkmenistan (la 2 martie 1992) şi Uzbekistan (la 2 martie 1992).
Este de remarcat însă că spre deosebire de practica fostelor republici iugoslave, care s-au prevalat - pentru a asigura continuitatea unor angajamente internaţionale - de semnarea şi ratificarea unor tratate de către statul predecesor, fostele republici sovietice, au înţeles să devină parte la o serie de înţelegeri internaţionale prin aderare, fără a se prevala de semnătura fostei Federaţii sovietice. Aşa, de pildă, Letonia a devenit parte, la 14 aprilie 1992, prin aderare la Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; Lituania a aderat la acest instrument internaţional la 20 noiembrie 1991, iar Estonia la 21 octombrie 1991. Azerbaidjan a aderat la 13 august 1992 la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Moldova a aderat la 26 ianuarie 1993 la Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor etc. Spre deosebire, deci, de statele aparţinând fostei Federaţii iugoslave, fostele republici sovietice au înţeles încă de la bun început să devină părţi în nume propriu la o serie de angajamente internaţionale, tocmai din dorinţa de a sublinia noua lor suveranitate.
Referindu-ne la marele număr de tratate la care era parte fosta Uniune Sovietică, trebuie să precizăm că printr-o înştiinţare din 24 decembrie 1991 Preşedintele Federaţiei Ruse a notificat Secretarului General al O.N.U. că pe viitor calitatea de membru în O.N.U. a fostei U.R.S.S. va fi continuată de Federaţia Rusă. Ulterior, Guvernul Federaţiei Ruse a informat Secretarul General că Federaţia Rusă îşi menţine întreaga responsabilitate pentru toate drepturile şi obligaţiile U.R.S.S. decurgând din Carta O.N.U. şi tratatele multilaterale depuse la Secretarul General, solicitând ca numele "Federaţia Rusă" să fie folosit peste tot în cadrul Naţiunilor Unite în locul denumirii de "U.R.S.S". În legătură cu acest aspect mai trebuie menţionat că nu a fost pusă în discuţie de nimeni participarea Federaţiei Ruse ca stat succesor al fostei U.R.S.S. în organele O.N.U. - inclusiv calitatea sa de membru permanent al Consiliului de Securitate - şi de parte la toate înţelegerile internaţionale la care figura fosta U.R.S.S. De notat însă că în ceea ce priveşte calitatea Federaţiei Ruse de succesoare a fostei federaţii, aceasta a suscitat dificultăţi în special în ce priveşte repartiţia bunurilor aparţinând fostei federaţii şi prevalenţa unor drepturi patrimoniale.
În principiu, printr-un acord semnat la Minsk la 30 decembrie 1991, fostele republici sovietice au fost de acord cu constituirea unui Consiliu al federaţiei, precum şi cu principiul că, în ceea ce priveşte proprietatea în străinătate a fostului stat sovietic, fiecare republică are dreptul la o cotă parte "fixată în mod just". În acest scop, o Comisie de stat încerca să definească criteriile de repartizare.
Nu mai puţin importante pentru soluţionarea acestor complexe probleme sunt şi tratatele încheiate de Rusia cu unele foste republici sovietice în care se precizează regimul proprietăţii unei părţi pe teritoriul celeilalte, reorganizarea relaţiilor bilaterale, dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile aparţinând fostei armate sovietice etc.[66], enunţându-se de regulă principiul negocierii unor soluţii în problemele referitoare la succesiune[67].
Aşa cum s-a arătat în paragrafele precedente, criza fostei U.R.S.S. în perioada anilor '90 a dus la afirmarea tot mai puternică a republicilor unionale în detrimentul structurilor federative. De altfel, încă la referendumul din 17 martie 1991, majoritatea republicilor unionale votaseră pentru transformarea U.R.S.S. într-o federaţie de republici egale în drepturi (Uniunea Republicilor Sovietice Suverane).
Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de răsărit, dizolvarea C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia au accentuat tot mai puternic procesul dizolvării fostelor structuri de putere ale U.R.S.S. Rusia, principala republică unională din componenţa U.R.S.S., a adoptat în noiembrie 1990 o Declaraţie de suveranitate, iar în alegerile generale din iunie 1991, Boris Elţîn a fost ales, prin vot universal, Preşedintele acestei republici. Eşecul puciului organizat de forţele conservatoare în august 1991 împotriva lui Gorbaciov a întărit poziţia forţelor reformatoare. P.C.U.S. a fost interzis, iar republicile unionale şi-au proclamat independenţa. Ele au stabilit, pe bază de acorduri, noi relaţii între ele, ca succesoare ale fostei U.R.S.S. - care şi-a încetat oficial existenţa la 25 decembrie 1991[68].
Desprinderea fostelor republici unionale din structurile federale nu a fost însă un proces lipsit de dificultăţi. În majoritatea republicilor au avut şi au încă loc confruntări între forţele democratice şi cele conservatoare. În Rusia, după ce preşedintele Elţân l-a desemnat în fruntea Guvernului pe Viktor Cernomârdin şi a adoptat o politică de reforme, s-au înregistrat puternice confruntări între Preşedinte şi Guvern pe de o parte, şi Parlamentul conservator, condus de Ruslan Hasbulatov, căruia i se raliase şi vicepreşedintele de atunci, Alexandr Ruţkoi. Un referendum, desfăşurat la 25 aprilie 1993, a aprobat însă cu 58,7% poziţia şi politica preşedintelui Elţîn. Ca urmare a ascuţirii confruntărilor între reformişti şi conservatori, printr-un Decret prezidenţial au fost dizolvate, la 21 septembrie 1993, Congresul Deputaţilor Poporului şi Sovietul Suprem, stabilindu-se o nouă consultare electorală pentru 11-12 decembrie 1993. Parlamentul a refuzat însă să accepte Decretul prezidenţial pe care l-a declarat nul, proclamându-l pe Alexandr Ruţkoi preşedinte al Rusiei care, la rândul său, îl destituie pe Elţîn şi pe o serie de membri ai Guvernului. Confruntarea dintre cele două tabere ameninţa să se transforme într-un conflict armat, conducătorii Parlamentului care au ocupat propria clădire chemând populaţia Moscovei la ocuparea Kremlinului. Intervenţia în forţă a armatei şi a trupelor Omon a dus la arestarea lui Hasbulatov şi Ruţkoi şi la preluarea poziţiilor deţinute de rebeli[69].
Noua Constituţie a Rusiei, aprobată prin referendum la 12 decembrie 1993 cu 60% din voturi, a creat un nou cadru pentru activitatea politică şi statală. Alegerile parlamentare desfăşurate în aceeaşi zi cu referendumul pentru aprobarea noii Constituţii nu au reuşit însă să stabilească un raport clar între forţele politice.
Pe plan extern, Rusia a aderat la 22 iunie 1994 la Parteneriatul pentru pace şi a încheiat retragerea trupelor sale din Germania, Estonia şi Letonia. Cu toate acestea, secesiunea proclamată de Republica Autonomă Cecenia (parte componentă a Rusiei, care îşi proclamase în 1991 în mod unilateral independenţa faţă de Moscova alegându-l ca preşedinte pe generalul Djohar Dudaev) a creat serioase dificultăţi. Începând din anul 1994 izbucneşte un adevărat război în această republică, între forţele armate ruse şi forţele cecene. În martie 1995, Generalul Dudaev a abandonat, după lupte grele, capitala Groznîi, dar luptele au continuat în zonele muntoase ale Republicii Cecene. În iunie 1996, preşedintele Elţîn a semnat un decret potrivit căruia retragerea trupelor ruse din Cecenia - solicitată de opinia publică - urmează să se încheie până la data de 1 septembrie 1996.
După alegerile pentru Duma de Stat din 17 decembrie 1995 care au confirmat victoria stângii, atribuind Partidului Comunist 160 de locuri din 450[70], alegerile prezidenţiale din 17 iunie 1996 au oferit prilejul unei noi confruntări între forţele politice. Principalii protagonişti ai confruntării electorale au fost Boris Elţân, preşedintele reformator, şi Ghennadi Ziuganov, candidatul Partidului Comunist, care îşi propusese, printre altele, "reînfiinţarea celulelor de partid din întreprinderi" şi refacerea fostei U.R.S.S. Printre candidaţi la funcţia supremă în stat s-au numărat, de asemenea, Grigori Iavlinski, reformator, susţinut de coaliţia Iabloko ("Mărul"), generalul Alexandr Lebed, fostul comandant al Armatei a 14-a din Transnistria, naţionalistul Vladimir Jirinovski, adept al restabilirii prestigiului şi dominaţiei puterii ruseşti, şi Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al U.R.S.S.
Primul tur de scrutin i-a situat în fruntea candidaţilor pe Boris Elţîn, cu 34,80% din voturi, şi pe Ghennadi Ziuganov, cu 32,31%[71]. Au mai obţinut 14,38% generalul Lebed, 7,42% Grigori Iavlinski şi 5,97% Vladimir Jirinovski.
Al doilea tur de scrutin s-a desfăşurat la 3 iulie 1996. Victoria a revenit lui Boris Elţîn cu 38.936.208 voturi (53,70%), în timp ce Ghennadi Ziuganov a obţinut numai 29.301.089 voturi (40,41%). S-au mai înregistrat 3.543.642 voturi (4,86%) împotriva ambilor candidaţi, iar prezenţa la vot se consideră că ar fi fost de 73.000.000 alegători (67%)[72].
Victoria obţinută de preşedintele Elţîn în cel de al doilea tur de scrutin s-a datorat, printre altele, sprijinului obţinut de doi dintre foştii săi contracandidaţi - Iavlinski şi Lebed; acesta din urmă a fost de altfel numit imediat, după primul tur de scrutin, secretar al Consiliului Securităţii Naţionale. Potrivit comentariilor de presă, generalului Lebed - promovat în această nouă funcţie - i se atribuie îndepărtarea din conducerea militară sovietică a trei generali, consideraţi "duri": Pavel Graciov, fost ministru al apărării, Alexandr Korjakov, şeful gărzii prezidenţiale, şi Barsukov, şeful Serviciului de Securitate.
Coexistenţa preşedintelui Boris Elţân cu un Parlament dominat de forţele de stânga a creat însă serioase probleme de coabitare, pentru soluţionarea cărora, după cum vom arăta în partea finală a acestui capitol (1.1.9.10), au fost preconizate chiar anumite modificări constituţionale. Însuşi preşedintele a demisionat, în final, din motive de sănătate, la 31 decembrie 1999, desemnându-şi succesorul în persoana lui Vladimir Putin.
Vladimir Putin a devenit iniţial preşedinte interimar al Rusiei, la 31 decembrie 1999, pentru ca la alegerile prezidenţiale anticipate din 26 martie 2000 să fie ales cu o majoritate de 52,5% din voturile exprimate. El a fost reales în martie 2004, dispunând de un sprijin al majorităţii deputaţilor din Duma de Stat.
