Drept

În legătură cu asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia consuma­torilor, este de remarcat faptul că literatura de specialitate, pe de o parte, dar şi juris­dicţia în domeniu, pe de altă parte, sunt aproape unanime în a considera că justiţionarea faptelor şi actelor legate de prejudiciere a consumatorilor antrenează un drept repara­toriu, putându-se apela, fără nici un fel de problemă, la principiile generale ale Codului civil, în ceea ce priveşte latura materială, şi ale dreptului penal, atunci când se pune problema stabilirii sancţiunilor, vizavi de eventualele infracţiuni.

Cu toate acestea, pornind şi numai de la complexitatea fenomenelor şi relaţiilor ce iau naştere în procesul de vânzare-cumpărare, se consideră necesară construcţia unei legislaţii proprii protecţiei consumatorilor, legislaţie care să aibă în vedere atât expe­rienţa generală în domeniu, cât şi, mai ales, realităţile concrete din fiecare ţară în parte, principiile de drept şi jurisprudenţa din statele respective şi, nu în ultimul rând, acor­durile internaţionale în materie de drept, practici comerciale şi protecţia consuma­torilor.

În marea majoritate a ţărilor cu o economie de piaţă adevărată, drepturile acor­date consumatorilor sunt considerabile. Asemenea drepturi fac obiectul unei legislaţii coerente, care defineşte obligaţiile fundamentale ale ofertanţilor, indiferent cine sunt aceştia - producători sau comercianţi - şi care le impune acestora să ia măsurile necesare pentru evitarea pagubelor produse consumatorilor.

Mai mult, ritmul de apariţie a unor asemenea măsuri legislative a cunoscut o intensificare permanentă, drepturile consumatorilor fiind lărgite, acoperind noi dome­nii. Desigur, structura secvenţială a actelor normative adoptate este diferită de la un stat la altul, existând însă câteva direcţii de acţiune, ce pot fi avute în vedere în orientarea viitoare a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor.

Astfel, o primă parte din noile acte normative adoptate este orientată spre cercetarea şi dezvoltarea unor aspecte cât mai adecvate procesului de consum, coro­borat cu obligativitatea unei informări eficiente, prompte şi pertinente a consumatorilor asupra pieţei şi a fiecărui produs sau serviciu în parte. Astfel, în ultimii 20-25 de ani, promulgarea unor acte normative de acest gen se constituie într-un proces devenit , în unele ţări, chiar exploziv. Se evidenţiază, în acest sens, reglementări ce privesc regimul alimentelor şi medicamentelor, reglementări privind bunurile de folosinţă îndelungată - de remarcat cele privind producerea, prezentarea şi utilizarea autoturismelor -, dar şi acte normative referitoare la protecţia şi siguranţa consumatorilor, calitatea produselor şi serviciilor, sistemul de relaţii dintre calitate şi modalităţile de formare a preţurilor şi, nu în ultimul rând, un sistem legislativ complex privind informarea consumatorilor.

În al doilea rând, asemenea acte normative reglementează protejarea consuma­torilor împotriva distribuţiei unor produse de calitate îndoielnică şi împotriva practicilor neloiale de toate tipurile, în general, întărirea poziţiei cumpărătorilor faţă de ofertant - producător şi comerciant - în procesul de vânzare-cumpărare. Şi în acest domeniu, progresele sunt evidente.

Sub aspect structural, legislaţia adoptată este bogată, impunându-se, în principal, următoarele trăsături:

• este evidentă ideea potrivit căreia consumatorul beneficiază în procesul de vânzare-cumpărare de o protecţie fundamentală, de care nu poate fi privat prin diverse clauze contractuale;
• în cazurile în care vânzătorul nu respectă înţelegerile privind livrarea mărfu­rilor şi prestarea serviciilor - avem în vedere atât aspectul calitativ, cât şi pe cel cantitativ -, legislaţia în cauză prevede dreptul cumpărătorului de a renunţa la cumpă­rarea produsului sau prestarea serviciului, iar pentru produsele sau serviciile defecte, dreptul de a beneficia de înlocuirea produsului sau refacerea serviciului;
• aceleaşi acte normative cuprind dispoziţii clare şi precise privind cazurile în care mărfurile sunt considerate defectuoase, căutând să împiedice încercările vânză­torilor de a se degaja de responsabilităţile ce le revin în cazul unor vicii ascunse, neinserate în clauzele contractului de cumpărare;
• legile privind distribuţia produselor interzic inserarea în contractele de vân- zare-cumpărare a unor clauze neloiale, stipulând apărarea consumatorilor de asemenea clauze, ce figurează mai ales în contractele standard sau în cele tip, utilizate în mod frecvent pentru vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor. Mai mult, asemenea infrac­ţiuni săvârşite în practica comercială antrenează atât interdicţia ca atare, cât şi sancţionarea celor vinovaţi;
• orice reglementare privind vânzarea mărfurilor şi prestarea serviciilor prevede dispoziţii referitoare la situaţia cumpărătorului în raport cu fabricantul, cu producătorul. Un exemplu elocvent în acest caz îl constituie legislaţia referitoare la vânzările pe credit, ce vizează protecţia consumatorului atunci când vânzătorul transferă creanţa sa către o unitate de credit specializată;
• reglementările privind vânzările de mărfuri cuprind, în majoritatea cazurilor, pe lângă legea referitoare la vânzările clasice, şi norme ce privesc vânzările pe credit, vânzările la domiciliu, comerţul prin corespondenţă, comerţul prin automate, comerţul mobil etc.

O remarcă deosebită referitoare la această legislaţie trebuie făcută în legătură cu îmbinarea funcţională între tradiţie şi consecvenţă, pe de o parte, şi dinamismul socie­tăţii, pe de altă parte. Astfel, de exemplu, în Anglia, legea vânzării de bunuri datează din anul 1893, dar în aceeaşi legislaţie engleză din domeniul protecţiei consumatorilor întâlnim legea protecţiei consumului din anul 1961, legea alimentelor şi serviciilor nesolicitate, promulgată în 1971, legea creditului de consum din 1974, precum şi multe alte asemenea legi mai recente, promulgate pe măsura apariţiei unor fenomene generate de noile exigenţe ale economiei de piaţă şi de sistemul de relaţii ale timpului.

În sfârşit, a treia grupă de măsuri legislative promulgate urmăreşte asigurarea posibilităţii consumatorilor nemulţumiţi de a-şi valorifica mai uşor drepturile în faţa organelor de justiţie şi de a avea concursul instituţiilor parajudiciare, în cazul în care se apelează la acestea. O asemenea orientare legislativă are un caracter complex şi priveşte atât reglementarea cadrului real de protecţie juridică a consumatorilor, cât şi creşterea accesibilităţii acestora la justiţie şi, implicit, valorificarea drepturilor de care dispun.

În acest context, legile promulgate au în vedere nu numai relaţia directă ofertant- cumpărător, ci şi o serie de aspecte colaterale, cum ar fi, de exemplu, lupta contra inflaţiei, publicitatea agresivă sau mincinoasă etc.

În contextul unor asemenea preocupări, este de menţionat şi faptul că apar schimbări semnificative ce au în vedere faptul că drepturile consumatorilor capătă o importanţă deosebită, aceştia fiind puşi pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi parteneri ai procesului de vânzare-cumpărare, respectiv producătorul şi comerciantul.

O latură importantă privind perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul protecţiei consumatorilor priveşte şi faptul că, pe lângă apărarea acestora din punct de vedere material, pecuniar, trebuie elaborate acte normative care să soluţioneze şi o serie de aspecte morale. În asemenea condiţii, responsabilitatea acţiunii în justiţie şi, mai ales, suportarea cheltuielilor generate de soluţionarea unor asemenea situaţii trebuie să fie trecute în seama statului sau a organismelor neguvernamentale cu atribuţiuni în domeniu, instituţiile abilitate, fie ele guvernamentale sau nu, dispunând de profesiona- litatea adecvată sesizării problemelor în cauză, dar, mai ales, de capacitatea financiară de a suporta costurile de declanşare a unor acţiuni în justiţie.

