Noţiunea de titlu nu este definită de Codul de procedură civilă, dar poate fi definit ca fiind înscrisul care, alcătuit în conformitate cu prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată. Executarea nu este posibilă decât în raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat.
Potrivit art. 372 executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu.
De asemenea, art. 376 arată că, pentru a deveni tituri executorii se învestesc cu formulă executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri.
Pot constitui titluri executorii:
- hotărârile instanţelor judecătoreşti;
- hotărârile arbitrale;
- hotărârile judecătoreşti străine (hotărârile de exequatur, de recunoaştere a hotărârilor străine);
- actele autentificate de notarul public;
- tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate;
- Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului;
- titlul executoriu european pentru creanţele necontestate potrivit Regulamentului Parlamentului şi Consiliului European nr. 805/2004;
- alte categorii de acte pe care legea le recunoaşte ca fiind titluri executorii: dispoziţia de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, cambia, cecul, biletul la ordin, contractul de asistenţă juridică încheiat de avocat, actele de sancţionare în materia contravenţiilor, titlurile executorii privind creanţele fiscale s.a.
Constituie titluri executorii judecătoreşti, în temeiul cărora poate fi pornită executarea silită împotriva debitorului, hotărârile instanţelor judecătoreşti pronunţate în procesele civile, inclusiv litigiile de muncă, în procesele şi cererile în materie comercială, în materie de contencios administrativ, de proprietate industrială, de expropriere şi cele prin care părţile sunt obligate la plata unor amenzi fără caracter penal (administrative, judecătoreşti).
Există, însă, unele hotărâri nesusceptibile de executare silită, în ceea ce priveşte capătul de cerere principal, precum: hotărâri pronunţate în cererile de constatare; cele privind anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic, fără a se prevedea şi obligaţii de restituire; hotărâri pronunţate în materie de stare civilă; hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată. Aceste cereri nu sunt susceptibile de executare silită în ce priveşte capătul de cerere principal, pentru că ele pot fi puse în executare în privinţa capetelor de cerere accesorii - la rândul lor susceptibile de executare - dacă acestea au fost admise (spre exemplu cheltuieli de judecată).
De asemenea, constituie titluri executorii judecătoreşti hotărârile pronunţate în procesele penale, când statuează asupra unor pretenţii civile şi cele pronunţate în soluţionarea cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
- b) Cerinţe impuse de lege
Pentru ca hotărârea judecătorească să poată fi pusă în executare, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe stabilite de lege:
- Hotărârea să fi rămas definitivă ori să fi devenit irevocabilă
Această cerinţă rezultă din coroborarea art. 372 şi art. 376 alin. 1 C. poc. civ., care prevăd această condiţie pentru investirea cu formulă executorie, cu excepţia hotărârilor pregătitoare şi a hotărârilor executorii provizorii.
Potrivit art. 377 Cod poc. civ. sunt hotărâri definitive:
- hotărâri date în primă instanţă fără drept de apel;
- hotărâri date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost respins sau anulat;
- hotărârile date în apel;
- orice alte hotărâri care potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
Sunt hotărâri irevocabile:
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, nerecurate;
- hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri judecătoreşti care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Din textul art. 377 Cod poc. civ. rezultă că sunt definitive şi irevocabile şi acele hotărâri care, de la început, nu pot fi apelate sau recurate.
Hotărârea rămasă definitivă ori devenită irevocabilă poate fi pusă în executare chiar dacă este atacată cu o cale extraordinară de atac. În această situaţie, însă, executarea poate fi suspendată de instanţa care va soluţiona calea de atac, cu sau fără depunerea unei cauţiuni.
Uneori legea prevede că numai hotărârile irevocabile pot fi puse în executare (art. 300 alin. 1 C. proc. civ., în caz de strămutare de hotar, desfiinţare de construcţii etc., în cazul acţiunilor în evacuare, în materia contenciosului administrativ).
Sunt executorii şi unele hotărâri nedefinitive şi anume hotărârile pronunţate, în primă instanţă, cu execuţie provizorie, de drept sau judecătorească (art. 278-279 C. proc. civ.). În cazul acestora se poate solicita suspendarea executării vremelnice, odată cu apelul sau în tot cursul judecării acestuia.