Actuala Constituţie a Federaţiei Ruse reprezintă rezultatul unui atent proces de elaborare, influenţat, desigur, de transformările survenite în viaţa politică şi de confruntarea diferitelor tendinţe care s-au manifestat în Rusia după prăbuşirea sistemului comunist. Parlamentul rus ales în 1990 cuprindea încă un număr foarte mare de "aparatciki" (oameni legaţi de fostul regim), ca şi numeroşi "nehotărâţi", ataşaţi mai curând ideilor conservatoare decât principiilor noi. Pentru aceste consideraţiuni nu au putut fi încheiate la timp lucrările Comisiei Constituţionale - ce fusese constituită de Parlament - şi care trebuiau să se finalizeze în toamna anului 1991, la cea de a V-a sesiune a Congresului Deputaţilor din Rusia. Lucrările Comisiei Constituţionale nefiind încheiate, s-a amânat depunerea proiectului de Constituţie pentru cea de a VI-a sesiune, ce urma să aibă loc în primăvara anului 1992. Deputaţii s-au trezit atunci sesizaţi cu trei proiecte, dintre care numai unul avea valoarea unui text oficial şi care fusese pregătit de Comisia Constituţională, sub conducerea lui Oleg Rumianţev. Proiectul respectiv, care se inspira dintr-o logică semi-prezidenţială, conferea importante puteri preşedintelui ales prin sufragiu universal şi reducea rolul Parlamentului până la rolul unui organ mai curând consultativ decât legislativ. Un asemenea proiect a stârnit nemulţumirea parlamentarilor ruşi, care îşi vedeau redus rolul, iar preşedintele Parlamentului, Ruslan Hasbulatov, a adoptat de atunci o atitudine ostilă faţă de acest proiect. Chiar Boris Elţîn, la timpul respectiv, oficial preşedinte al Comisiei Constituţionale, l-a găsit ca fiind "prea socialist". Preşedintele Elţîn prefera un alt proiect, întocmit de unul dintre consilierii săi cei mai apropiaţi, Serghei Şakrai, orientat după sistemul constituţional american. Cel de al treilea proiect, "Proiectul Sobciak", elaborat în numele Mişcării pentru reforme democratice, se inspira din ideile lui Andrei Saharov, preconizând o republică parlamentară ce dispunea de largi posibilităţi de control asupra executivului.
Cu prilejul celei de a VI-a sesiuni a Congresului Deputaţilor Poporului s-au purtat aprige discuţii în jurul celor trei proiecte: proiectele neoficiale au fost refuzate de la bun început ca bază de discuţie, iar proiectul oficial a fost amânat din nou pentru sesiunea de toamnă. În aceste condiţii, preşedintele Elţîn - care pronunţase o cuvântare dură în cadrul Congresului - a apreciat că singura formulă posibilă ar fi dizolvarea Parlamentului existent şi supunerea Constituţiei pentru aprobare poporului, prin referendum. O asemenea măsură presupunea însă, potrivit legislaţiei existente atunci în Rusia, adeziunea unui milion de cetăţeni faţă de un anumit proiect. Mai multe organizaţii, printre care Mişcarea pentru reforme democratice şi Rusia democratică, s-au oferit să sprijine campania de colectare a semnăturilor necesare.
Autoarea franceză Hélčne Carrčre d'Encausse apreciază că exista o largă convergenţă de opinii pentru a impune o nouă constituţie peste capul parlamentarilor de atunci. Era ştiut că parlamentarii ruşi din 1990 nu voiau să renunţe la vechile lor privilegii, deoarece proiectul Şakrai, sprijinit de Elţîn, reducea rolul parlamentarilor, în timp ce proiectul Sobciak ar fi încurajat alegerea unor deputaţi de tendinţe democratice. La aceasta se adăugau şi alte împrejurări, ca de pildă neîncrederea existentă între adepţii diferitelor curente ce reprezentau tendinţele democratice, ca şi urgenţa măsurilor de reforme ce puneau puteri sporite la dispoziţia preşedintelui, pentru a putea asigura tranziţia de la regimul totalitar la democraţie şi a înfrânge opoziţia forţelor conservatoare[73].
Constituţia Federaţiei Ruse, adoptată de "poporul multinaţional al Federaţiei Ruse" la 12 decembrie 1993, consacră în preambulul său respectul pentru memoria înaintaşilor care au transmis dragostea faţă de patrie, credinţa în bine şi dreptate, pentru statalitatea independentă a Rusiei şi bazele ei de nezdruncinat, arătând că ea îşi propune să asigure prosperitatea şi înflorirea Rusiei, ca o conştientizare a răspunderii pentru generaţia actuală şi cele viitoare, ca parte a comunităţii mondiale.
În Partea I, capitolul I, consacrat bazelor orânduirii constituţionale, se stipulează că "Federaţia Rusă este un stat democratic federativ de drept, cu formă republicană de conducere". Tot aci se face precizarea că denumirea de "Federaţia Rusă" şi "Rusia" sunt sinonime (echivalente). Se mai arată că valoarea supremă în Rusia o constituie omul, drepturile şi libertăţile sale, iar respectarea şi apărarea acestor drepturi şi libertăţi reprezintă o obligaţie a statului. Purtătorul suveranităţii şi unicul izvor al puterii în Rusia este poporul ei multinaţional, care nemijlocit şi prin organele puterii de stat şi ale autoconducerii locale înfăptuieşte această putere. Referendumul şi alegerile libere constituie expresia supremă directă a puterii poporului, putere care nu poate fi uzurpată de nimeni, acapararea sau uzurparea puterii fiind pedepsite prin legea federală.
În ceea ce priveşte aspectele privitoare la suveranitate, art.4 precizează, la pct.1-3, că suveranitatea se extinde asupra întregului teritoriu al Federaţiei Ruse, Constituţia federaţiei şi legile federale având supremaţie pe întreg teritoriul federaţiei, teritoriu a cărui integritate şi intangibilitate este garantată.
Structura Federaţiei Ruse include republici, ţinuturi, regiuni, oraşe de importanţă federală, regiuni autonome, districte autonome - subiecţi egali în drepturi ai Federaţiei Ruse. Republica (statul) are Constituţia şi legislaţia sa; ceilalţi subiecţi au statutul şi legislaţia lor. Această structură se întemeiază pe integritatea statului şi pe unitatea puterii de stat.
Delimitarea subiecţilor aflaţi sub administrare şi a mandatelor între organele puterii de stat ale Federaţiei şi cele ale subiecţilor săi se efectuează ţinându-se seama de egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor în cadrul Federaţiei. În raporturile dintre ei precum şi în relaţiile cu organele federale ale puterii de stat, toţi subiecţii sunt egali în drepturi.
Un aspect important este cel privitor la cetăţenia Federaţiei ruse, care se obţine şi încetează potrivit legii federale; toţi cetăţenii Federaţiei se bucură de drepturi şi libertăţi şi poartă răspunderi egale, astfel cum sunt ele prevăzute de Constituţia Federaţiei Ruse. Potrivit alin.3 al art.6, "Cetăţeanul Federaţiei nu poate fi lipsit de cetăţenia sa sau de dreptul de a o schimba". Federaţia Rusă fiind un stat social, politica sa vizează crearea condiţiilor pentru o viaţă demnă şi dezvoltarea liberă a omului. Munca şi sănătatea oamenilor sunt ocrotite. Prin lege se stabileşte o limită minimă a plăţii muncii, se asigură sprijinul statului pentru familie, pentru părinţi şi copii, pentru invalizi, vârstnici, pentru aceştia din urmă fiind prevăzute pensii, ajutoare de stat şi alte garanţii de protecţie socială.
În ceea ce priveşte proprietatea, Constituţia Federaţiei Ruse recunoaşte şi apără în mod egal proprietatea privată, de stat, municipală, precum şi alte forme de proprietate. De asemenea, sunt garantate unitatea spaţiului economic, libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi a mijloacelor financiare, sprijinirea concurenţei şi libertatea activităţilor economice. Pământul şi alte resurse naturale se pot afla - potrivit legii fundamentale - în proprietatea privată, de stat, municipală sau în alte forme de proprietate, ele fiind garantate ca bază a vieţii şi activităţii popoarelor Federaţiei.
Puterea de stat în Federaţia Rusă se înfăptuieşte pe baza separării ei în legislativă, executivă şi judecătorească, organele fiecărei puteri fiind de sine stătătoare. Puterea este exercitată de Preşedintele Federaţiei Ruse, de Adunarea Federală (Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat), de Guvernul Federaţiei Ruse şi instanţele judecătoreşti ale Federaţiei. În cadrul componenţilor Federaţiei, puterea se înfăptuieşte de către organele create de aceştia.
Autoconducerea locală este garantată de Constituţie, fiind o formă de exercitare a puterii de sine stătătoare, dar nu face parte din sistemul organelor puterii de stat.
Pe plan politic, potrivit art.13, în Federaţia Rusă este recunoscut pluralismul ideologic, cu precizarea că nu există o ierarhizare a partidelor politice şi nici stabilirea unei anumite ideologii de stat sau obligatorie. De asemenea, sunt recunoscute pluralismul politic şi multipartidismul, cu menţiunea că toate organizaţiile şi uniunile sociale sunt egale în faţa legii. Totodată se interzic crearea şi activitatea unor uniuni sau organizaţii al căror scop şi acţiune ar fi acelea de a schimba prin forţă orânduirea constituţională şi de a aduce atingere integrităţii Federaţiei Ruse, de a submina securitatea statului, de a crea formaţiuni înarmate sau care ar genera vrajbă socială, rasială, naţională sau religioasă.
Art.14 stabileşte că Federaţia Rusă este un stat laic şi că nici o religie nu se poate impune ca religie de stat sau obligatorie, iar uniunile religioase sunt separate de stat şi egale în faţa legii.
Consacrând supremaţia Constituţiei federale, se statuează că aceasta are acţiune directă şi se aplică pe întreg teritoriul Federaţiei, nici o altă constituţie sau lege neputând să contravină acesteia. Consacrând caracterul de largă generalitate şi obligativitatea Constituţiei şi legislaţiei federale - acestea trebuind să fie respectate de organele puterii de stat, organele autoconducerii locale, persoanele oficiale, cetăţeni şi uniunile lor - se stabileşte totodată principiul publicării acestora în mod oficial; actele normative nepublicate nu se aplică.
Principiile şi normele general recunoscute pe plan internaţional reprezintă o parte constitutivă a sistemului de drept al Rusiei; în caz de neconcordanţă între dispoziţii legislative ale Rusiei şi dispoziţii cuprinse în tratatele internaţionale la care aceasta este parte, se aplică regulile din tratatele internaţionale, care au prioritate.
