loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Alături de alte drepturi ale omului, şi drepturile consumatorilor trebuie protejate de stat, iar un asemenea lucru se realizează prin adoptarea unui cadru legislativ adecvat, suplu şi eficient, precum şi prin crearea cadrului instituţional necesar transpunerii în practică a legislaţiei în domeniu. Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, trebuie să protejeze cetăţenii, în calitatea acestora de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete asupra caracteristi­cilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor lor legitime împotriva unor practici abuzive, precum şi a participării lor la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece „într-o societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care şi le stabileşte singur"[1].

1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România

Orice sistem de protecţie a consumatorilor trebuie să aibă la bază un cadru legislativ adecvat acestei importante probleme. Aceasta, cu atât mai mult într-o econo­mie de piaţă, unde consumatorul ştie că, în raport cu agenţii economici, producători sau comercianţi, legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva abuzurilor ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele sale, patrimoniale sau nepatrimoniale. Într-un asemenea context, şi pornind de la prevederile Rezoluţiei nr. 39/248 din 1985 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a aprobat principiile directoare privind protecţia consumatorului, în România de după 1990 a fost adoptat un sistem unitar de reglementări în acest domeniu, pornindu-se însă de la condiţiile concrete ale societăţii şi economiei româneşti în perioada pe care o parcurgem. Vom analiza în continuare o serie de aspecte privind reglementările legale referitoare la protecţia consumatorilor în România, structura legislaţiei în domeniu, precum şi răspunderea sau sancţionarea încălcării acesteia.

1.1. Reglementări privind protecţia consumatorilor în România

În adoptarea cadrului legislativ privind protecţia consumatorilor, legiuitorul român a avut în vedere ca sistemul de acte normative în domeniu să fie unul unitar, dar şi elastic, care să răspundă schimbărilor de structură din societate şi economie şi să se armonizeze atât cu celelalte componente ale sistemului nostru legislativ, cât şi cu legislaţia europeană în domeniu.

În acest sens, încă din primul articol, Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor, devenită, prin adoptarea sa în Parlament, Legea nr. 11/1994, menţionează faptul că „statul, prin mijloacele prevăzute de lege, prote­jează cetăţenii, în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neângrădit la produse şi servicii, informării complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori"[2].

Rezultă din textul menţionat că protecţia consumatorilor în România presupune, în principal, următoarele:

  • • asigurarea accesului neîngrădit la produse şi servicii;
  • informarea consumatorilor asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor;
  • asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive;
  • participarea persoanelor fizice la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi intere­sează în calitate de consumatori.

La 30 ianuarie 2000 a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 58, care modifică şi completează actul normativ menţionat, extinzând domeniul de aplicabilitate şi la comercializarea produselor noi, uzate sau recondiţionate, şi a serviciilor destinate consumatorilor, cu unele excepţii, şi completând gama de obligaţii ale producătorilor şi comercianţilor în raport cu consumatorii. Actul normativ analizat cuprinde principalele drepturi ale consumatorilor, acestea acoperind atât procesul propriu-zis de vânzare - cumpărare, cât şi faptele anterioare şi posterioare ale acestuia.

În temeiul Ordonanţei nr. 21 din 1992 au fost adoptate şi alte acte normative, care conferă şi întregesc cadrul legislativ adecvat privind protecţia consumatorilor, acte normative care reglementează activitatea de standardizare, activitatea de metrologie, calitatea mărfurilor, regulile igienico-sanitare şi cele veterinare, activitatea de alimen­taţie publică, comercializarea bunurilor şi serviciilor de larg consum, concurenţa pe piaţa internă etc.

De asemenea, în prezent există o legislaţie completă privind protecţia consuma­torilor pe categorii de produse şi servicii.

În acelaşi timp, există un set întreg de acte normative care reglementează alte aspecte ale protecţiei consumatorilor, respectiv protecţia intereselor consumatorilor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale (OG nr. 106/1999), protecţia intere­selor consumatorilor în contractele la distanţă (OG nr. 31/2000), protecţia consuma­torilor împotriva clauzelor abuzive din contracte (Legea nr. 193/2000, OG nr. 49/2000 şi OG nr. 49/2000) etc.

1.2. Structura legislaţiei privind protecţia consumatorilor în România

Pornind de la prevederile reglementării de bază în domeniul analizat, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, actele normative amintite mai înainte, alături de altele, structurează problematica protecţiei consuma­torilor în trei principale direcţii:

  • protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
  • protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
  • informarea şi educarea consumatorilor.