În privinţa momentului în care hotărârea rămâne definitivă s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Astfel, într-o opinie, hotărârea rămâne definitivă când nu se face apel sau recurs ori când după introducerea apelului sau recursului calea de atac s-a perimat, a fost retrasă sau a fost respinsă ca tardivă, hotărârea primei instanţe rămâne definitivă chiar din momentul pronunţării.
În altă opinie, care pare a fi mai bine întemeiată, acest moment este cel al expirării termenului de exercitare a căii de atac (de regulă 15 zile), iar în cazul perimării apelului sau recursului, după expirarea termenului de un an de la ultimul act procedural şi numai în temeiul hotărârii de constatare a perimării. De asemenea o hotărâre nu poate deveni definitivă din momentul pronunţării în cazul respingerii sau retragerii căii de atac, ci numai din momentul respectivei respingeri sau retrageri.
Cu privire la excepţii - sunt executorii şi hotărârile primei instanţe pronunţate cu execuţie vremelnică (de drept sau judecătorească), inclusiv ordonanţele preşedinţiale. Împotriva hotărârilor date cu execuţie provizorie se poate face apel sau recurs, caz în care executarea poate fi suspendată.
De asemenea şi unele încheieri premergătoare, în cazurile expres prevăzute de lege, sunt executorii (încheierile prevăzute de art. 1084, art. 175 alin. 2, art. 200 alin. 2 C. proc. civ.).
- B. Hotărârea să fie învestită cu formulă executorie
Art. 374 C. proc. civ.. dispune că: "Nici o hotărâre nu se va putea executa dacă nu este investită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de hotărârile pregătitoare, de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizorii şi de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută şi fără formulă executorie".
Textul formulei executorii, potrivit art. 269 C. proc. civ. este următorul: "Noi Preşedintele României" (urmează cuprinsul hotărârii) "Dăm împuternicire şi ordonăm agenţilor administrativi şi ai forţei publice să execute această (hotărâre); procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la îndeplinire. Spre credinţă, prezenta (hotărâre) s-a semnat de ... (semnătura preşedintelui şi a grefierului)."
Învestirea hotărârilor cu formulă executorie se face de prima instanţă.
Încuviinţarea executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face potrivit legii speciale.
Titlul îl constituie o copie de pe întreaga hotărâre - nu este admisă punerea în executare numai a dispozitivului sau numai a părţii hotărârii care îl interesează direct pe creditor - legalizată de grefa instanţei.
Creditorul se va adresa primei instanţe care a judecat fondul, depunând copia hotărârii definitive sau irevocabile, împreună cu o cerere timbrată de învestire. După verificările necesare, instanţa va da o încheiere, fără citarea părţilor.
Încheierea prin care preşedintele instanţei respinge cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris, ori cererea de eliberare a titlului executoriu, poate fi atacată cu recurs de către creditor. Termenul este de 5 zile şi curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi de la comunicare, pentru cel lipsă (art. 3733 alin. 1).
Conform art. 3733 alin. 2, încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris nu este supusă nici unei căi de atac.
Dacă se refuză emiterea titlului executoriu de către alte organe competente, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de refuz.
Actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a României se vor putea învesti cu formulă executorie de judecătoria domiciliului uneia din părţile actului autentic.
Dacă nici una din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară, învestirea se face de Judecătoria sectorului 3 din Bucureşti.
Formula executorie este prevăzută în art. 269 alin. 1.
Hotărârea învestită se va da numai părţii care a câştigat sau reprezentantului ei (art. 269 alin. 2 C. proc. civ.).
Dispoziţiile referitoare la învestirea cu formulă executorie au caracter imperativ, nerespectarea lor atrăgând nulitatea urmăririi, nulitatea ce nu poate fi acoperită. Nelegalitatea investirii cu formulă executorie poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare.
Investirea ulterioară cu formulă executorie nu validează urmărirea nelegală începută, dar poate fi temeiul unei noi executări dacă dreptul de a o cere nu a fost prescris între timp.
Art. 374 C. proc. civ.. se referă şi la hotărârile date în ţări străine. Legea specială aplicabilă în materie este legea 105/1992 care prevede o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, încuviinţarea de punere în executare a hotărârilor străine pe teritoriul României este dată de tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se facă executarea, la cererea persoanei interesate.
Cererea de încuviinţare a executării, însoţită de actele necesare, se întocmeşte potrivit cerinţelor impuse de legea procedurală română, urmând a fi soluţionată prin hotărâre, cu citarea părţilor. Instanţa română se va limita la verificarea condiţiilor cerute de lege pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărârii străine, neputând nici s-o modifice şi nici s-o examineze pe fond.
Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare, se emite titlul executoriu, potrivit legii române, fiind menţionată în titlu şi hotărârea de încuviinţare.
Ca excepţie, hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii precum şi cele date cu execuţie provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României.
Dacă toate aceste cerinţe sunt îndeplinite, titlul executoriu care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate fi pus în executare. Aceasta nu este condiţionată în nici un fel de cuantumul creanţei sau de disproporţia dintre creanţă şi bunurile debitorului ce urmează a fi vândute silit. Nu există un plafon sub care urmărirea silită este inadmisibilă sau care impune o anumită modalitate sau formă de executare silită.
Debitorul se bucură totuşi de o anumită protecţie, în unele cazuri prevăzute de lege, când - spre exemplu - conform art. 499 alin. 1 C. proc. civ., el poate cere instanţei în termen de 10 zile de la comunicarea somaţiei, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de şase luni. în acest caz se va dispune suspendarea urmăririi silite. De asemenea, în cazul urmăririi silite mobiliare, de îndată ce din valoarea bunurilor vândute se acoperă creanţa urmărită şi cheltuielile de executare, se va închide licitaţia (art. 446).
Activitatea notarială este reglementată de Legea 36/1995 şi este o activitate procedurală necontencioasă. Actul întocmit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
În competenţa notarilor se numără, printre altele, şi "autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte, personal, sau de avocat" (art. 8, lit. b din lege).
Activitatea notarului poate fi supusă controlului prin plângerea adresată judecătoriei, referitoare la încheierea de respingere a cererii de autentificare. Dacă instanţa admite plângerea, notarul este obligat să dea încheierea de autentificare a actului conform hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă (art. 67).
Calitatea de titlu executoriu a actelor autentificate reiese din art. 4 din lege, care prevede la punctul 3) că "actul autentificat de notar public, constatând o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executor la data exigibilităţii acesteia".
Executarea silită poate fi pornită şi pe baza duplicatului (în lipsa actului original), iar în lipsa duplicatului, poate servi ca titlu executoriu copia legalizată de pe exemplarul înscrisului autentificat din arhiva notarului public.
Autentificarea înscrisurilor mai poate fi făcută şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, la cererea persoanei fizice sau juridice având cetăţenia română. Această activitate poate fi îndeplinită de către aceste instituţii la sediul acestora, la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc ce se află staţionate în raza de activitate a acestor organe, precum şi la domiciliul cetăţeanului român, ori în alt loc, dacă acesta este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune.
Arbitrajul ocazional este reglementat de Codul de procedură civilă (Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă "Despre arbitraj" (art. 340-370)) şi este o cale convenţională de rezolvare a litigiilor prin persoane particulare. Prin acordul părţilor, se constituie un tribunal arbitral care se pronunţă printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie într-un litigiu asupra unor drepturi de care părţile pot dispune.
Acordul părţilor, consemnat într-o clauză compromisorie înscrisă în contractul principal sau printr-un compromis, duce la excluderea competenţelor instanţelor judecătoreşti în litigiul respectiv. Instanţa sesizată este competentă să judece doar în unul din următoarele cazuri:
- a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond fără nici o rezervă întemeiată pe convenţie arbitrală;
- b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;
- c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
Dacă nu se află într-unul din aceste trei cazuri, instanţa este obligată să-şi declare necompetenţa.
Hotărârea tribunalului arbitral va fi întemeiată pe contractul principal, pe normele juridice aplicabilă şi, când este cazul, pe uzanţele comerciale. Hotărârea se redactează în scris şi este semnată de toţi arbitrii.
La executarea hotărârii arbitrale vor fi avute în vedere şi eventualele hotărâri de completare (date, în caz de omisiune a unui capăt de cerere, cu citarea părţilor) sau încheieri de rectificare (în cazul greşelilor materiale, a greşelilor de calcul şi a greşelilor evidente care nu influenţează fondul), care fac parte integrantă din hotărâre.
Desfiinţarea unei hotărâri arbitrale se poate face - pentru motive specifice - prin acţiune în anulare, a cărei rezolvare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei, ar fi soluţionat litigiul pe fond, în primă instanţă. Această instanţă va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale, cu sau fără cauţiune. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească asupra acţiunii de anulare poate fi atacată numai cu recurs.
Renunţarea cu anticipaţie, prin convenţie arbitrală, la folosirea acţiunii în anulare este interzisă de lege.