Un amplu capitol (II) al Constituţiei Federaţiei Ruse este consacrat drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului, care sunt recunoscute şi garantate în conformitate cu principiile dreptului internaţional general acceptate. Principalele drepturi şi libertăţi ale omului sunt inalienabile şi sunt inerente omului (de la naştere), dar înfăptuirea lor nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile altor persoane. Constituind un obiect de preocupare al tuturor organelor şi instituţiilor statului, drepturile şi libertăţile omului sunt apărate şi asigurate şi de către justiţie.
Egalitatea în faţa legii este garantată de stat tuturor persoanelor, indiferent de sex, rasă, origine, situaţie materială şi oficială, domiciliu, religie, convingeri, apartenenţă la uniuni sau de alte situaţii, fiind interzisă orice limitare bazată pe asemenea motive. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, bărbatul şi femeia au drepturi şi libertăţi egale şi posibilităţi egale de a le exercita.
Cum este şi firesc, primul şi cel mai important drept al omului este dreptul la viaţă (până la abolirea ei, pedeapsa cu moartea putea fi stabilită de legea federală în mod excepţional, pentru crime deosebit de grave, cu condiţia de a se acorda celui vinovat dreptul de a fi judecat de un complet cu participarea juraţilor), dreptul la demnitatea persoanei, abolirea torturii, violenţei şi tratamentelor sau pedepselor crude sau care înjosesc demnitatea umană. Potrivit art.21 pct.2 din Constituţie, "Nimeni nu poate fi supus unor experimente medicale, ştiinţifice sau de alt fel fără acordul său benevol".
Printre drepturile principale ale cetăţenilor sunt prevăzute dreptul la libertate şi inviolabilitatea persoanei, precizându-se că arestul, arestul sub pază şi detenţia sub stare de arest sunt permise numai pe baza hotărârii judecătoreşti. În lipsa unei asemenea hotărâri, persoana asupra căreia planează suspiciunea că a comis o faptă penală nu poate fi reţinută decât pentru cel mult 48 de ore.
Sunt inserate, cu garanţiile corespunzătoare, dreptul la inviolabilitatea vieţii private, secretul personal şi de familie, apărarea cinstei şi bunului renume, dreptul la secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice, al comunicărilor poştale, prin telegraf etc. (limitarea acestui drept fiind permisă numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti). În art.24 din Constituţie se face precizarea că "strângerea, păstrarea, folosirea şi difuzarea informaţiilor despre viaţa particulară a unei persoane nu sunt admise fără acordul acesteia".
Este prevăzut şi dreptul la inviolabilitatea domiciliului, ca şi dreptul de a-şi defini liber şi arăta apartenenţa naţională, dreptul de a folosi limba maternă, de liberă alegere a limbii de comunicare, educaţie, studiu şi creaţie. Cât priveşte libera deplasare a persoanelor şi alegerea reşedinţei, aceasta este posibilă pe teritoriul Federaţiei, iar dacă o persoană pleacă în afara graniţelor, ea se poate întoarce fără nici un fel de oprelişte în Federaţia Rusă.
În art.28-31 inclusiv, sunt menţionate libertatea conştiinţei, a credinţei religioase, a convingerilor, libertatea gândirii şi cuvântului, fiind interzisă propaganda sau agitaţia care provoacă ură şi duşmănie socială, de rasă, naţională sau religioasă. De asemenea, se mai precizează că nimeni nu poate fi constrâns să-şi exprime părerile şi convingerile, sau să renunţe la ele. Problemele care constituie secret de stat şi la care, deci, nu au acces toate persoanele, sunt stabilite de legea federală. Este consacrată libertatea presei şi interzicerea cenzurii, ca şi garantarea dreptului la libera asociere, inclusiv a dreptului salariaţilor de a crea sindicate care să le apere interesele, ca şi dreptul de întrunire paşnică, fără arme, precum şi de a organiza adunări, mitinguri, marşuri şi pichete.
Participarea cetăţenilor Federaţiei la conducerea treburilor statului se poate înfăptui atât în mod direct, cât şi prin reprezentanţi. Cetăţenii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele puterii de stat şi în organele autoconducerii locale, precum şi de a participa la referendum. Acest drept nu poate fi exercitat de cei lipsiţi de capacitatea de exerciţiu (declaraţi ca atare prin hotărâre judecătorească), precum şi de cei aflaţi în detenţie în baza unei sentinţe judecătoreşti.
Cetăţenii Federaţiei Ruse au acces egal la serviciile de stat, ca şi de a participa la procesul justiţiar. Ei se pot adresa individual, precum şi în mod colectiv, organelor puterii de stat şi organelor autoconducerii locale. Este recunoscut dreptul la folosirea liberă a capacităţilor şi averii fiecăruia în activităţi antreprenoriale şi în alte activităţi care nu sunt interzise de lege. Activitatea economică ce vizează monopolizarea sau concurenţa neloială nu sunt însă permise.
Art.35 consacră dreptul la proprietatea privată, care este apărat de lege, precum şi dreptul la moştenire. Lipsirea cuiva de avere sau de patrimoniu se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau pentru cauză de utilitate publică, cu prealabilă şi justă despăgubire. Proprietatea asupra pământului aparţine atât cetăţenilor cât şi asociaţiilor, care pot dispune de el aşa cum doresc, cu condiţia să nu aducă prejudicii mediului înconjurător şi să nu încalce drepturile şi interesele legitime ale altor persoane şi asociaţii.
Cât priveşte problemele de muncă, art.37 dispune că "munca este liberă", ceea ce se traduce prin dreptul pe care îl are fiecare de a dispune liber de capacităţile sale, de a munci, de a-şi alege felul de activitate şi profesiunea. Munca forţată este interzisă. În domeniul muncii se cere ca problemele de securitate şi igienă, dreptul la recompensă a muncii, să fie realizate fără nici o discriminare şi cu respectarea limitelor minime ale retribuirii muncii stabilite de legea federală şi dreptul de ocrotire împotriva şomajului. Referitor la eventualele litigii de muncă - individuale sau colective - sunt prevăzute mijloacele pentru soluţionarea lor, inclusiv dreptul la grevă. Corelativ dreptului la muncă se prevede şi dreptul la odihnă - durata zilei de muncă, zilele de odihnă şi de sărbătoare, concediul anual de odihnă etc.
Problema familiei este, de asemenea, prezentă în Constituţia federală, art.38 precizând că "maternitatea şi copilăria, familia, se află sub protecţia statului". Dacă pct.2 al acestui articol stabileşte că grija faţă de copii, educarea lor, constituie un drept egal şi o obligaţie a părinţilor, pct.3 precizează în mod corelativ: "copiii care au depăşit vârsta de 18 ani şi sunt apţi de muncă trebuie să se îngrijească de părinţii inapţi de muncă".
Consecinţa firească a garantării libertăţii muncii este garantarea asigurării sociale pentru vârstă, boală, invaliditate, pierderea celui care îl întreţine, pentru educarea copiilor etc.
Art.40 din Constituţie consacră "dreptul la locuinţă" (art.41), la ocrotirea sănătăţii şi la ajutor medical, făcându-se precizarea că "ascunderea de către persoana oficială a faptelor şi condiţiilor care crează pericole pentru viaţa şi sănătatea oamenilor atrage pentru aceasta răspunderea în conformitate cu legea federală". Dreptul la un mediu ambiant favorabil, la informaţia corectă despre starea acestuia şi la compensarea daunelor provocate sănătăţii sau averii sale prin delicte ecologice este acordat fiecărei persoane (art.42).
Dreptul la învăţătură. Cât priveşte dreptul la învăţătură, prin Constituţie este garantat accesul general şi gratuitatea învăţământului preşcolar, a celui general de bază şi mediu, profesional, în instituţii de învăţământ de stat sau municipal şi în întreprinderi. Învăţământul general de bază este obligatoriu. Pentru celelalte forme, accesul este condiţionat de promovarea unui concurs de admitere.
Proprietatea intelectuală este ocrotită de lege, ca şi garantarea libertăţii de creaţie literară, artistică, ştiinţifică, tehnică şi de orice fel. Participarea la viaţa culturală şi folosirea instituţiilor culturale, precum şi accesul la valorile culturale, constituie drepturi ale cetăţenilor, în timp ce îngrijirea moştenirii istorice şi culturale, conservarea monumentelor istorice şi de cultură, este o obligaţie constituţională.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, potrivit Constituţiei federale orice persoană se poate adresa organelor justiţiei pentru a-şi realiza drepturile şi libertăţile. Pot fi atacate în justiţie hotărârile, acţiunile şi inacţiunile organelor puterii de stat, organelor autoconducerii locale, uniunilor sociale şi ale persoanelor civile. Posibilitatea de a se adresa organelor internaţionale pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor este admisă numai după epuizarea tuturor mijloacelor interne.
Accesul la justiţie al cetăţenilor este garantat şi asigurat atât cu privire la cercetarea cauzei, cât şi la desemnarea judecătorului competent, participarea juraţilor, asistenţa juridică - inclusiv asistenţă juridică gratuită în cazurile expres prevăzute de lege -, arestarea, detenţia sub pază, prezentarea materialului acuzator etc. Persoana inculpată este considerată nevinovată până când se dovedeşte vinovăţia sa prin hotărâre judecatorească, ea neputând fi obligată să-şi dovedească nevinovăţia. Nimeni nu poate fi condamnat în mod repetat pentru una şi aceeaşi faptă; fiecare condamnat are dreptul de a folosi căile de atac, precum şi dreptul de a cere graţiere sau micşorarea pedepsei. Obligaţia de a depune mărturie împotriva unor persoane precis determinate de lege nu operează.
Art.52-53 se referă la daunele suferite de pe urma delictelor şi abuzurilor de putere. Constituţia federală consfinţeşte şi caracterul neretroactivităţii legilor.
Art.55 din Constituţie precizează că enumerarea drepturilor şi libertăţilor nu poate fi interpretată în nici un caz ca o negare sau dimininuare a altor drepturi şi libertăţi general recunoscute. Limitarea drepturilor şi libertăţilor poate avea loc numai printr-o lege federală, în măsura în care este vorba de apărarea bazelor constituţionale, de cerinţele apărării moralităţii, sănătăţii, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane, de asigurarea apărării ţării şi securităţii statului, dar asemenea restricţii pot opera numai pe un termen limitat.
În ce priveşte obligaţiile cetăţenilor, acestea privesc taxele şi impozitele stabilite prin lege, protejarea şi conservarea naturii şi bogăţiilor naturale, apărarea patriei (serviciul militar poate fi înlocuit, în cazuri bine determinate, cu un serviciu alternativ civil).
Cetăţenii Federaţiei nu pot fi expulzaţi sau predaţi spre a fi judecaţi în alte state. Constituţia recunoaşte posibilitatea dublei cetăţenii. Străinii şi apatrizii se bucură de drepturi şi au obligaţii în Federaţia Rusă, mai puţin cele stabilite de legea federală, ea referindu-se numai la cetăţenii Federaţiei.