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere modul de aplicare a normelor de drept existente, respectarea întocmai a acestora, chiar a celor mai bune reglementări neavând nici un fel de valoare dacă nu sunt aplicate în mod riguros şi, mai ales, corect. În acest sens, este necesară instituirea unui control eficient, care să aibă în vedere stricta interpretare a principiilor de drept adoptate de legiuitor, precum şi aplicarea normelor juridice în domeniu. Pe lângă acest control, care poate scoate în evidenţă eventualele lipsuri, lacune ale legislaţiei, trebuie avută în vedere asigurarea controlului şi asupra altor aspecte şi fenomene din domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel, există preocu­pări privind controlul în domeniul publicităţii, ce urmăreşte diminuarea agresivităţii acesteia, înlăturarea abuzurilor publicitare şi a practicilor înşelătoare. De asemenea, controlul urmăreşte prevenirea pătrunderii pe piaţă a unor produse care atentează la securitatea, sănătatea şi chiar viaţa consumatorilor, alte acţiuni urmărind practicile comerciale, modul de realizare a autorizării şi folosirii creditului în relaţiile de vânzare- cumpărare, vânzarea la domiciliu, şi exemplele ar putea continua.

Sunt multe probleme cu care se confruntă practica judiciară în domeniul protecţiei consumatorilor, dar principală rămâne cea privind crearea unor mijloace cu adevărat eficiente, care să acţioneze pentru asigurarea unui echilibru de forţe în cadrul procesului de vânzare-cumpărare. În acest context, se pot semnala câteva aspecte- cadru, referitoare, în principal, la mijloacele judiciare şi parajudiciare, dar şi la o serie de aspecte factuale, legate de proceduri individuale sau colective, ca, de exemplu:

• accesibilitatea la justiţie şi, mai ales, costul acţiunilor în justiţie;
• sistemul birocratic, dublat de încărcătura practicii judiciare şi promovarea unor practici simplificate;
• realizarea unui cadru legislativ şi instituţional care să permită prevenirea unor prejudicii în dauna consumatorilor;
• controlul asupra modului cum se respectă legislaţia şi, mai ales, hotărârile judecătoreşti reparatorii rămase definitive, în favoarea consumatorilor.

1. a) Mijloacele judiciare presupun apelarea la un tribunal de natură civilă, ele prezentând pentru consumatorul de rând numeroase inconveniente. Dintre acestea, nu trebuie uitat costul excesiv al justiţiei, de multe ori cheltuielile depăşind costurile prejudiciului care face obiectul cauzei. De asemenea, trebuie amintite obstacolele de ₂₂₀ Universitatea SPIRU HARET natură psihologică, de exemplu, formalismul procedural, limbajul folosit, chiar ţinuta magistraţilor, toate acestea, alături de altele, îndepărtând de instanţă pe cei îndreptăţiţi să apeleze la aceasta. Mai mult, la asemenea obstacole de natură materială şi psiho­logică, se adaugă şi faptul că justiţia este, în general, defavorabilă consumatorilor recla­manţi, ca urmare a sistemelor de apărare, cu totul profesioniste, pe care le utilizează cei reclamaţi - producătorii şi comercianţii ofertanţi.

În sfârşit, un important inconvenient al mijloacelor juridice tradiţionale este dat de faptul că partea cea mai mare dintre acestea tind spre o reparaţie individuală. Or, consumatorii trebuie să fie protejaţi, mai ales prin măsuri preventive, care să fie mai mult colective decât individuale, numai astfel putându-se îmbunătăţi situaţia de ansamblu a consumatorilor.

Iată doar câteva argumente care conduc la ideea unor îmbunătăţiri profunde, de substanţă, în domeniul mijloacelor juridice. Pornind de la un asemenea deziderat, literatura şi practica în domeniu propun o serie de noi mijloace juridice care, alături de practica juridică tradiţională, să contribuie la asigurarea prin justiţie a unei protecţii reale a consumatorilor. Câteva cuvinte despre unele dintre acestea:

• Gruparea într-un proces unic al apărării intereselor convergente a mai multor consumatori porneşte de la faptul că o acţiune colectivă este mai eficientă, mai practică, înlăturând însăşi cauza generatoare de daune şi nemulţumiri. Mai mult, sistemul de repartizare a cheltuielilor uşurează sarcina financiară a fiecărui consumator dăunat. Trebuie să se plece de la ideea potrivit căreia interesele consumatorilor nu sunt cu totul individuale şi nici în întregime colective. Ele vor trebui să fie esenţialmente reglate din punct de vedere al indivizilor, pentru ca astfel să aibă o apartenenţă colectivă, respectiv să apară pentru fiecare individ în acelaşi mod. Primejdia la adresa unor asemenea interese nu este întotdeauna „apreciată în spaţiul unui prejudiciu individualizat"^[1]. Acceptând o asemenea abordare, se face simţită o anumită triere a intereselor atunci când acestea sunt instrumentate, în vederea acţionării în justiţie, iar cauzele ce privesc strict un anumit individ să fie acţionate individual. În rest, gruparea intereselor convergente ale mai multor consumatori este o idee viabilă şi, de regulă, generalizată în jurisprudenţa unor state.
• Asigurarea posibilităţii fiecărui consumator izolat de a avea acces în justiţie în vederea apărării drepturilor sale este un deziderat care presupune o procedură simpli­ficată, care să implice cheltuieli minime şi să nu existe nici un fel de dificultate admi­nistrativă sau psihologică. Se are în vedere, de exemplu, ca procedura de reclamare a pagubelor suferite de o persoană aflată în postura de consumator să poată fi începută printr-o cerere simplă, să se utilizeze procedura orală, să fie simplificate regulile privind probele administrate, să fie înlăturate pasivitatea judecătorului şi, mai ales, tărăgănările şi amânările nejustificate, să se faciliteze declanşarea şi derularea rapidă a acţiunilor în apel şi exemplele ar putea continua.

Pe de altă parte, vizavi de asigurarea unei posibilităţi reale de acces în justiţie a fiecărui consumator în parte, trebuie avută în vedere varianta preluării unor cheltuieli de judecată de către stat sau organisme neguvernamentale. De fapt, o „repartizare" a acestor cheltuieli, în mod echitabil, între stat, organismele neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor şi consumatorul lezat.

În ceea ce priveşte înlăturarea obstacolelor de natură administrativă şi psiholo­gică, se au în vedere, de exemplu, înfiinţarea şi funcţionarea unor birouri de asistenţă juridică pe lângă diferite instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul protecţiei consu­matorilor, ca şi formarea unor specialişti, care să acorde consultanţă de specialitate.

• Crearea unor instanţe specializate pe probleme de protecţie a consumatorilor, după modelul tribunalelor comerciale, învestite cu judecarea cauzelor, având şi atribuţiuni de control al modului în care se aplică legislaţia în domeniu, poate constitui încă o soluţie care, de exemplu, în Suedia, a dat rezultate eficiente.

1. b) Mijloacele parajudiciare sunt organizate de către stat sau din iniţiativă parti­culară şi se situează în afara puterii judecătoreşti. Asemenea mijloace se pot grupa în trei principale categorii:

• Prima categorie are în vedere informaţiile şi consultaţiile acordate consuma­torilor contra unor tarife reduse sau chiar în mod gratuit. Experienţa în domeniu a dat rezultate bune în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie, în Franţa etc.
• A doua categorie are în vedere organismele care, alături de furnizarea de informaţii şi acordarea de consultaţii juridice, exercită şi unele presiuni asupra ofertan­ţilor. Asemenea presiuni pot veni atât de la asociaţiile specializate ale consumatorilor, cât şi de la organismele publice sau semipublice, ele dispunând de mijloace suficient de eficace pentru rezolvarea problemelor reclamate de consumatori, fără a mai fi necesară o acţiune în justiţie. Un asemenea mijloc prezintă însă inconvenientul că, din nefericire, consumatorul nu va fi niciodată sigur că reclamaţia sa va fi rezolvată, deoarece, de cele mai multe ori, administraţia publică va aplica în mod evident politica guvernului, a puterii, politică ce nu corespunde întotdeauna cu interesele consumatorilor.
• În sfârşit, a treia categorie de mijloace parajudiciare înglobează pe acelea ce au în vedere rezolvarea litigiilor aducând în faţă consumatorii cu ofertanţii. Este vorba de rezolvarea litigiilor pe baza concilierii şi a arbitrajului. Asemenea proceduri presupun crearea unor organisme paritare, din care să facă parte atât consumatorii, cât şi ofer­tanţii, în special comercianţi.

Privitor la folosirea, la implicarea mijloacelor parajudiciare în soluţionarea unor probleme din domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi problema raportu­rilor dintre acestea şi puterea judecătorească, cu instanţele învestite cu puterea soluţio­nării cauzelor judecate. O asemenea problemă presupune analiza a două aspecte: libera alegere a consumatorului în a apela la un organ de justiţie sau la unul parajudiciar şi punerea în execuţie a deciziilor, hotărârilor unui organ judecătoresc şi a unuia paraju- diciar. Legat de problema alegerii căii de soluţionare a unei cauze, este de menţionat faptul că un litigiu nu poate fi supus simultan unei instanţe judecătoreşti şi unui organ parajudiciar. Astfel, părţile nu pot introduce o acţiune la instanţa judecătorească atâta timp cât aceasta este supusă unui anumit organ parajudiciar. Dacă reclamantul insistă însă ca sesizarea să fie judecată de instanţa sesizată, în condiţiile în care el se bucură de un drept absolut, tribunalul nu are altceva de făcut decât să judece cererea reclamantului.