Executarea silită pe baza hotărârii arbitrale se face după investirea cu formulă executorie. Încheierea de investire se dă la cererea creditorului, fără citarea părţilor, de către instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond ca primă instanţă.
Art. 368 C. proc. civ.. stabileşte că hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlul executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.
- b) Arbitrajul comercial internaţional
Litigiul arbitral internaţional este acel litigiu care se naşte dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, litigiu care se poate desfăşura în România sau într-o altă ţară determinată prin convenţia părţilor.
Codul de procedură civilă reglementează şi litigiile arbitrale internaţionale care se judecă în România sau potrivit legii române. În aceste sens, sunt prevăzute dispoziţii speciale în ce priveşte numărul şi naţionalitatea arbitrilor, durata termenelor, limba folosită în dezbaterea litigiului, onorariile arbitrilor şi cheltuielile de deplasare ale acestora.
Hotărârile arbitrale pronunţate în cazul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
Spre deosebire de arbitrajul ocazional reglementat de Codul de procedură civilă, arbitrajul internaţional are o existenţă ce nu depinde de soluţionarea unui anumit litigiu - el îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale continuu, ori de câte ori este sesizat.
Determinarea caracterului naţional sau străin al arbitrajului se face, atunci când este vorba de un centru permanent de arbitraj, în funcţie de statul în care îşi desfăşoară activitatea. Pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României funcţionează Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional. Curtea de Arbitraj este condusă de un Colegiu, care aprobă Regulile sale de procedură, precum şi Regulile de procedură aplicabile în arbitrajul comercial ad-hoc.
Ca şi arbitrajul ocazional reglementat de Codul de procedură civilă, arbitrajul comercial internaţional are la bază convenţia părţilor interesate, concretizată într-un compromis sau într-o clauză compromisorie, care atrag excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti. Autonomia în raport cu instanţele judecătoreşti este întărită prin recunoaşterea arbitrajului internaţional a dreptului de a decide, în caz de contestaţie, asupra propriei sale competenţe.
În temeiul contractului principal, al normelor de drept aplicabile şi, dacă este cazul, al uzanţelor comerciale, tribunalul arbitral pronunţă o sentinţă. Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie şi - odată comunicată părţilor - are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Astfel, ea constituie titlul executoriu şi, în cazul în care partea împotriva căreia s-a pronunţat refuză executarea de bună voie, poate fi executată silit în ţară, la cererea părţii interesate, fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie.
Arbitrajul comercial ad-hoc organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României
Calea arbitrajului ad-hoc poate fi aleasă de părţile având deplină capacitate de exerciţiu - numai dreptul litigios este susceptibil de a forma obiect de tranzacţie - prin clauză compromisorie în contractul principal sau prin compromis.
Părţile, prin convenţia arbitrară încheiată, pot stabili activitatea jurisdicţională a tribunalului arbitral, pot stabili direct sau cu referire la o anumită reglementare arbitrală, respectând ordinea publică, bunele moravuri, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea taxelor şi a cheltuielilor, conţinutul şi forma hotărârii arbitrale.
Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă hotărând în această privinţă printr-o încheiere.
Tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre arbitrală, care poate fi şi parţială dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului. Judecarea se face în temeiul contractului principal, al normelor de drept aplicabile, ţinând seama, când este cazul, şi de uzanţele comerciale. Pronunţarea hotărârii are ca prim efect dezinvestirea tribunalului arbitral de soluţionarea litigiului respectiv.
Odată comunicată părţilor, hotărârea arbitrală produce efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Ea este definitivă şi obligatorie şi, în principiu se aduce la îndeplinire, de către partea împotriva căruia s-a pronunţat, de bună voie.
În caz contrar, la cererea părţii câştigătoare, se investeşte cu formulă executorie de către instanţa care, în lipsa unei convenţii arbitrale, ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond.
Hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu şi se execută ca şi hotărâre judecătorească.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine, în România, sunt reglementate de Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat, în Capitolul XII (Legea nr. 105/1992 a fost abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, cu excepţia capitolului 12 care cuprinde normele de procedură; acesta va fi abrogat prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă).
În sfera hotărârilor judecătoreşti străine, Legea nr. 105/1992, prin art. 165, include nu numai hotărârile instanţelor judecătoreşti şi hotărârile arbitrale, ci şi actele notariale şi actele altor autorităţi dintr-un alt stat. Este prevăzută o singură condiţie comună tuturor acestor acte şi anume caracterul jurisdicţional al acestora.