Art.65 enumeră subiecţii Federaţiei Ruse şi anume: republici, ţinuturi, regiuni, districte - al căror statut este definit de Constituţia federală şi de constituţiile fiecărei republici. Se precizează că teritoriul Federaţiei este alcătuit din teritoriile subiecţilor săi, din apele interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian corespunzător, precum şi din platoul continental, zona economică de excepţie a Federaţiei Ruse fiind definită prin lege federală şi normele dreptului internaţional. Schimbarea graniţelor între subiecţii Federaţiei se poate face numai cu acordul lor reciproc.
Art.68 stabileşte că limba de stat pe întregul teritoriu al federaţiei este limba rusă. Limbile republicilor pot fi folosite împreună cu limba de stat a Federaţiei Ruse, în organele puterii de stat, organele autoconducerii locale, instituţii de stat etc., popoarelor federaţiei fiindu-le garantat dreptul de a-şi păstra limba maternă.
În competenţa Federaţiei Ruse intră: adoptarea şi schimbarea Constituţiei şi a legilor federale precum şi controlul asupra respectării lor; structura federativă şi teritoriul federaţiei; reglementarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului; cetăţenia şi drepturile minorităţilor naţionale; stabilirea sistemului organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti, organizarea activităţii lor, formarea organelor federale ale puterii de stat; proprietatea federală şi administrarea ei; stabilirea bazelor politicii federale şi a programului federal în domeniul dezvoltării statale, economice, ecologice, sociale, culturale şi naţionale; stabilirea bazelor juridice ale pieţei unice; reglementările financiar-valutare, de credit şi vamale, emisiunea de monedă, bazele politicii de preţuri; serviciile federale economice, inclusiv băncile federale; bugetul federal, impozitele şi taxele federale, fondurile federale pentru dezvoltare regională; sistemele energetice, energetica nucleară, transportul, căile de comunicaţie, informaţia şi comunicaţiile, activităţile în Cosmos; politica externă şi relaţiile internaţionale ale Federaţiei Ruse; problemele războiului şi păcii; relaţiile economice ale Federaţiei Ruse; apărarea şi securitatea (producţia de apărare, definirea căilor de vânzare şi cumpărare a armamentului, muniţiei, tehnicii militare şi a altor bunuri militare, producţia de substanţe otrăvitoare, narcotice şi normele folosirii lor); problemele teritoriale (graniţe, marea teritorială, spaţiul aerian, zona economică exclusivă, platoul continental); organizarea sistemului judecătoresc, a Procuraturii; adoptarea legislaţiei penale, de procedură penală şi de executare a pedepselor; amnistia şi graţierea; cetăţenia; problemele proprietăţii intelectuale; instituirea de distincţii; serviciul de stat federal etc.
Subiecţii Federaţiei Ruse dispun de întreaga putere de stat, mai puţin ceea care intră în competenţa Federaţiei. Între subiecţii Federaţiei nu se pot stabili frontiere vamale, taxe, impozite şi orice alte obstacole care împiedică libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi mijloacelor financiare, decât în cazuri anume determinate de legea federală. În cazul în care există o contradicţie între o lege federală şi un act normativ al unuia dintre subiecţii Federaţiei are prioritate legea federală.
Astfel cum se arată la pct.2 al art.77, "sistemul unic al puterii executive în Federaţia Rusă este alcătuit din organele federale ale puterii executive şi organele executive ale subiecţilor federaţiei". Pentru a-şi înfăptui mandatul, organele federale ale puterii executive îşi pot crea propriile organe teritoriale şi pot numi persoanele oficiale respective. Organele federale pot transmite o parte din atribuţiile lor organelor executive ale subiecţilor, în măsura în care aceasta nu contravine Constituţiei şi legilor federale, şi invers. Înfăptuirea mandatului puterii federale de stat pe întreg teritoriul Federaţiei Ruse este asigurată de Preşedintele Federaţiei şi Guvernul Federaţiei.
Şeful statului este Preşedintele Federaţiei Ruse. El este garantul Constituţiei, al drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului; adoptă măsuri pentru apărarea suveranităţii, a independenţei şi integrităţii de stat a Federaţiei Ruse, asigură funcţionarea coordonată şi interacţiunea organelor puterii de stat. El defineşte principalele direcţii ale politicii interne şi externe a statului, reprezintă Federaţia în calitatea sa de şef al statului, atât în interior cât şi în relaţiile internaţionale. Preşedintele este ales pe o perioadă de 4 ani de către cetăţenii Federaţiei Ruse prin vot universal, egal, direct şi secret; vârsta cerută pentru a putea fi ales Preşedinte al federaţiei este de minimum 35 de ani şi condiţia de a fi domiciliat cel puţin ultimii 10 ani în Federaţia Rusă; Preşedintele nu poate fi reales decât pentru două mandate consecutive; jurământul pe care îl depune Preşedintele Federaţiei Ruse la începerea mandatului său este următorul: "Jur ca în îndeplinirea împuternicirilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse să respect şi să protejez drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, să respect şi să apăr Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea, securitatea şi integritatea statului, să servesc cu credinţă poporul". Jurământul se depune în cadrul unei ceremonii, în prezenţa membrilor Consiliului Federal, a deputaţilor Dumei de Stat şi a judecătorilor Tribunalului Constituţional al Federaţiei Ruse.
Art.83-93 se ocupă de atribuţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse. Astfel, se arată că acesta numeşte - cu acordul Dumei de Stat - pe preşedintele Guvernului federal; are dreptul de a prezida şedinţe ale Guvernului; hotărăşte cu privire la demisia Guvernului; prezintă Dumei de Stat candidaturi pentru numirea în funcţie a preşedintelui Băncii Centrale şi de eliberare a acestuia din funcţie; la propunerea preşedintelui Guvernului federaţiei, numeşte şi eliberează din funcţie pe locţiitorul preşedintelui Guvernului federal şi pe miniştrii federali; prezintă Consiliului Federaţiei candidaturi pentru numirea judecătorilor Tribunalului Constituţional al Federaţiei, ai Tribunalului Suprem, ai Tribunalului Suprem de Arbitraj şi a Procurorului General al Federaţiei precum şi propunerea de eliberare a acestora din funcţie; numeşte pe judecătorii altor tribunale federale; numeşte şi conduce Consiliul Securităţii Federaţiei Ruse; aprobă doctrina militară, numeşte şi eliberează pe Comandantul Suprem al forţelor armate; desemnează Administraţia Preşedintelui Federaţiei Ruse. De asemenea, preşedintele are în atribuţii numirea şi rechemarea, după consultări cu comitetele şi comisiile corespunzătoare ale camerelor Adunării Federale, a reprezentanţilor diplomatici ai Rusiei în state străine şi în organizaţiile internaţionale.
Pe planul activităţii legislative, atribuţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse constau în stabilirea alegerilor pentru Dumă, dizolvarea acesteia în cazurile şi modalităţile prevăzute de Constituţie, stabilirea referendumului conform procedurii prevăzute de legea constituţională federală, introducerea de proiecte de legi în Dumă, semnarea şi darea publicităţii a legilor federale şi adresarea de mesaje anuale privind situaţia ţării. Preşedintele poate folosi procedurile de mediere pentru rezolvarea divergenţelor dintre organele puterii de stat ale Federaţiei şi cele ale subiecţilor acesteia, precum şi dintre organele subiecţilor, iar în caz de nereuşită poate transmite cazul unui tribunal competent.
În planul politicii externe, Preşedintele Federaţiei Ruse realizează conducerea acestei activităţi, poartă negocieri şi semnează tratatele internaţionale ale Federaţiei; semnează scrisorile de acreditare şi primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare a reprezentanţilor diplomatici acreditaţi pe lângă Preşedinţia Republicii.
În calitatea sa de Comandant suprem al forţelor armate, Preşedintele Federaţiei poate declara stare de război în anumite zone, informând despre aceasta neîntârziat Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat; tot astfel procedează şi în cazul decretării stării de urgenţă.
Preşedintele Federaţiei are în competenţă problemele cetăţeniei şi ale acordării azilului politic, conferirea de decoraţii şi acordarea de titluri onorifice, grade militare şi alte înalte titluri speciale, precum şi graţierea.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Preşedintele emite decrete şi dispoziţii, obligatorii pe întreg teritoriul Federaţiei şi care, fireşte, nu trebuie să contravină Constituţiei şi legilor federale. Este de menţionat că art.91 al Constituţiei se referă la faptul că "Preşedintele Federaţiei Ruse se bucură de imunitate". El îşi începe activitatea din momentul depunerii jurământului, desfăşurând-o continuu până la depunerea jurământului de către noul preşedinte ales. Un nou preşedinte urmează a fi ales, în termen de 3 luni din momentul încetării înainte de termen a împuternicirilor, în caz de demisie, de incapacitate prelungită de a-şi îndeplini împuternicirile datorită stării sănătăţii sau eliberării din funcţie înainte de terminarea mandatului. Potrivit dispoziţiilor art.92 pct.3, în toate cazurile de încetare a îndeplinirii împuternicirilor, Preşedintele Guvernului Federaţiei preia exercitarea atribuţiunilor prezidenţiale, cu precizarea că el nu poate dizolva Duma, nu poate stabili referendum şi nici introduce propuneri cu privire la modificarea sau revizuirea Constituţiei Federaţiei Ruse. Demiterea Preşedintelui Federaţiei se poate face numai pe baza acuzaţiei de înaltă trădare sau de săvârşirea altei crime grave, prezentată de Duma de Stat, confirmată de avizul Tribunalului Suprem şi de avizul Tribunalului Constituţional. Hotărârea Dumei pentru demiterea Preşedintelui Federaţiei trebuie să întrunească două treimi din voturile membrilor Camerei şi să fi fost adoptată la iniţiativa a cel puţin o treime din deputaţii Dumei şi având avizul unei comisii special constituită de Dumă. Hotărârea Consiliului Federaţiei cu privire la demiterea Preşedintelui trebuie să fie adoptată în termen de cel mult 3 luni de la prezentarea de către Dumă a acuzaţiei împotriva Preşedintelui.