În ceea ce priveşte execuţia deciziilor unui organ parajudiciar, este de subliniat mai întâi faptul că asemenea decizii nu sunt şi executorii. Într-o asemenea situaţie, fiecare din părţi poate introduce o nouă acţiune în instanţă, fie în vederea executării deciziei organului parajudiciar, fie pentru a contesta decizia acestuia.

Revenind la problematica analizată, respectiv asigurarea unei legislaţii specifice în domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi viziunea de ansamblu a cadrului de protecţie, punându-se problema unui nou mod de abordare, care să aibă în ₂₂₂                                                        Universitatea SPIRU HARET vedere o trecere de la protecţia consumatorului la protecţia tuturor cetăţenilor^[2]. Prin adoptarea unor programe de protecţie a consumatorilor şi promulgarea unui set de acte normative în acest domeniu, rămân unele sectoare sau anumite categorii ale populaţiei neacoperite. Într-o asemenea situaţie, se au în vedere lărgirea câmpului de aplicare a noii legislaţii în domeniu, iar pe de altă parte, abordarea tuturor aspectelor relaţionale ce apar în cadrul actului de vânzare-cumpărare, cât şi a tuturor categoriilor de cetăţeni ce intervin în cadrul acestui circuit complex, cu toate drepturile şi responsabilităţile lor.

În sfârşit, în contextul aceloraşi preocupări se ridică şi problema cadrului naţional şi internaţional de protecţie a consumatorilor. Problema prezintă o importanţă deose­bită, ţinând seama de noile tendinţe de unificare a pieţelor interne într-o piaţă unică şi îndeosebi pornind de la diversitatea de reglementări în domeniu din diferite ţări, în principal europene. Desigur, nu se poate spune că ne aflăm în faţa unui fenomen grav, deoarece, pe de o parte, cele mai multe dintre relaţiile consumator-ofertant iau naştere în spaţiul unui stat, iar pe de altă parte, modelele diferite de soluţionare apar ca expe­rienţe utile, ce pot fi transformate în instrumente eficiente în construcţia cadrului legis­lativ al statelor europene.

Cu toate acestea, pornind de la creşterea continuă a complexităţii relaţiilor co­merciale internaţionale, implicit a celor dintre consumatori şi ofertanţi, problemele ce trebuie soluţionate în domeniul protecţiei consumatorilor devin tot mai stringente şi mai complexe. În acest sens, în condiţiile în care mobilitatea crescândă a populaţiei devine un fenomen semnificativ şi cu o deosebită pondere, responsabilitatea producă­torilor capătă un caracter internaţional, aceştia, ca, de altfel, şi comercianţii, confruntân- du-se cu o mare densitate şi diversitate de reglementări, ce antrenează mari distorsiuni ale concurenţei. Din punctul de vedere al consumatorului, devenit „consumator interna­ţional", problemele de protecţie juridică şi, mai ales, cele de ordin procedural devin tot mai grave şi tot mai greu de soluţionat. Astfel, se ridică problema normelor de drept ce trebuie aplicate, a competenţei teritoriale a instanţelor judiciare sau parajudiciare de instrumentare a cauzelor etc. Problematica devine mai complexă atunci când se are în vedere protecţia colectivă a consumatorilor sau cooperarea între diferite organisme naţionale sau internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale, ale consumato­rilor. Asemenea probleme vor căpăta o soluţionare eficientă o dată cu definitivarea procesului de armonizare a legislaţiei în domeniu din fiecare stat în parte cu cea a Uniunii Europene, care, prin comisii de specialitate, a pus şi pune în continuare bazele unei legislaţii unitare.

^[1] D. Patriche, Protecţia consumatorului în economia de piaţă, Editura Academia Universitară Athenaeum, Bucureşti, 1994, pag. 87.

Universitatea SPIRU HARET

^[2] Holding F.H., Les Moyens Judiciares et Parajudiciares de la Protection du Consommateur aux Pays-Bas, Bruxelles, 1976,_pag.123-125.