Regimul juridic al hotărârilor judecătoreşti străine are la baza principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român, precum principiul legalităţii, al adevărului, al independenţei judecătorilor (arbitrilor), al egalităţii părţilor în faţa justiţiei, al respectării dreptului la apărare, al publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, contradictorialitatea şi dreptul de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.
În materia efectelor hotărârilor străine îşi găsesc aplicarea şi principiile de drept constituţional şi de drept internaţional:
- principiul suveranităţii statului, în virtutea căruia fiecare stat reglementează efectele hotărârilor străine pe teritoriul său şi care justifică excepţia de ordine publică;
- principiul egalităţii drepturilor statelor, a cărui aplicare se traduce astfel: egalitatea între jurisdicţiile diferitelor state implică egalitatea juridică între hotărârile pronunţate de instanţele lor;
- principiul inviolabilităţii persoanei face ca privaţiunea de libertate să fie inadmisibilă ca sancţiune a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti sau sentinţe arbitrale în materie civilă;
- principiul aplicării regimului naţional cetăţenilor străini, consacrat expres de art. 2 şi art. 163 din lege. Acest principiu dă atât cetăţeanului român cât şi celui străin posibilitatea de a invoca în România un act jurisdicţional provenind dintr-un alt stat.
Recunoaşterea hotărârilor străine
După abrogarea art. 375 C. proc. civ.., Legea 105/1992 admite hotărârilor străine următoarele efecte: recunoaşterea lor, spre a beneficia de puterea lucrului judecat (art. 166-172), încuviinţarea executării silite, în cazul neîndeplinirii lor de bună voie de către cel obligat prin respectiva hotărâre (art. 173-177) şi forţa probantă cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată (art. 178). Efectele unei hotărâri străine sunt admise independent de existenţa unei convenţii internaţionale încheiate cu statul în care a fost dată hotărârea.
- a) Condiţii de regularitate internaţională
În situaţia neexecutării de bună voie a hotărârilor străine, acestea pot fi puse în executare pe teritoriul României la cererea persoanei interesate. Pentru aceasta este necesară încuviinţarea tribunalului în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea, încuviinţare ce reclamă îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată.
Din această condiţie se înţelege clar că determinarea căilor de atac care puteau fi folosite, a termenelor în care aceste căi de atac puteau fi exercitate şi a efectelor lor revine legii statului în care s-a pronunţat hotărârea. Aşadar, legea română nu admite ca o hotărâre ce ar putea fi casată sau modificată să producă efecte în România.
Din această condiţie se desprinde problema regularităţii citării părţii interesate şi a reprezentării ori asistării ei valabile la dezbateri. Emiterea citaţiei trebuie făcută conform legii statului de unde provine, iar primirea citaţiei trebuie efectuată în condiţiile domiciliului părţii în cauză. Aceste reguli se aplică şi procedurii de comunicare a hotărârii străine în vederea exercitării căilor de atac. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine ce ar decurge din neîndeplinirea acestor reguli poate fi invocat, însă, numai de persoana interesată neputând fi reţinut de instanţă din oficiu.
- instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii sus-menţionate, competenţa să judece procesul.
Această condiţie implică pe de o parte verificarea competenţei jurisdicţionale a statului respectiv în soluţionarea acestei cauze. Art. 151 din lege enumeră limitativ cauzele de competenţă exclusivă a instanţelor române. Dacă procesul nu intră, potrivit acestui articol, în competenţa exclusivă a instanţelor române, atunci litigiul respectiv putea fi soluţionat valabil de un organ de jurisdicţie străină. Pe de altă parte, competenţa jurisdicţională, în sens restrâns, a instanţelor din statul străin, din care provine hotărârea, trebuie să fie determinată, în acel stat, conform legislaţiei sale.
- există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Pentru îndeplinirea acestei condiţii este suficientă reciprocitatea de fapt, care este prezumată de lege până la dovada contrarie. Nu se cere ca reciprocitatea să fie legală sau diplomatică.
Aceste condiţii nu se cer îndeplinite dacă hotărârile străine se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi (art. 166).