Parlamentul Federaţiei Ruse - Adunarea Federală - este organul reprezentativ şi legislativ al Federaţiei Ruse şi este alcătuit din Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat. Consiliul Federaţiei este compus din 178 membri, câte doi reprezentanţi ai subiecţilor Federaţiei Ruse (unul din partea organelor reprezentative şi unul din partea organelor executive). Duma de Stat este alcătuită din 450 de deputaţi, aleşi pe 4 ani. Deputat al Dumei poate fi orice cetăţean al Federaţiei Ruse care a împlinit vârsta de 21 de ani şi care are drept de vot. Nici o persoană nu poate fi în acelaşi timp membru al Consiliului Federaţiei şi al Dumei, nici să facă parte din alte alte organe reprezentative ale puterii de stat sau ale autoconducerii locale. Deputaţii nu pot ocupa alte funcţii în serviciul statului, nici să exercite o activitate remunerată, cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice sau unei activităţi de creaţie. Pe tot timpul mandatului lor, membrii Consiliului Federaţiei şi ai Dumei se bucură de imunitate, neputând fi reţinuţi, arestaţi, supuşi percheziţiei, cu excepţia flagrantului. Problema ridicării imunităţii este în competenţa Camerei respective, la propunerea Procurorului General al Federaţiei Ruse.
Art.99-109 din Constituţia Rusiei sunt consacrate modului de desfăşurare a activităţii celor două Camere ale Adunării Federale, modului de alegere a preşedinţilor şi organelor de lucru alese ale acestora, formării de comitete şi comisii, adoptării regulamentelor de funcţionare şi de ordine internă. Sunt apoi enunţate competenţele Consiliului Federaţiei şi ale Dumei de Stat. Astfel, Consiliul Federaţiei este competent să confirme schimbările graniţelor dintre subiecţii Federaţiei Ruse, decretul preşedintelui cu privire la declararea stării de război şi stării excepţionale, rezolvarea problemei folosirii forţelor armate ale Federaţiei Ruse în afara limitelor teritoriale ale acesteia, stabilirea alegerilor pentru Preşedintele Federaţiei, demiterea acestuia, numirea în funcţie a judecătorilor Tribunalului Constituţional, Tribunalului Suprem şi Tribunalului Suprem de Arbitraj ale Federaţiei Ruse, numirea în funcţie şi eliberarea Procurorului General al Federaţiei, a preşedintelui Camerei de Conturi şi a unei jumătăţi din componenţii acesteia, precum şi în orice alte probleme date în competenţa sa. Hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate de voturi din numărul membrilor Consiliului, dacă în Constituţie nu este prevăzut un alt quorum.
În ce priveşte Duma de Stat, aceasta dă acordul Preşedintelui Federaţiei pentru numirea preşedintelui Guvernului federal, soluţionează problema votului de încredere pentru Guvernul federal, numirea şi eliberarea din funcţie a preşedintelui Băncii Centrale federale, a preşedintelui Camerei de Conturi şi a jumătate din componenţii acesteia, precum şi a Împuternicitului pentru problemele drepturilor omului. Duma de stat acordă amnistia şi prezintă acuzaţia împotriva Preşedintelui Federaţiei pentru demiterea lui din funcţie. Ca şi în Consiliul Federaţiei, hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor din totalul numărului deputaţilor Dumei, afară de situaţia în care Constituţia prevede un alt quorum.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine Preşedintelui Federaţiei, Consiliului Federaţiei, membrilor Consiliului, deputaţilor Dumei, Guvernului federal, organelor legislative (reprezentative) ale subiecţilor Federaţiei, Tribunalului Constituţional, Tribunalului Suprem şi Tribunalului Suprem de Arbitraj ale Federaţiei Ruse (aceste trei instanţe supreme având iniţiativă legislativă în domeniul lor de activitate). Proiectele de legi se introduc la Duma de Stat, iar cât priveşte proiectele din domeniul fiscalităţii, acestea trebuie să poarte avizul Guvernului. Legile federale se adoptă de Dumă cu majoritate de voturi din numărul total al deputaţilor, dacă în Constituţie nu se dispune altfel. După adoptare, Duma transmite legile, în termen de 5 zile, spre examinare Consiliului Federaţiei. O lege se consideră aprobată dacă a fost votată de majoritatea membrilor Consiliului sau dacă în termen de 14 zile nu a fost examinată de acesta. Este prevăzută posibilitatea procedurii de mediere în cazul respingerii unei legi de Consiliul Federaţiei, după care ea urmează să fie examinată din nou de Dumă. În caz de dezacord al Dumei faţă de hotărârile Consiliului Federaţiei, legile federale vor fi considerate adoptate cu votul a cel puţin două treimi din totalul deputaţilor Dumei.
După adoptare, legile federale sunt trimise - în termen de 5 zile - Preşedintelui Federaţiei, spre semnare şi promulgare, această din urmă operaţiune trebuind să aibă loc în termen de 14 zile de la primire. În caz de respingere a proiectului, se reia procedura în cele două Camere. Dacă după reexaminare legea este aprobată în forma iniţială, ea va trebui să primească votul a două treimi din totalul membrilor fiecărei Camere.
Quorumul pentru adoptarea legilor constituţionale federale este de trei pătrimi din numărul total al membrilor Consiliului Federaţiei şi de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor Dumei.
Duma de Stat poate fi dizolvată în caz de respingere de trei ori a candidaturilor prezentate pentru preşedintele Guvernului Federaţiei Ruse, caz în care Preşedintele Federaţiei numeşte pe preşedintele Guvernului şi dizolvă Duma de Stat, stabilind noi alegeri, ca şi în cazul exprimării de către Dumă a neîncrederii în Guvern. Dacă în decurs de 3 luni de la prima moţiune de neîncredere Duma îşi exprimă din nou neîncrederea în Guvern, Preşedintele Federaţiei are posibilitatea de a demite Guvernul, fără a dizolva Duma; Duma nu poate fi dizolvată în situaţia în care şi-a prezentat acuzaţia împotriva Preşedintelui Federaţiei, până la adoptarea hotărârii de către Consiliului Federaţiei, ca şi în perioada în care pe întreg teritoriul federaţiei este în vigoare starea de război sau starea excepţională, precum şi în perioada de 6 luni înainte de expirarea mandatului Preşedintelui.
Capitolul VI al Constituţiei - care este dedicat acestui organ - statuează că "Guvernul Federaţiei Ruse înfăptuieşte puterea executivă a Federaţiei Ruse", el fiind alcătuit din Preşedintele Guvernului Federaţiei Ruse, locţiitorii săi şi miniştrii federali. Preşedintele Guvernului, în concordanţă cu Constituţia federală şi cu decretele Preşedintelui Federaţiei, trasează principalele direcţii ale activităţii Guvernului Federaţiei şi organizează munca acestuia.
Atribuţiile Guvernului Federaţiei privesc elaborarea şi prezentarea în faţa Dumei de Stat a bugetului federal şi asigurarea realizării lui, precum şi prezentarea dării de seamă cu privire la îndeplinirea acestuia; totodată Guvernul asigură înfăptuirea politicii financiare, de credit şi monetară unitară; realizează administrarea proprietăţii federale, întreprinde măsuri pentru asigurarea apărării ţării, securităţii de stat şi înfăptuirea politicii externe, măsuri pentru asigurarea legalităţii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru apărarea proprietăţii şi ordinii sociale, pentru lupta împotriva fenomenului infracţional, precum şi orice sarcini ce decurg din Constituţia Federaţiei, din legile federale şi din actele Preşedintelui Federaţiei.
În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, Guvernul emite hotărâri şi dispoziţii care sunt obligatorii pe întreg teritoriul Federaţiei. În caz de neconcordanţă între acestea şi Constituţie sau legile federale, Preşedintele Federaţiei poate anula legile în cauză. În cazul demisiei sau depunerii mandatului, Guvernul Federaţiei Ruse continuă să acţioneze, din însărcinarea Preşedintelui Federaţiei, până la formarea unui nou Guvern.
Art.118-129 subsumate acestui capitol din Constituţie reglementează activitatea judecătorească. Sunt precizate organele prin care se înfăptuieşte justiţia - instanţele judecătoreşti - a căror activitate se derulează prin intermediul procedurilor constituţională, civilă, administrativă şi penală. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu este admisă înfiinţarea de instanţe judecătoreşti extraordinare. Pentru a fi judecător se cere limita de vârstă 25 ani, studii juridice superioare şi un stagiu în profesia juridică de cel puţin 5 ani. Prin lege federală pot fi stabilite însă şi alte cerinţe pentru judecătorii instanţelor federale.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei şi legilor federale; în caz de neconcordanţă a unui act cu legea, instanţa adoptă hotărâri în concordanţă cu legea. Judecătorii sunt inamovibili, mandatul lor neputând fi întrerupt sau sistat, decât în conformitate cu procedura şi temeiurile stabilite de legea federală. Ei se bucură de imunitate, tragerea lor la răspundere penală fiind condiţionată de respectarea procedurilor stabilite de legea federală.
Cât priveşte procedura desfăşurării judecăţii, Constituţia precizează că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor strict prevăzute de lege. În unele cazuri, procedura penală se realizează cu participarea juraţilor.
Tratând instanţele pe grade de jurisdicţie, Constituţia Federaţiei stabileşte în primul rând competenţa Curţii Constituţionale a Federaţiei de a soluţiona problemele privind constituţionalitatea legilor federale, a actelor normative ale Preşedintelui Federaţiei, ale Dumei de Stat şi ale Guvernului Federaţiei, ale constituţiilor republicilor, regulamentelor şi celorlalte acte emise de organele puterii ale subiecţilor componenţi ai Federaţiei, tratatele dintre organele federaţiei şi organele subiecţilor, tratatele internaţionale ale Federaţiei care nu au intrat încă în vigoare. Totodată, această înaltă instanţă soluţionează disputele privitoare la competenţa organelor federale ale puterii de stat, între acestea şi organele de stat ale subiecţilor federali. Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională mai soluţionează şi cazurile de neconstituţionalitate semnalate de cetăţeni cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, precum şi de tribunale, atunci când în judecarea unor cauze se ridică problema neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale. Curtea Constituţională este cea care emite interpretări ale Constituţiei Federaţiei, având şi atribuţii în domeniul electoral (cu privire la alegerea şi la propunerea de acuzare a Preşedintelui Federaţiei Ruse pentru înaltă trădare sau alte infracţiuni grave).
Actuala Curte Constituţională a Rusiei a fost instituită în iulie 1991 şi alcătuită trei luni mai târziu, 13 din cei 15 judecători fiind instalaţi în octombrie 1991. Competenţele acestei instanţe se inspirau foarte mult din obiectivele pe care le urmărea Curtea Supremă a Statelor Unite. Abia creată, Curtea a făcut dovadă de independenţă, pronunţându-se împotriva Decretului din ianuarie 1992 cu privire la constituirea unui minister al securităţii şi afacerilor interne al Rusiei. Ea fusese sesizată cu această speţă de însuşi Preşedintele Rusiei, care îi ceruse să se pronunţe asupra legalităţii Decretului. Cu toate acestea, Curtea Constituţională s-a pronunţat împotriva Decretului, argumentând că astfel cum era prevăzut, Constituţia în vigoare la acea dată nu permitea Preşedintelui să modifice structura Guvernului şi, în plus, a arătat că problemele securităţii publice ţineau de puterea legislativă. Preşedintele Elţîn şi-a retras proiectul, ceea ce a întărit autoritatea Curţii. În schimb, în afacerea "referendumului tatar", pe care Preşedintele îi cerea să-l condamne ca fiind neconstituţional, Curtea a dat dreptate Preşedintelui, dar decizia sa a rămas practic fără efect deoarece Guvernul din Tatarstan a refuzat să o aplice şi şi-a organizat în linişte pregătirile pentru referendum. Într-o altă speţă, foarte controversată, legată de procesul Partidului Comunist, Curtea s-a dovedit foarte prudentă, o decizie categorică de a condamna Partidul Comunist ca organizaţie criminală, încă de la începutul activităţii sale, riscând să antreneze foarte multe consecinţe nu numai juridice, dar şi politice, în care Curtea nu dorea să fie implicată.