Ne vom opri în continuare la aceste trei obiective de mare importanţă pentru realizarea unei protecţii reale a consumatorilor.

  1. a) Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor reprezintă primul obiectiv reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, potrivit căreia „se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor". Pentru aceasta, produsele trebuie comercializate numai în cadrul termenului de valabilitate sau al datei durabilităţii minimale stabilite de producător, actul normativ în cauză definind şi noţiunea de termen de valabilitate, în sensul de „limita de timp, stabilită de către produ­cător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi menţină carac­teristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare şi consum".

În vederea asigurării protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, gu­vernul, prin organismele sale specializate, are obligaţia să stabilească norme şi regle­mentări specifice şi să le îmbunătăţească pe cele existente, referitoare la:

  • fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, trans­portul, depozitarea şi pregătirea pentru vânzare a produselor;
  • furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii optime, în mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consu­matorilor.

Normele şi reglementările în cauză se referă la grupe şi servicii care sunt nomina­lizate şi actualizate de către Guvern, dacă acest lucru se impune.

Legiuitorul a considerat necesar să stabilească, în mod clar, fără nici un fel de echivoc, obligaţiile agenţilor economici în ceea ce priveşte protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, acestea fiind stabilite în mod distinct pentru producători, distribuitori şi prestatori de servicii. Într-un asemenea context, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2001 stabileşte cadrul juridic general şi unitar referitor la producerea, ambalarea, depozitarea, transportul şi comercializarea alimentelor, responsabilităţile producătorilor şi comercianţilor de alimente şi organizarea controlului oficial al ali­mentelor. În concepţia legiuitorului, aplicarea prevederilor acestui act normativ urmă­reşte protejarea consumatorilor împotriva unor practici incorecte în fabricarea, depo­zitarea şi comercializarea alimentelor, pentru informarea corectă şi completă a acestora, potrivit reglementărilor legale privind protecţia consumatorilor. Dacă în primul capitol al Ordonanţei nr. 97/2001 sunt definiţi principalii termeni folosiţi în practica comercializării produselor alimentare, în cel de-al doilea sunt reglementate condiţiile generale privind amplasarea unităţilor producătoare, fabricarea alimentelor, compoziţia şi calitatea acestora, utilizarea aditivilor alimentari, condiţiile privind personalul care îşi desfăşoară activitatea în unităţile ce participă la producerea şi comercializarea măr­furilor alimentare, condiţiile privind contaminaţiile în general, radiaţiile sau utilizarea materialelor radioactive, cele referitoare la rezidurile de pesticide şi alte produse care se regăsesc în alimente, condiţiile privind prezenţa în alimente a substanţelor active farmacologice, precum şi condiţiile referitoare la alimentele cu destinaţie nutriţională specială, suplimentele nutritive, alimentele fortificante şi cele modificate genetic.

În capitolul al treilea al Ordonanţei în cauză sunt stabilite condiţiile privind producţia, igiena şi ambalarea alimentelor, dar şi responsabilităţile producătorilor de alimente, iar în cel de-al patrulea capitol este reglementată comercializarea acestora. Sunt stabilite clar obligaţiile producătorilor de alimente, dar şi cele ale Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei, ale Ministerului Industriei şi Comerţului, precum şi cele ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor privind respectarea condiţiilor referitoare la producerea, igiena şi ambalarea alimentelor, respectiv controlul acestora. Prevederile privind co­mercializarea alimentelor, cuprinse, aşa cum menţionam, în cel de-al treilea capitol al Ordonanţei, se referă la condiţiile ce trebuie respectate pentru oferirea alimentelor spre vânzare, la restricţiile privind comercializarea alimentelor, dar şi la măsurile ce trebuie întreprinse de instituţiile statului pentru protecţia consumatorilor împotriva practicilor incorecte în comercializarea mărfurilor alimentare. De asemenea, actul normativ analizat conţine, în cel de-al cincilea capitol al său, prevederi clare privind controlul oficial al alimentelor. În anexa la Ordonanţă sunt prezentate Normele metodologice privind etichetarea produselor alimentare, în primul capitol al normelor în cauză fiind menţionat că sunt supuşi acestora toţi agenţii economici care produc, importă, amba­lează sau comercializează produse alimentare, indiferent de forma de organizare şi tipul de proprietate. Se reglementează astfel, în mod unitar, obligaţiile producătorilor şi comercianţilor în ceea ce priveşte etichetarea, atât a produselor alimentare preambalate, cât şi a celor nepreambalate. De asemenea, sunt reglementate regulile privind etiche­tarea pe principalele grupe de produse. Celelalte anexe la Ordonanţă conţin liste pri­vind:

  • produsele alimentare scutite de indicarea termenului de valabilitate;
  • produsele alimentare scutite de obligaţia indicării ingredientelor;
  • ingredientele, care trebuie să fie înscrise cu denumirea categoriei lor, urmată de numele specific;
  • ingredientele pentru care indicarea categoriei se poate înlocui prin denumiri simplificate.