- b) Refuzarea recunoaşterii
Recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a unei hotărâri pot fi refuzate în unul din următoarele cazuri, prevăzute de art. 168 al Legii 105/1992:
-hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
-hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Trebuie spus aici că legiuitorul român nu a definit aceste norme de ordine publică. În art. 168, pct. 2 al Legii 105/1992, este menţionată cu titlu de exemplu încălcarea dispoziţiilor art. 151, privitoare la competenţa exclusivă a instanţelor române.
În general, se admit ca fiind încălcări ale ordinii publice violarea dreptului de apărare al părţii de către instanţa care a judecat procesul şi nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii străine, atunci când această condiţie este prevăzută de legislaţia ţării de unde provine hotărârea.
-procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei române.
În art. 168 alin. final se face precizarea că: "recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române".
- c) Procedura recunoaşterii
Există două modalităţi de recunoaştere a hotărârilor străine: pe cale principală - de către tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau sediul celui care refuză recunoaşterea, sau pe cale incidentală - de către instanţa sesizată cu un alt proces, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat în baza hotărârii străine.
În această a doua situaţie, mai întâi se verifică regularitatea internaţională a hotărârii străine şi apoi se examinează îndeplinirea dispoziţiilor art. 1201 Cod civ. român, referitoare la identitatea de părţi, obiect şi cauză. Instanţa se pronunţă asupra excepţiei printr-o încheiere interlocutorie.
Cererea de încuviinţare a executării silite se întocmeşte potrivit cerinţelor legii procedurale române şi va fi însoţită de următoarele acte (art. 171 din lege): copia hotărârii străine; dovada caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate direct părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că au fost cunoscute citaţia şi actul de sesizare, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea îndeplineşte toate condiţiile necesare recunoaşterii şi încuviinţării executării ei. Toate aceste acte vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate.
Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine cu caracter contencios - implicând citarea părţilor - şi contradictoriu, dând pârâtului dreptul de a se apăra. Nu este obligatorie citarea părţilor atunci când din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre ce are regimul hotărârilor judecătoreşti stabilit de codul român de procedură. Instanţa română nu poate examina pe fond hotărârea străină şi nici nu poate s-o modifice.
Punerea în executare a unei hotărâri străine este posibilă în urma unei proceduri prealabile de încuviinţare a executării silite, numită procedură de exequatur. Competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea. În cazul în care sunt competente mai multe tribunale, executarea urmând a se efectua în circumscripţiile mai multor asemenea instanţe, se aplică dispoziţiile art. 12 C. proc. civ.., conform cărora reclamantul poate opta între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Şi în cazul încuviinţării silite, se cer îndeplinite condiţiile de regularitate internaţională prevăzute de art. 167, la care se mai adaugă condiţiile ca hotărârea să fie executorie potrivit legii instanţei care a pronunţat-o, iar dreptul de a cere (şi obţine) executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române. Trebuie precizat că art. 173 alin. 2 din Legea 105/1992 interzice punerea în executare pe teritoriul României a hotărârilor străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi a celor care au fost date cu execuţie provizorie.
Cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine va conţine elementele generale ale unei cereri de sesizare a instanţei (art. 112 C. proc. civ.) şi, în plus, actele menţionate de art. 171 lit. a-d din lege şi dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o.
Procedura de executare are, de asemenea, caracter contencios şi contradictoriu, având ca finalitate pronunţarea unei hotărâri de încuviinţare a executării silite.
Debitorul nu poate invoca decât acele excepţii care nu pun în discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate, în acest sens hotărârile străine fiind intangibile.
Dacă hotărârea străină conţine soluţii asupra mai multor capete de cerere, iar acestea sunt disociabile, art. 167 alin. 2 din lege dă posibilitatea acordării separate a încuviinţării.
Hotărârea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, iar hotărârea dată în apel poate fi atacată de partea interesată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, în acelaşi termen de 15 zile de la comunicare.
Titlul executoriu se emite la rămânerea definitivă ori irevocabilă a acestei hotărâri, în cuprinsul lui fiind menţionată şi hotărârea de încuviinţare (art. 177). Investirea cu o formulă executorie se face prin aplicarea acesteia pe traducerea legalizată, în limba română, a hotărârii străine, acesta fiind momentul din care se bucură de putere executorie.
Procedura de executare propriu-zisă se desfăşoară potrivit dispoziţiilor legii române (art. 372-580 C. proc. civ.).
Reglementări de drept european în materia executării hotărârilor
Realizarea aşa-numitului spaţiu judiciar european în materie civilă şi integrarea relaţiilor de drept civil cu element de extraneitate în cadrul Uniunii Europene are ca fundament Regulamentul (CE) al nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (denumit şi „Bruxelles I”).