Tribunalul Suprem al Federaţiei Ruse este organul judecătoresc suprem pentru cauzele civile, penale, administrative şi de altă natură, care sunt de jurisdicţie generală. El exercită supravegherea tuturor instanţelor, emiţând şi clarificări în problemele practicii judecătoreşti. De asemenea, Tribunalul Suprem de Arbitraj al Federaţiei Ruse este organul judecătoresc suprem în ce priveşte soluţionarea disputelor economice şi a altor cauze de natură arbitrală, exercitând supravegherea şi dând clarificări în sistemul organelor din subordine.
Art.129 este consacrat instituţiei Procuraturii, care constituie un sistem unic centralizat, cu subordonarea procurorilor faţă de superiori şi faţă de Procurorul General al Federaţiei.
Prin legi organice sunt reglementate problemele privitoare la organizarea şi procedura activităţii atât ale justiţiei, cât şi ale procuraturii.
Capitolul consacrat autoconducerii locale cuprinde dispoziţii privitoare la rolul acestei autoconduceri, ea rezolvând în mod autonom problemele de importanţă locală - posesia, folosirea şi administrarea proprietăţii municipale. Autoconducerea se realizează de către cetăţeni pe calea referendumului, alegerilor, altor forme de exprimare a voinţei, prin organele alese şi prin alte forme ale conducerii locale. Realizarea autoconducerii locale ţine seama de tradiţiile istorice, culturale etc., structura organelor autoconducerii locale fiind determinată în mod independent de către populaţie, care este chemată să-şi spună părerera şi asupra problemei schimbării graniţelor teritoriale. Organele autoconducerii locale administrează în mod independent proprietatea municipală, elaborează, confirmă şi execută bugetul local, stabilesc impozite şi taxele locale, asigură ordinea publică şi rezolvă toate problemele de pe teritoriul lor. Ele îndeplinesc orice alte sarcini care li se încredinţează, primind şi mijloacele materiale şi financiare aferente; pentru aceasta, ele sunt supuse controlului statului. Autoconducerea locală este garantată în Federaţie şi de dreptul la apărare în justiţie, la compensarea cheltuielilor suplimentare ce survin ca urmare a hotărârilor organelor puterii de stat, a interdicţiei de a limita drepturile acestor organe.
O ultimă parte a Constituţiei este consacrată problemelor privind modificarea şi revizuirea ei. Aşa cum am arătat, propunerile de modificare şi de revizuire a Constituţiei Federaţiei Ruse pot fi prezentate de Preşedintele Federaţiei, de Consiliul Federaţiei, de Duma de Stat, de Guvernul Federaţiei, de organele legislative ale subiecţilor federaţiei, precum şi de un grup de cel puţin o cincime din membrii Consiliului Federaţiei sau ai Dumei.
Cât priveşte prevederile din capitolele I, II şi IX ale Constituţiei Federaţiei Ruse (care privesc bazele orânduirii constituţionale, drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, cel cu privire la modificarea şi revizuirea Constituţiei), propunerile de modificare a dispoziţiilor cuprinse în aceste capitole trebuie să fie susţinute prin votul a cel puţin trei cincimi din numărul membrilor Consiliului Federal şi din cei ai Dumei. În asemenea cazuri se convoacă Adunarea Constituantă care, fie confirmă validitatea dispoziţiei Constituţiei în cauză, fie elaborează proiectul unei noi constituţii, care se va adopta cu două treimi din numărul total al membrilor ei, sau prin referendum popular, în acest din urmă caz fiind necesară aprobarea cu majoritatea simplă (jumătate plus unu) a noului text de către alegătorii care au luat parte la vot.
Partea a doua a Constituţiei "Dispoziţii finale şi tranzitorii" cuprinde prevederi referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, precum şi la cazuri de neconcordanţă a unor dispoziţii legale ale subiecţilor Federaţiei, în acest caz aplicându-se doar părţile concordante cu Constituţia Federaţiei. Se mai face precizarea că în caz de neconcordanţă a unor dispoziţii ale constituţiilor subiecţilor federaţiei şi ale altor norme legislative, prioritate au dispoziţiile Constituţiei Federaţiei Ruse.
Ca urmare a alegerilor din 17 decembrie 1995, în Rusia s-a instituit o dualitate a puterii, preşedintele Boris Elţân coexistând - în cadrul prerogativelor constituţionale - cu un Parlament având o orientare contrară opţiunilor sale. Acest fapt a prilejuit dese crize în relaţiile dintre Preşedinte şi Parlament, precum şi formularea unor propuneri de redimensionare a relaţiilor dintre puterile statului.
Alegerile din 1995 s-au desfăşurat pe baza unei Legi electorale adoptată în acelaşi an. Noua Dumă de Stat a luat locul fostului Parlament, ales în decembrie 1993 pe o perioadă tranzitorie de doi ani. În cadrul alegerilor din 1995, pentru Duma de Stat s-au înscris 43 de partide care şi-au disputat cele 225 de locuri din Dumă, care sunt acordate potrivit principiului reprezentării proporţionale. În cadrul alegerilor s-au prezentat 2.700 de candidaţi, dintre care peste 1.000 independenţi.
Din cei 450 deputaţi ai Dumei de Stat, 225 sunt aleşi individual, pe circumscripţii, iar ceilalţi 225, în cadrul unei singure circumscripţii electorale la nivelul Federaţiei, pe bază de liste.
Ca urmare a desfăşurării alegerilor, atât la nivelul circumscripţiilor individuale cât şi a confruntării listelor de candidaţi propuşi de partide, s-au constatat următoarele rezultate: din cei peste 107 milioane de alegători înscrişi, s-au prezentat la vot numai 70 milioane (64,73%), dintre care peste 1 milion şi-au anulat voturile sau au depus buletine albe, rămânând deci valide numai 67.884.200 voturi.
Distribuţia mandatelor pe partide în Duma de Stat a fost următoarea: Partidul Comunist - 157; "Casa noastră Rusia" - 55; Partidul Liberal Democrat - 51; "Iabloko" - 45; Partidul Agrarian - 20; Opţiunea Democratică a Rusiei - 9; Puterea Poporului - 9; Congresul Comunităţilor Ruse - 5; Femeile din Rusia - 3; alte partide - 19; independenţi - 77.
Din cei 450 de deputaţi ai Dumei de Stat, 46 erau femei. Erau reprezentate cadre din industrie, ştiinţe, educaţie, servicii, autorităţi locale, militari ş.a.
În legătură cu cea de a doua Cameră a Parlamentului - Consiliul Federaţiei - aşa cum s-a mai arătat, aceasta cuprinde 178 de membri care nu sunt desemnaţi direct prin alegeri, ci de către înaltele autorităţi regionale.
Înainte de 1995, între preşedintele Elţân şi fosta Adunare Federală s-au manifestat deosebiri de păreri în legătură cu faptul dacă cea de a doua Cameră a Parlamentului va trebui să fie aleasă sau numită, în final prevalând ideea desemnării acesteia de către organismele locale.
Aşa cum s-a arătat, relaţiile dintre preşedintele Boris Elţân, fost membru al Partidului Comunist, care a optat însă după 1990 pentru ideile reformatoare, şi membrii Dumei de Stat, nu au fost deloc lipsite de asperităţi. La aceasta au contribuit şi desele întreruperi ale activităţii Preşedintelui, cauzate de starea sănătăţii lui Boris Elţân (care a suferit, printre altele, la 5 noiembrie 1996, o intervenţie chirurgicală pe cord deschis), împrejurări care au determinat unele partide din Dumă să solicite înlocuirea acestuia pe motive de sănătate.
Preşedintele Boris Elţân a efectuat în ultimii ani ai mandatului său o serie de schimbări importante în conducerea guvernului, înlocuind totodată şi o serie de înalţi demnitari având atribuţii în probleme politice şi de securitate. Cele mai importante dintre acestea au fost demiterea premierului Viktor Cernomârdin, a ministrului de externe Anatoli Kulikov şi a prim vice-premierului Anatoli Ciubais, în 1988, şi desemnarea ca prim ministru a lui Serghei Kirienko. După o scurtă perioadă, şi acesta a fost înlocuit cu Evgheni Primakov (septembrie 1998).
Acestuia din urmă i-a succedat Serghei Stepaşin (mai 1999), iar de la 9 august 1999 Vladimir Putin, devenit apoi preşedinte ca urmare a alegerilor din 26 martie 2000.
Instabilitatea politică din Rusia în ultimii ani ai exercitării mandatului de preşedinte de către Boris Elţân s-a datorat, potrivit observatorilor politici, unor cauze multiple, printre care numeroasele maşinaţiuni politice, acuzaţiile de corupţie în care au fost implicate persoane oficiale chiar din anturajul preşedintelui, războiul din Caucaz, dar şi aspecte ce ţineau de stilul autoritar de lucru al preşedintelui şi starea precară a sănătăţii sale.
Numit iniţial prim-ministru, Vladimir Putin a fost desemnat de Boris Elţân ca succesor al său şi ales în mod democratic ca preşedinte la 26 martie 2000, chiar din primul tur de scrutin, cu o majoritate de peste 50% din voturi.
Ascensiunea sa rapidă s-a datorat faptului că a găsit permanent o cale de comunicare atât cu formaţiunile de stânga, cât şi cu cele de dreapta, iar alegătorii au văzut în persoana sa un omn politic mult mai hotărât şi mai dinamic decât predecesorul său. Un alt element care a contribuit la alegerea sa a fost şi succesul obţinut în operaţiunile militare împotriva separatiştilor ceceni din Caucazul de Nord.
Dacă primul conflict ruso-cecen (1994-1996) s-a încheiat cu stabilirea unui anumit echilibru şi recunoaşterea autonomiei Ceceniei, reluarea războiului în 1999 s-a soldat cu confruntări violente şi cucerirea, după lupte grele, a capitalei cecene - Groznâi. În aceste condiţii, autonomia locală acordată Ceceniei a fost anulată la 8 iunie 2000.
