Drept

Relaţiile consulare sunt raporturi între state, cu caracter bilateral, stabilite ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele externe specializate ale acestora, în scopul protecţiei conaţionalilor atunci când aceştia se află în străinătate.

Chiar dacă relaţiile consulare sunt destinate ca finalitate persoanelor fizice şi juridice ca subiecte de drept intern, ele sunt raporturi interstatale și cad sub incidenţa regulilor de drept internaţional. Necesitatea unei asemenea activităţi re­zultă din diferenţele existente între sistemele juridice naţionale şi din interfe­renţele care apar între jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a altui stat. Având de a face cu două ordini juridice diferite, cărora le sunt supuse persoanele fizice şi juridice naţionali ai unui stat şi rezidenţi în alt stat, se pune problema realizării unei cooperări internaţionale care să echilibreze regimul aces­tora şi să înlăture pe cât posibil concurenţa de competenţe ale autorităţilor celor două state, care, în lipsa relaţiilor consulare ar fi adesea conflictuală, cu reper­cusiuni negative asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei.

Relaţiile consulare se aseamănă cu relaţiile diplomatice, ambele fiind relaţii interstatale, asemănarea rezultând şi din interferenţele care apar între activitatea diplomatică şi activitatea consulară:

- misiunile diplomatice pot exercita şi funcţii consulare, iar consulul poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să îndeplinească acte diplomatice când în statul de reşedinţă nu există o misiune diplomatică a statului trimiţător;

- ambele se stabilesc sub condiţia recunoaşterii internaţionale reciproce a celor două state şi prin acordul lor;

- am­bele categorii de relaţii sunt realizate de organe permanente pentru relaţii externe;

- sunt reglementate într-o anumită măsură de dreptul internaţional public.

Cu toate acestea, între relaţiile diplomatice şi relaţiile consulare există şi unele deosebiri esenţiale, respectiv:

- relaţiile diplomatice sunt relaţii de reprezentare politică generală, pe când relaţiile consulare sunt relaţii specializate şi localizate;

- misiunile diplomatice sunt acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar (şef de stat, ministrul afacerilor externe), iar posturile (oficiile) consulare sunt în raporturi directe cu autorităţile locale ale statului de reşedinţă;

- misiunile diplomatice sunt organe de relaţii internaţionale care, prin activitatea lor, produc efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale, pe când oficiile con­sulare produc efecte în ordinea juridică internă a statelor părţi la relaţiile consulare;

- relaţiile diplomatice sunt reglementate de dreptul internaţional într-o măsură mult mai mare decât relaţiile consulare;

- organele consulare şi personalul acestora se află în subordinea misiunilor diplomatice ale statelor lor din statul de reşedinţă.

Subiecții relaţiilor consulare pot fi numai statele, pentru că la baza actelor consulare stă legătura specifică a cetăţeniei dintre persoană şi un stat determinat şi presupune protecţia juridică a persoanei respective când se află în străinătate.

Capacitatea statelor de a numi consuli, de a înfiinţa posturi consulare, de a accepta primirea de consuli şi de a aproba înfiinţarea de posturi consulare ale altor state poartă denumirea de drept de consulat. Ca şi dreptul de legaţie, drep­tul de consulat, pe baza acordului reciproc, poate fi:

- drept de consulat activ, ca drept de a înfiinţa posturi consulare;

- drept de consulat pasiv, ca drept de a aproba înfiinţarea posturilor consulare.

Deşi stabilirea de relaţii consulare este condiţionată de recunoaşterea recipro­că a statului trimiţător şi a statului primitor, nu are relevanţă existenţa relaţiilor diplomatice. Acestea se stabilesc prin consimţământul reciproc al celor două state, printr-un acord de bază exprimat expres sau tacit. Posturile (oficiile) consulare, însă, se pot înfiinţa numai dacă s-au stabilit relaţii consulare şi în baza unei convenţii consulare.

Încetarea relaţiilor consulare poate avea loc din diferite motive, cel mai de­s ca urmare a voinţei suverane a statului parte sau ca urmare a dispariţiei sta­tului prin ocupaţie totală sau prin altă modalitate, ori în situaţii de conflict armat. De menţionat că ruperea relaţiilor diplomatice nu determină în mod automat şi încetarea relaţiilor consulare.

Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor care reglementează relaţiile consulare, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi statutul juridic al acestora şi al personalului lor.

Relaţiile consulare, fiind relaţii interstatale, sunt reglementate de dreptul internaţional public, dar multe aspecte ale activităţii consulare sunt reglementate şi de dreptul intern al statelor. Prin urmare, izvoarele dreptului consular sunt tratatele internaţionale, cutuma internaţională, dar şi legile naţionale.

Pe plan internaţional, codificarea dreptului consular s-a realizat foarte târziu. În anul 1963, la Viena, ca o continuitate a codificării dreptului diplo­matic din 1961, s-a adoptat Convenţia cu privire la relaţiile consulare.

Deşi există această convenţie generală, dreptul internaţional cutumiar conti­nuă să reglementeze aspectele care nu sunt sub autoritatea convenţiei.