Cunoscută fiind forţa generală şi obligatorie şi aplicabilitatea directă a regulamentelor U.E., în principal, acest act stabileşte competenţa instanţelor din statele membre U.E. şi apoi, după obţinerea hotărârii, reglementează procedura de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii în statele U.E.
În materia recunoaşterii şi executării, Regulamentul 44/2001 instituie caracterul recunoaşterii imediate şi al executorialităţii de drept al hotărârilor pronunţate într-un stat membru U.E. Astfel, o hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială. Doar în cazul unei contestaţii, orice parte care invocă recunoaşterea unei hotărâri poate solicita, după procedura prevăzută tot în regulament, ca hotărârea să fie recunoscută.
Reglementarea o găsim tot în Legea 105/1992. În mod obişnuit, prin tranzacţia judiciară părţile, prin concesii reciproce, se înţeleg să stingă litigiul şi solicită instanţei sesizate cu judecarea procesului să pronunţe o hotărâre de expedient, al cărei dispozitiv este constituit tocmai din învoiala părţilor.
Efectele pe care le produc aceste tranzacţii sunt date de legea care le-a fost aplicată. Dacă cei obligaţi a le executa nu le aduc la îndeplinire de bună voie, ele pot fi puse în executare, în România pe baza încuviinţării date de tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se facă executarea.
Art. 179 din lege face trimitere la art. 174-177 pentru a fi aplicate în cazul executării silite a tranzacţiilor judiciare, dispoziţii pe care le-am tratat anterior.
Noţiuni generale
Hotărârile arbitrale străine sunt definite de Codul de procedură civilă, în art. 370, ca fiind hotărârile date pe teritoriul unui stat străin sau care nu sunt considerate ca hotărâri naţionale în România. Pentru aspectele procedurale ale recunoaşterii, executării şi forţei probante, se face trimitere, prin art. 370, la dispoziţiile Legii 105/1992.
Potrivit art. 180 al acestei legi, ori de câte ori este invocată în faţa unei instanţe - sesizată cu un litigiu ce ţine de dreptul internaţional privat - excepţia de necompetenţă dedusă din existenţa unei convenţii arbitrale între părţi, instanţa respectivă este obligată să-şi verifice competenţa. Litigiul poate fi reţinut spre judecare numai în următoarele situaţii, prevăzute expres de lege:
- pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală;
În această ipoteză se presupune că pârâtul a renunţat la judecata prin arbitraj şi este de acord ca litigiul să fie judecat de instanţa judecătorească, competentă potrivit dispoziţiilor legale.
- convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau inoperantă;
În situaţia aceasta, competenţa de judecată revine, în mod necesar instanţei, ca unică alternativă.
- tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
Din nou, singura soluţie a reclamantului, pentru soluţionarea litigiului, este aceea de a se adresa instanţei competente potrivit dreptului comun în materie, fapt de natură să justifice reglementarea de la litera c.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine
În general, problema recunoaşterii şi cea a executării hotărârilor arbitrale străine este rezolvată în mod asemănător hotărârilor judecătoreşti străine. Art. 370 prevede că hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 167-172 din Legea nr. 105/1992, iar art. 370 dispune că asemenea hotărâri, dacă nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României prin aplicarea, în mod corespunzător, a prevederilor art. 173-177 din aceeaşi lege.
Aplicarea dispoziţiilor stabilite pentru hotărârile judecătoreşti se face "în mod corespunzător", ceea ce înseamnă că în cazul hotărârilor arbitrale există unele particularităţi. Astfel, în privinţa competenţei jurisdicţionale internaţionale, o instanţă arbitrală străină este competentă dacă părţile au ales-o prin acordul lor de voinţă pentru a soluţiona litigiul sau dacă a fost desemnată pentru aceasta de o convenţie internaţională aplicabilă părţilor litigante. Pe de altă parte, dacă se constată nulitatea clauzei arbitrale, sentinţa pronunţată în temeiul unei asemenea convenţii nu va produce efecte în România.
De asemenea, nu va produce efecte în România o sentinţă arbitrală străină, decât dacă are ca obiect un litigiu susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului, potrivit legii române. Este considerată a fi încălcată ordinea de drept dacă litigiul nu vizează drepturi patrimoniale de care părţile pot dispune (art. 340 C. proc. civ.).