Noul preşedinte Vladimir Putin a reuşit să creeze o relaţie echilibrată cu Duma de Stat.
Duma de Stat a Rusiei, aleasă la 19 decembrie 2000, avea următoarea componenţă: Partidul Comunist - 95 mandate; Coaliţia "Patria - Întreaga Rusie" - 45; agrarienii - 35; Partidul Unitatea - 81; Uniunea Forţelor de Dreapta - 33; Deputaţii poporului - 58; Regiunile Rusiei - 40; Iabloko - 21; Blocul Jirinovski - 17.
Ca urmare a negocierilor purtate între Partidul Unitatea (sprijinitor al preşedintelui Putin) şi Partidul Comunist (principala formaţiune politică de stânga), Ghennadi Jelezniev, membru al Partidului Comunist, a fost ales cu 285 voturi preşedinte al Dumei de Stat, post pe care l-a ocupat şi în legislatura precedentă. Acestă înţelegere a fost criticată de deputaţii aparţinând unor forţe politice (Iabloko, Uniunea Forţelor de Dreapta, Patria - Întreaga Rusie şi Regiunile Rusiei), etichetaţi de majoritatea deputaţilor "menşevici" (minoritari).
Mihai Kasianov, care de fapt preluase interimatul postului de premier după desemnarea lui Putin ca Preşedinte interimar, a devenit oficial prim-ministru, votat de Dumă în mai 2000.
Cele mai recente alegeri pentru Duma de Stat au avut loc la 7 decembrie 2003. Scrutinul legislativ era urma să aibă loc înaintea alegerilor prezidenţiale programate pentru martie 2004.
Campania electorală s-a desfăşurat sub semnul noii legi reglementând campania electorală în Rusia, care a stârnit o serie de controverse, deoarece consacra dreptul organelor Ministerului Informaţiilor nu numai să „atenţioneze” anumite organe de presă, dar şi să dispună – pe cale judiciară – suspendarea unor publicaţii.
Pentru cele 450 de locuri în Duma de Stat, 225 locuri urmau să fie desemnate prin votul pe liste şi 225 prin scrutin uninominal majoritar simplu.
În cadrul campaniei electorale, principalul partid de opoziţie – Partidul Comunist – şi-a axat campania pe ideea reînnoirii sistemului de guvernare. Opoziţia a criticat „autoritarismul” Kremlinului după arestarea conducătorului Companiei petroliere Iukos – Mihail Kodorkovski, a cărui arestare potrivit presei s-ar fi datorat sprijinului acordat unor partide de opoziţie.
Alegerile s-au desfăşurat în prezenţa a 1.100 observatori internaţionali din 48 de ţări. Observatorii au constatat că alegerile s-au desfăşurat în general corect, dar a fost criticată utilizarea partizană a fondurilor şi a televiziunii de stat pentru sprijinirea unor formaţiuni politice.
În urma alegerilor, Partidul Rusia Unificată a obţinut 37,1% din voturi şi 120 de locuri în Duma de Stat, Partidul Comunist 12,7% şi 40 de locuri în Duma de Stat, iar Partidul Liberal Democrat al Rusiei, condus de Vladimir Jirinovski, având 11,6% din voturi, a obţinut 36 de locuri în Dumă. Celelalte mandate au fost atribuite unor alte partide.
Ca urmare a totalizării mandatelor, adăugându-se şi mandatele obţinute prin votul uninominal în cadrul circumscripţiilor, Partidul Rusia Unificată, care îl sprijină pe preşedintele Putin a obţinut cu totul 222 mandate din cele 450 pe care le are Duma de Stat.
În urma alegerilor, Boris Grizlov, şeful grupului parlamentar Rusia Unificată, a fost ales preşedinte al Dumei de Stat, iar prim ministru al Guvernului a devenit, de la 5 martie 2004, Mihail Efimovici Fradkov.
Cât priveşte componenţa Consiliului Federaţiei, alcătuit din 178 de membri, pentru aceştia nu au fost organizate alegeri deoarece ei sunt desemnaţi de organele legislative şi guvernamentale ale entităţilor constitutive ale Federaţiei Ruse, iar durata mandatului lor diferă, potrivit prevederilor constituţionale ale Republicii sau ale Regiunii pe care o reprezintă.
Sub conducerea lui Vladimir Putin au cunoscut o evoluţie favorabilă în ultimii ani două mari probleme care au dominat viaţa politică rusă dupa 1990: redimensionarea raporturilor dintre Preşedinte, Guvern şi Duma de Stat şi realizarea Uniunii cu Belarus şi, în perspectivă, a înfăptuirii unei Uniuni între Rusia, Belarus şi Ucraina.
În ceea ce priveşte relaţiile fostului Preşedinte cu Duma de Stat, acestea se degradaseră în special în 1998, când Partidul Comunist - majoritar în Dumă, condus de Ghenadi Ziuganov - a iniţiat, în baza semnăturii a 127 de deputaţi, o moţiune cerând declanşarea procedurii de destituire a Preşedintelui Boris Elţân. În baza cererii deputaţilor majoritari a fost constituită o Comisie parlamentară care a luat în discuţie o serie de capete de acuzare formulate la adresa Preşedintelui. Premierul de atunci, Primakov, a fost însă favorabil unei declaraţii politice (pact) între Preşedinte, premier şi Duma de Stat, potrivit căreia Duma s-ar angaja să nu îl destituie pe Preşedinte şi să nu răstoarne guvernul; preşedintele să se angajeze să nu dizolve Duma, iar premierul să nu recurgă la votul de încredere al deputaţilor.
Preşedintele Boris Elţân nu era însă favorabil unui asemenea acord, care l-ar fi lipsit de două dintre importantele sale prerogative: aceea de a demite guvernul şi aceea de a dizolva legislativul.
La sfârşitul anului 1998, în cercurile politice ruse circulase insistent ideea unui acord prin care Preşedintele ar fi transferat unele dintre prerogativele sale către Parlament şi executiv. Acest acord ar fi vizat restrângerea dreptului Preşedintelui de a desemna membrii guvernului numai la miniştrii apărării, de interne şi de externe, şi la şeful securităţii federale. Acordul preconizat avea în vedere, totodată, ca să se recurgă la procedura votării individuale de către Parlament a fiecăruia dintre membrii Guvernului şi nu numai a premierului, cum prevede actuala Constituţie. Propunerile menţionate, dacă ar fi fost aprobate, ar fi fost de natură să producă importante mutaţii în structura constituţională şi politică a Rusiei, deplasând organizarea acesteia de la o structură prezidenţială, către una de tip parlamentar.
Noile relaţii stabilite între preşedintele Vladimir Putin şi Duma de Stat au închis, cel puţin pentru o perioadă de timp, această dispută. Confruntat cu probleme complexe şi dificile cum ar fi pierderea echipajului şi a submarinului „Kursk“ (august 2000) şi capturarea de către un commando terrorist cecen a unui număr de peste 750 ostatici la teatrul Dubrovska din Moscova (octombrie 2002) – eveniment comparat de analişti cu atentatul din 11 septembrie – Vladimir Putin a reuşit să facă faţă situaţiilor, impunându-se ca un lider charismatic, dar totdată energic şi eficient.
În ce priveşte cea de a doua problemă care a dominat viaţa politică rusă în ultimii ani, Acordul de principiu de uniune dintre Rusia şi Belarus, semnat la 2 aprilie 1996, reconfirmat şi dezvoltat prin noul Tratat de uniune semnat la 25 decembrie 1998, trebuie menţionat că acesta se bucura de sprijinul fostei Dume de Stat şi nici nu a fost repus în discuţie de parlamentarii actualei legislaturi. De altfel, Duma de Stat a ratificat şi Tratatul de prietenie dintre Rusia şi Ucraina, care pune capăt unor dispute considerate greu de soluţionat. Unii observatori politici estimează însă că o eventuală fuziune între Rusia şi Belarus ar fi dat posibilitatea lui Boris Elţân să candideze pentru un nou mandat (de fapt al treilea), întrucât ar fi fost vorba de o nouă entitate statală, creată prin unirea celor două ţări.
În mai 2001 a fost dată publicităţii o propunere a Comisiei Dumei de Stat pentru problemele Transnistriei în care se avansa ideea creării unei Uniuni între Rusia, Belarus şi Republica Moldova. Această propunere este însă mult mai dificil de realizat, ridicând numeroase probleme de ordin politic.
Cu privire la politica externă a Rusiei, un eveniment notabil, care trebuie semnalat, este obţinerea de către această ţară, la 25 ianuarie 1996, a statutului de membru în Consiliul Europei. Deşi Rusia a aderat la "Parteneriatul pentru pace" al N.A.T.O. (22 iunie 1994), ea se opune, totuşi, includerii unor state din Europa de răsărit în Alianţa Atlantică.
Rusia a devenit membră a "Grupului celor 7" (devenit "Grupul celor 8"), iar Uniunea Europeană a promis Rusiei să-i acorde "statutul de economie de piaţă".
Printre evoluţiile constituţionale recente ale Rusiei se cuvine a menţiona, în special, desăvârşirea cadrului de guvernare creat de Constituţia din 1993, prin adoptarea a patru legi organice şi anume: Legea cu privire la Curtea Constituţională, din 21 iulie 1994; Legea cu privire la referendum, din 10 octombrie 1995; Legea cu privire la sistemul judiciar, din 23 octombrie 1996 şi Legea federală asupra Guvernului, adoptată la 17 decembrie 1997. Această din urmă lege - esenţială pentru guvernarea ţării - tratează în cuprinsul a 48 de articole, repartizate în 10 capitole, o serie de probleme esenţiale, printre care relaţiile Guvernului cu şeful statului, Parlamentul, justiţia etc.
În mai 2000, după preluarea funcţiei de preşedinte, Vladimir Putin a semnat un decret ce vizează regruparea celor 89 regiuni şi republici în şapte super-regiuni: regiunea federală centrală (Moscova), regiunea federală de Nord-Vest (Sankt Petersburg), regiunea federală a Caucazului de Nord (Rostov pe Don), regiunea federală Volga (Nijni Novgorod), regiunea federală Ural (Ekaterinburg), regiunea federală a Siberiei (Novosibirsk) şi regiunea federală a Extremului Orient (Habarovsk).