Deşi protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor se referă, în principal, la produse alimentare, există reglementări legale privind o asemenea protecţie şi în ceea ce priveşte o serie de produse nealimentare (bunuri de folosinţă îndelungată, cosmetice, jucării, piese auto, echipamente electrice etc.).

  1. b) Protecţia intereselor economice ale consumatorilor este asigurată printr-un sistem complex de acte normative, începând chiar cu Ordonanţa Guvernului nr. 21/21 august 1992. Potrivit acestui act normativ, în relaţiile cu consumatorii, agenţii econo­mici au obligaţia de a se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive, la încheierea contractelor consumatorii având o serie de drepturi:
  • libertatea de a lua decizii privind achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor tehnici abuzive de vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;
  • de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor;
  • de a fi exoneraţi de la plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate sau acceptate;
  • de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale;
  • de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb, pe toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părţi.

De asemenea, consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici reme­dierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor ce nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii apărute pe durata medie de utilizare a acestora. Remedierea deficienţelor apărute în cadrul termenului de garanţie la produsele de larg consum, inclusiv la cele de folosinţă îndelungată şi care nu sunt imputabile consuma­torilor, se face într-un termen maxim, stabilit de către organul administraţiei publice obligat să înfăptuiască politica de protecţie a consumatorilor. Pentru celelalte produse, termenul de remediere va fi cel stabilit prin contract. În cazul unor vicii ascunse, termenul menţionat curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru.

În temeiul prevederilor Ordonanţei nr. 21/ 1992 au fost adoptate şi alte acte normative care asigură protecţia intereselor consumatorilor. Avem în vedere, în principal, acele acte normative care reglementează:

  • protecţia intereselor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale (O.G. nr. 106/30 august 1999);
  • protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contracte (Legea nr. 193/6 noiembrie 2000 şi O.G. nr. 49/ 30 ianuarie 2000);
  • protecţia consumatorilor în contractele la distantă (O.G. nr. 130/ 31 august 2000);
  • protecţia consumatorilor împotriva riscurilor legate de introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din acestea (O.G. nr. 49/30 ianuarie 2000).

O dată cu adoptarea în anul 1996 a Legii concurenţei, s-a asigurat cadrul norma­tiv pentru protejarea intereselor consumatorilor împotriva practicilor abuzive de concu­renţă. Dispoziţiile legii sunt aplicate actelor şi faptelor care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, săvârşite de agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici, persoane fizice sau juridice, organele administraţiei publice cen­trale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni pe piaţă, influenţând în mod direct sau indirect con­curenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

  1. c) Informarea şi educarea consumatorilor, organizarea unui sistem de informare complet, corect şi precis pentru consumatori constituie un alt domeniu complex în cadrul politicii de protecţie a consumatorilor. Dreptul consumatorilor la informare asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în con­formitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să le utilizeze potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă, este expres stipulat în art. 18 al Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992. De altfel, întreg capitolul patru al acestui act normativ este afectat reglementării informării şi educării consumatorilor. Deşi prevăzută expres în lege, de multe ori informarea consumatorilor este o obligaţie îngrădită sau uneori chiar eludată. Potrivit legii, informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, care se vor înscrie la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc produsul, în funcţie de natura acestuia. Legislaţia în domeniu prevede în mod clar, fără nici un fel de echivoc, că informarea consumatorilor se face în limba română, indiferent de ţara de origine a producătorului. Informaţiile vor cuprinde:
  • în cazul produselor: denumirea acestora, marca producătorului, principalele caracteristici tehnice, compoziţia, cantitatea, preţul, termenul de garanţie, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii, modul de utilizare, manipulare, conservare sau de păstrare, precum şi alte caracteristici ale diferitelor categorii de produse;
  • în cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a ser­viciului, timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaraţia de conformitate.

Legislaţia în vigoare interzice prezentarea prin publicitate a altor valori ale para­metrilor ce caracterizează produsele sau serviciile decât cele efectiv realizate.