Competenţa de a verifica regularitatea internaţională a sentinţelor arbitrale străine revine instanţelor judecătoreşti din România. Competenţa materială şi teritorială pentru încuviinţarea recunoaşterii sau a executării silite a hotărârilor arbitrale străine este stabilită după aceleaşi reguli de procedură ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti străine.
În afară de titlurile executorii emise de organele jurisdicţionale şi notariale, se bucură de putere executorie şi alte titluri, cele mai importante urmând a fi tratate în continuare.
Cambia, biletul la ordin şi cecul
Cambia şi biletul la ordin - ca titluri de credit - şi cecul - ca instrument de plată - sunt titluri executorii specifice economiei de piaţă.
În cazul că debitorul nu face plata de bună voie, pentru a-şi valorifica drepturile recunoscute, posesorul legitim al cambiei, biletului la ordin sau cecului are două variante: exercitarea acţiunii cambiale sau executarea nemijlocită în baza caracterului de titlu executoriu atribuit acestor acte. Este de preferat a fi aleasă ultima cale, întrucât pentru procedura executării nemijlocite singura condiţie prealabilă cerută de lege este investirea cu formulă executorie.
Actele de sancţionare în materie contravenţională
Conform O.G. nr. 2/2001, contravenţiile se sancţionează, după caz, cu avertisment, amendă, despăgubiri şi confiscarea lucrurilor etc., care au servit la săvârşirea ei. Amenda este civilă, se face venit la stat şi poate fi aplicată atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice.
Constatarea contravenţiei se face prin proces-verbal. Sancţiunea este aplicată de agentul instrumentator, iar dacă acesta nu are acest drept, sancţiunea se dispune de către organul competent, prin rezoluţie.
Procesul-verbal se comunică contravenientului în cel mult o lună de la constatare, împreună cu invitaţia de a plăti amenda în 15 zile de la comunicare..
Odată cu procesul-verbal i se va comunica şi înştiinţarea de plată, dacă a fost obligat la despăgubiri.
Calea de atac este plângerea. Termenul este de 15 zile de la înmânare sau comunicare. Competenţa de a o soluţiona revine judecătoriei în circumscripţia căreia a fost săvârşită contravenţia, indiferent de cuantumul amenzii. Plângerea suspendă executarea. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la comunicare (cu excepţia plângerilor în materia circulaţiei pe drumurile publice - O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice). Recursul suspendă executarea.
Dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei a rămas definitiv prin neexercitarea căii de atac, el constituie titlu executoriu şi se pune în executare de către organul care a aplicat amenda. De asemenea, hotărârea judecătorească irevocabilă constituie titlu executoriu.
În vederea executării, judecătoria sau organul care a aplicat amenda vor comunica din oficiu titlul executoriu organelor de specialitate ale direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv, ale municipiului Bucureşti şi unităţilor subordonate acestora, în a căror rază teritorială se află domiciliul sau sediul contravenientului. Executarea se poate face asupra veniturilor sau asupra celorlalte bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevăzute de legea privind executarea creanţelor bugetare.
De asemenea, mai constituie titluri executorii în baza cărora se poate porni executarea silită:
Titlurile executorii privind creanţele fiscale
Potrivit Codului de procedură fiscală, titlul de creanţă devine titlu executoriu la data scadenţei. Debitorii obligaţi solidar la plata creanţelor bugetare pot fi urmăriţi în baza unui singur titlu executoriu;
În legătură cu executarea silită, de multe ori, legea prevede obligativitatea cauţiunii, pentru a se evita abuzurile procesuale.
Potrivit art. 392 C. pr. civ.hotărârea care obligă o parte să de o cauţiune sau un garant va arăta şi termenul când să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze garantului.
Dacă se primeşte cauţiunea sau garantul, actul prin care se hotărăşte este executoriu, chiar dacă împotriva lui se poate face apel (art. 395).
Garantul se va înfăţişa în instanţă, în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor, dacă acestea au fost citate legal. Pentru primirea garantului se cere condiţia solvabilităţii lui care poate fi general cunoscută sau dovedită cu acte. Partea adversă poate să conteste solvabilitatea garantului, caz în care instanţa va hotărî de urgenţă.
Dacă s-a hotărât primirea garantului, el va trebui să dea o declaraţie în acest sens, care va fi trecută în încheierea de şedinţă. Din acest moment garantul va suporta toate consecinţele rezultate din garanţia sa (art. 396).