Curtea Constituţională a Rusiei a desfăşurat şi ea o activitate importantă în toată această perioadă. Aşa, de pildă, prin Hotărârea nr.17 din 17 noiembrie 1997, Curtea Constituţională a anulat, ca fiind neconstituţională, o modificare efectuată la Legea asupra statutului judecătorilor adoptată în mod neconstituţional numai de Dumă, fără consultarea celei de a doua Camere a Parlamentului - Consiliul Federaţiei. Prin Hotărârea nr.19 din 10 decembrie 1997, Curtea Constituţională a considerat ca fiind neconstituţional statutul regiunii Tambov, întrucât în acest statut fuseseră introduse o serie de prevederi contrare principiului separaţiei puterilor, cum ar fi, de pildă, acela că Duma de Stat ar avea dreptul de control asupra administraţiei locale. Prin Hotărârea nr.21 din 23 decembrie 1997, Curtea Constituţională a anulat o hotărâre a Dumei de Stat care adoptase anumite măsuri în legătură cu ridicarea secretului bancar, care se refereau însă numai la o singură categorie de cetăţeni - aceia care aveau venituri salariale. Prin Hotărârea nr.3 din 15 ianuarie 1998, Curtea Constituţională a considerat că sunt neconforme cu principiile Constituţiei ruse o serie de prevederi ale Constituţiei Republicii Komis şi o lege cu privire la organele puterii executive a acestei republici, întrucât fusese nesocotit principiul autoconducerii şi autoadministrării locale, creindu-se totodată o confuzie de atribuţii între organele puterii şi organele autogestiunii locale[74].
[1] S.Milacič, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, 1993-1994, Librairie Montaigne, Bordeaux, p.20.
[2] Idem, p.25.
[3] Idem, p.26.
[4] Idem, p.27.
[5] Idem, p.28.
[6] A se vedea, cu privire la istoria sistemului constituţional sovietic, Merle Fainsod, How Russia is Ruled, Harvard University Press, 1963; Gwendolen M.Carter, Government of the Soviet Union, 1972, ed.Harcourt Brace Jovanovich; John N.Hazard, Soviet Systems of Government, ed.IV-a, 1968, University of Chicago Press; Robert Sharlet, The New Soviet Constitution of 1977. Analysys and Text, King's Court Communications Inc., Brunswick, Ohio, 1978.
[7] Istoria U.R.S.S., 1917-1957, trad. din limba rusă, Bucureşti, 1958, p.87.
[8] Idem, p.86.
[9] Idem, p.89.
[10] Idem, p.93.
[11] Idem, p.98.
[12] Idem, p.107.
[13] Idem, p.108.
[14] Idem, p.119.
[15] B.Mirkine-Guetzevitch, Les Constitutions de l'Europe Nouvelle, deuxième édition, Paris, Librairie Delagrave, 1930, p.381-406.
[16] Istoria U.R.S.S., p.122.
[17] Idem, loc.cit.
[18] A se vedea prevederile art.68 şi 69 din Constituţia R.S.F.S.R., în B.Mirkine-Guetzevith, op.cit., p.394.
[19] Istoria U.R.S.S., p.123.
[20] C.Grigorovici, Constituţia sovietică şi constituţia democratică,în Noua Constituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tip.Cultura Naţională, Bucureşti, 1922, p.53.
[21] Idem, p.53-54.
[22] Idem, p.55.
[23] Istoria U.R.S.S., p.243.
[24] Idem, p.246.
[25] B.Mirkine-Guetzevitch, op.cit., p.364.
[26] Istoria U.R.S.S., P.246.
[27] Idem, p.247.
[28] Istoria U.R.S.S., p.250.
[29] Idem, p.415.
[30] R.S.F.S.Rusă, R.S.S.Ucraineană, R.S.S.Bielorusă, R.S.S.Uzbecă, R.S.S.Cazahă, R.S.S.Gruzină, R.S.S.Azerbaidjană, R.S.S. Lituaniană, R.S.S.Moldovenească, R.S.S.Letonă, R.S.S. Kirghiză, R.S.S.Tadjică, R.S.S.Armeană, R.S.S.Turcmenă, R.S.S.Estonă, R.S.S.Carelo-Finică. Aceasta din urmă a fost ulterior desfiinţată de Stalin.
[31] Soviet Diplomacy and Negotiating Behaviour; Emerging New Context for U.S.Diplomacy, 96-th Congress, first Session, House Document no.96-238, Committee of Foreign Affaire, vol.I, 1979, p.69.
[32] Memoriile lui Hruşciov, Stalin - părintele terorismului roşu, în "Libertatea", anul II, nr.171 din 14 iulie 1990.
[33] Robert Sharlet, The New Soviet Constitution, Analysis and Text, King's Court Communications, Inc., Brunswick, Ohio, p.7 şi urm.
[34] Ibidem, loc.cit.
[35] Constituţia (Legea fundamentală) Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, supliment la Buletinul "Aurora", 1977, p.4.
[36] Andrei S.Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov, Adevărata istorie a destrămării U.R.S.S., Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p.235.
[37] Vasile Crişu, Sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem, în "Lumea", nr.50(1311) din 8 decembrie 1988, p.9.
[38] U.R.S.S. Alegerile de deputaţi ai poporului, în "Lumea", nr.12(1325) din 23 martie 1989, p.6.
[39] Nicolae Chilie, Prima sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului, în "Lumea", nr.22(1334) din 1 iunie 1989, p.7.
[40] I.Madoşa, O diversitate de opinii, în "Lumea", nr.7(8 serie nouă, 1371), din 15 februarie 1990, p.13.
[41] Idem.
[42] Idem.
[43] După modificarea Constituţiei sovietice, textul articolului 6 a căpătat următoarea redactare: "Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, celelalte partide politice, precum şi organizaţiile sindicale, de tineret, alte organizaţii obşteşti şi mişcări de masă, prin reprezentanţii lor aleşi în sovietele deputaţilor poporului şi prin alte forme, participă la elaborarea politicii statului sovietic, la conducerea treburilor de stat şi obşteşti" [Legea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind instituirea funcţiei de Preşedinte al U.R.S.S. şi introducerea unor schimbări şi completări în Constituţia (legea fundamentală) U.R.S.S, în "Izvestia" din 16 martie 1990].
Nu este lipsită de interes reproducerea şi a articolului 7, în forma sa modificată: "Toate partidele politice, organizaţiile obşteşti şi mişcările de masă, care exercită funcţiile prevăzute în programele şi statutele lor, acţionează în limitele Constituţiei şi ale legilor sovietice.
Nu sunt admise crearea şi activitatea partidelor, organizaţiilor şi mişcărilor care au drept scop schimbarea prin forţă a regimului constituţional sovietic şi a integrităţii statului sovietic, subminarea securităţii sale, aţâţarea urii sociale, naţionale şi religioase".
[44] Moscova. Repetiţie generală...?, în "Lumea azi", nr.26, din 28 iunie 1990, p.8.
[45] Olga Trofimova, Congresul, partidul şi societatea, în "Lumea azi", nr.28(1391) din 12 iulie 1990, p.4.
[46] Agenţiile de presă şi Congresul XXVIII al P.C.U.S., în "Lumea azi", nr.30(1393) din 26 iulie 1990, p/10.
[47] Cf.Monica Grigorescu, Uniunea Sovietică. Multipartidism: între realitate şi speranţă, în "Lumea azi", nr.48(1411) din 29 noiembrie 1990, p.6.
[48] Monica Grigorescu, op.cit., p.7.
[49] Ibidem, p.7.
[50] Idem, loc.cit.
[51] "România liberă", nr.14.501/467 din 20 august 1991.
[52] Idem.
[53] "România liberă", nr.14.502/468 din 21 august 1991.
[54] Andrei S.Graciov, op.cit., p.18.
[55] Alexandru Antonescu, U.R.S.S. "Centrul" poposeşte în Asia Centrală, în "Lumea", Anul XXIX, nr.41(1456) din 10 octombrie 1991, p.11.
[56] Alexandru Antonescu, Tratatul ultimei şanse?, în "Lumea", Anul XXIX, nr.43(1458), din 24 octombrie 1991, p.9.
[57] "România liberă", Anul XLIX, nr.14.564, serie nouă nr.530, vineri 15 noiembrie 1991.
[58] "Adevărul", Anul II, nr.532, sâmbătă 16 noiembrie/duminică 17 noiembrie 1991.
[59] "Dreptatea", Anul XXII, Seria IV-a, nr.497, vineri-sâmbătă, 15/16 noiembrie 1991.
[60] "România liberă", Anul XXXIX, nr.14.590 (serie nouă 556) din 25 decembrie 1991.
[61] Commission of the European Communities, European Economy, Reports and studies, 1993, no.2, p.150.
[62] Idem, p.152.
[63] Alexandru Antonescu, C.S.I. Armata unită sub semnul întrebării, în "Lumea", Anul XXX, nr.8(1475) din 20 februarie 1992, p.7.
[64] Diplomaticeskii Vestnik, no.4-5, 29 februarie-15 martie 1992, p.61.
[65] Aşa cum se arată în Declaraţia cu privire la suveranitatea Ucrainei, adoptată de Sovietul Suprem al R.S.S.Ucraina la 16 iulie 1990, "R.S.S.Ucraina, ca subiect de drept internaţional va întreţine relaţii directe cu alte state, va încheia tratate cu acestea, va face schimb de reprezentanţi diplomatici, consulari şi comerciali, va lua parte la activitatea organizaţiilor internaţionale, în măsura necesară pentru a asigura în mod efectiv interesele naţionale ale Republicii în sfera politică, economică, ecologică, informaţională, ştiinţifică, tehnică, culturală şi sportivă" (European Economy, p.123).
[66] Menţionăm, de pildă, art.9 din Tratatul dintre Rusia şi Armenia, semnat la Moscova, la 29 decembrie 1991 (Diplomaticeskii Vestnic, no.2-3, 31 ianuarie-15 februarie 1992, p.20), Comunicatul cu privire la convorbirile dintre delegaţiile guvernamentale ale Federaţiei Ruse şi Republicii Letone, semnat la Riga, la 1 februarie 1992 (Diplomaticeskii Vestnik, no.4-5, 29 februarie-15 martie 1992, p.33).
[67] Tratatul dintre R.S.F.S.R. şi R.S.S.Ucraina, semnat la Kiev, la 19 noiembrie 1990. art.9 alin.(3) (Sovetskii jurnal mejdunarodnogo prava, 1991, nr.1, p.133).
[68] Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Nicolae Şteflea, Statele lumii. Mică Enciclopedie, ediţia VI-a, Cuvânt înainte: Mircea Maliţa, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p.292.
[69] Idem, p.473.
[70] "Adevărul" nr.1754, joi 28 decembrie 1995.
[71] "Adevărul" nr.1896, marţi 18 iunie 1996.
[72] "Adevărul" nr.1911, vineri 5 iulie 1996.
[73] A se vedea, pentru dezvoltări, Hélène Carrère d'Encausse, Victorieuse Russie, Fayard, Paris, 1992, p.345 şi urm.
[74] Patrice Gélard, L'actualité constitutionnelle en Russie, dans les Etats de la C.E.I. et de l'Europe de l'Est. La situation dans les autres Etats anciennement communistes (novembre 1997-janvier 1998), în "Révue Française de Droit Constitutionnel", vol.33, 1998, pag.201-203.