Agenţii economici au obligaţia afişării preţurilor în mod vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit; aceasta, coroborat cu obligaţia comercializării produselor şi prestarea serviciilor în locuri autorizate şi afişarea, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a numărului autorizaţiei de funcţionare.

Un rol important în informarea consumatorilor îl au hotărârile de Guvern privi­toare la etichetarea bunurilor de consum destinate populaţiei. Astfel H.G. nr.784/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, modificată şi completată prin H.G. nr. 953/1999, prevede că scopul etichetării este acela de a oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Actul normativ analizat conţine dispoziţii referitoare atât la etichetarea produselor alimentare preambalate (denumire, conţinut net, termene de valabilitate şi condiţii de păstrare, de consum şi de folosire, lotul de fabricaţie, ingrediente, concentraţie alcoolică, valoare nutritivă şi energetică), cât şi la etichetarea produselor alimentare nepreambalate.

Reglementarea marcării şi etichetării produselor nealimentare face obiectul mai multor Hotărâri de Guvern privitoare la categorii distincte de bunuri nealimentare. Este vorba de H.G. nr. 332/2001 privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi eti­chetarea produselor textile, H.G. nr 857/1996 privind etichetarea energetică la aparatele frigorifice de uz casnic, H.G. nr. 261/1998, care aprobă normele metodologice privind etichetarea încălţămintei destinate populaţiei, H.G. nr.50/1999 privind marcarea bute­liilor de sticlă refolosibile utilizate pentru ambalarea substanţelor şi produselor pericu­loase, H.G. nr. 745/1999 privind aprobarea Normelor referitoare la etichetarea deter­genţilor, a produselor de întreţinere şi a produselor de curăţat, H.G. nr.415/2000 privind caracterizarea, clasificarea şi marcarea produselor din sticlă cristal în vederea comercializării acestora, modificată prin H.G. nr. 434/2001 etc.

1.3. Răspunderea şi sancţionarea încălcării legislaţiei privind protecţia consumatorilor

Legislaţia românească privind protecţia consumatorilor conţine prevederi privind răspunderea în cazul încălcării normelor referitoare la drepturile consumatorilor, precum şi sancţiunile aferente unor asemenea încălcări. Din punct de vedere juridic, menţionăm că acţiunea de încălcare a drepturilor consumatorilor este, în principal, o actiune civilă, fie delictuală, fie contractuală, cu precizarea că, în cvasitotalitatea actelor normative în materie, este prevăzută şi răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.

Astfel, în capitolul VIII al Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, se prevede faptul că „agenţii economici răspund pentru orice deficienţă privind calitatea produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora, şi care nu este imputabilă consumatorului, precum şi pentru eventualele vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi achiziţionat sau care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor" (art.42 alin.1). De asemenea, răspunderea se menţine şi în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preţ redus, ori dacă acestea se comercializează ca piese de schimb, se închiriază sau se distribuie sub alte forme. Este de menţionat şi prevederea cuprinsă în art. 44 al Ordo­nanţei, potrivit căreia Ministerul Public poate interveni în acţiunile civile introduse în care sunt implicate interesele consumatorilor.

Aşa cum am menţionat, încălcarea prevederilor privind protecţia consumatorilor, în general, a celor cuprinse în Ordonanţa nr. 21 / 1992, în particular, atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Potrivit prevederilor actului normativ analizat, constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte:

  • comercializarea produselor care au standarde româneşti obligatorii referitoare la protecţia vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, fără ca acestea să fie certi­ficate conform actelor normative în vigoare;
  • omiterea anunţării de către agenţii economici a existenţei pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că a afectat sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securi­tatea consumatorilor;
  • comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elementele de identi­ficare prevăzute de lege sau cu caracteristici calitative neconforme celor prevăzute;
  • prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, decât cele efectiv realizate;
  • păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării în condiţii care nu asigură menţinerea caracteristicilor calitative ale acestora, dacă, în acest fel, s-ar periclita viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
  • comercializarea produselor la care s-au constatat abateri de la caracteristicile tehnico-calitative prescrise, de natură a afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consuma­torilor, pentru care organele de control abilitate au dispus oprirea comercializării lor;
  • folosirea practicilor abuzive la vânzarea produselor sau prestarea serviciilor;
  • neasigurarea activitaţii de service şi a pieselor de schimb necesare întreţinerii sau reparării, pe toată durata medie de utilizare a produselor, precum şi neremedierea în termenul stabilit de lege sau remedierea necorespunzătoare a deficienţelor constatate la produsele vândute sau serviciile prestate, ca şi refuzul înlocuirii produselor sau resti­tuirii contravalorii acestora sau a serviciilor necorespunzătoare, în cazurile prevăzute de lege;
  • împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate cu protecţia consumatorilor de a-şi exercita atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, ori interesele economice ale acestora.

Toate aceste fapte constituie, aşa cum menţionam, contravenţii, fiind sancţionate cu amendă, cu excepţia ultimei, în care există posibilitatea sancţionării cu închisoare contravenţională. În executarea amenzilor, prioritară rămâne executarea voluntară, apoi executarea silită (prin organele financiare) şi, în ultimă instanţă, transformarea amen­zilor în închisoare contravenţională sau obligarea la muncă în folosul comunităţii. În ceea ce priveşte posibilitatea transformării amenzii în închisoare contravenţională, legiuitorul stabileşte două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:

  • contravenientul să nu fi achitat amenda în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sancţiunii;
  • nu există posibilitatea executării silite.

În fine, Ordonanţa prevede în mod clar faptele pentru care se face confiscarea produselor (doar a produselor periculoase, falsificate sau contrafăcute), respectiv pre­luarea la bugetul de stat a veniturilor încasate ilicit de către agenţii economici(numai anumite venituri, strict stabilite de lege).

Răspunderi în sarcina celor implicaţi în producţia şi comercializarea bunurilor şi prestarea de servicii destinate consumatorilor, precum şi sancţiunile aferente, sunt prevăzute şi în alte acte normative.

Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi ilicite, modificată şi completată ulterior, stabileşte activităţile comerciale ilicite ce atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit. Este vorba de:

  • efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul co­mercial sau în alte acte normative, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;
  • vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării sau prefecturi;
  • condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altora;
  • expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte produse fără specificarea termenului de valabilitate, ori cu termenul de valabilitate depăşit;
  • efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii. De menţionat că legea defineşte termenul de documente de provenienţă în sensul de factură fiscală, factură, avizul de însoţire a mărfii, documente vamale, factură externă sau orice alte documente stabilite prin lege, după caz;
  • nedeclararea de către agenţii economici la organele fiscale, înainte de aplicare, a adaosurilor comerciale şi a celor de comision;
  • cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare, de la unităţile de des­facere cu amănuntul, de alimentaţie publică, cantine, unităţi de turism şi alte unităţi similare;
  • omisiunea întocmirii şi afişării în unitate, la locurile de desfacere sau servire, de către agenţii economici, a preţurilor şi tarifelor, a categoriei de calitate a produselor sau serviciilor, ori, acolo unde este cazul, a listei de preţuri şi tarife;
  • neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea preferenţială, refuzul nejustificat al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activi­tate al agentului economic;
  • acumularea de mărfuri de pe piaţa internă în scopul creării unui deficit pe piaţă şi revânzării ulterioare sau al suprimării concurenţei loiale;
  • vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare;
  • falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expu­nerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite.

Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 12/1990, republicată, cu modificările ulte­rioare, se constată de către funcţionarii din aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale, organele Gărzii Financare, organele Controlului financiar, organele Poliţiei şi, parţial, inspectorii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

Toate contravenţiile prevăzute atât de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, cât şi de Legea nr. 12/1990, sunt sancţionate cu amendă, iar în unele cazuri, cu închisoare, în mod diferit, după cum contravenientul este persoană fizică sau juridică. Amenzile sunt destul de ridicate, ele fiind reactualizate periodic, în funcţie, în principal, de indicele inflaţiei.

Desigur, şi celelalte acte normative care reglementează protecţia consumatorilor conţin prevederi referitoare la răspunderea şi sancţionarea încălcării regulilor din acest domeniu. Avem în vedere, mai ales, Legea nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţio­narea contravenţiilor la normele legate de igienă şi sănătate publică, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 108/1999, precum şi prin Ordonanţa Guver­nului nr.103/2000, dar şi alte acte normative ce se referă la protecţia consumatorilor de produse alimentare sau nealimentare sau protecţia intereselor consumatorilor.

 

[1] D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag. 187.

[2]  Ordonanţa Guvernului nr. 21/21 august 1994 privind protecţia consumatorilor, republi­cată în temeiul art.1. pct.6 alin. final din Legea nr. 11/1994, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.65/14.03.1994.

Loading...