- § 1. Structura de stat
- Statul unitar sau simplu - presupune existenţa unei singure formaţiuni statale. Acest tip de stat acţionează pe planul relaţiilor internaţionale ca subiect unic de drept internaţional public.
Pe întreg teritoriu statului puterea de stat se manifestă printr-un singur rând de organe supreme (parlament, guvern, instanţă supremă). Actele normativ-juridice emise de autorităţile publice centrale sunt obligatorii pe întreg teritoriul ţării.
Existenţa unor zone sau provincii puternic descentralizate nu afectează forma unitară a statului.
- Statul federal - se caracterizează prin aceea că statele membre îşi transferă „suveranitatea externă" în totalitate şi „suveranitatea internă" într-o anumită proporţie către organele statului federal.
În acest mod, prin voinţa statelor federate se creează un nou stat, ale cărui organe vor decide exclusiv în relaţiile internaţionale precum şi în alte domenii prevăzute de Constituţiile federale.
Statul federal este situat între statul unitar şi confederaţia de state.
Statele federale[1]-* păstrează o organizare constituţională completă: au parlament, guvern şi instanţe, judecătorii proprii. Cetăţenii statului federat beneficiază şi de cetăţenia statului federal.
Statul federal se întemeiază pe o constituţie spre deosebire de confederaţia de state care se fundamentează pe un tratat internaţional.
Federaţiile se creează, de regulă, prin unirea unor state, care anterior au fost confederate. De exemplu, constituirea federaţiei S.U.A. în anul 1787; constituirea federaţiei elveţiene în anul 1848, constituirea Republicii Federale Germania, prin unificarea zonelor de ocupaţie americană, britanică şi franceză în anul 1949, etc.
Alte federaţii iau naştere prin separarea unor state anterior incluse într-un stat unitar. De exemplu, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice constituită pe ruinele fostului Imperiu Ţarist.
În general, statele federale au o ierarhie bazată pe două categorii de puteri etatice: puterea statelor federate iar deasupra acestea puterea statului federal.
În fosta U.R.S.S. nu a fost respectat acest principiu. Acest stat federal a cunoscut o stratificare mai accentuată în sensul că unele republici unionale, aveau în componenţă republici autonome.
Astfel, republica autonomă era parte integrantă din republica unională şi, prin intermediul acesteia din urmă, era parte componentă din U.R.S.S. (statul unional-federal).
Ierarhizarea aceasta manifestată în trei trepte - republică autohtonă, republică unională şi stat federal - nu a fost cu caracter general, multe republici unionale fiind ierarhizate doar pe două trepte, întrucât nu aveau în componenţă republici autohtone.
În Statele Unite ale Americii statele federate au propria constituţie, parlament, guvern şi organe judecătoreşti proprii şi distincte de cele ale statului federal.
Competenţa generală este conferită de Constituţia S.U.A. statelor membre ale federaţiei iar competenţa derogatorie, de excepţie, este acordată autorităţilor statului federal.
În S.U.A. atribuţiile statelor federate sunt complet determinate în raport cu competenţele statului federal. Practic, fiecare categorie de stat (federal respectiv federat) îşi execută propria legislaţie, fără nici o imixtiune.
- Asociaţiile de state - cuprind confederaţiile de state, uniunea reală şi uniunea personală.
- Confederaţiile de state
Sunt asociaţii de state care îşi păstrează intactă deplina suveranitate (supremaţia şi independenţa). Statele constituie un organism sau mai multe organisme comune, formate din delegaţii tuturor statelor participante, în scopul protejării intereselor comune de ordin economic, politic sau militar.
Organismul comun denumit: congres, consiliu, dietă etc. nu reprezintă o autoritate legislativă. El este alcătuit din diplomaţi mandataţi de către statele participante.
La temelia unei confederaţii se află un tratat internaţional. Asocierea statelor nu dă naştere unui nou stat.
În istoria politică confederaţiile s-au transformat în state federale.
Au fost confederaţii: Confederaţia germană (1815-1866); Confederaţia cantoanelor elveţiene din perioada 1291-1848; Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord în perioada 1787-1878; Confederaţia statelor sudiste din S.U.A. (18611865).
Statele componente ale fostei U.R.S.S., în marea lor majoritate au format Comunitatea Statelor Independente
(C.S.I.), în anul 1991. ulterior, Federaţia Rusă, Republica Belarus, Kurdistan şi Kaghestan au creau o uniune, în care statele şi-au păstrat independenţa.
- Uniunea reală
În cadrul uniunii reale statele componente se asociază sub sceptrul unei dinastii unice. Succesiunea la tron este reglementată identic în toate statele asociate. De asemenea, uniunea reală se caracterizează şi prin aceea că statele asociate dispun de unul sau mai multe organe comune.
De obicei, uniunile reale beneficiază de un minister al afacerilor externe comun, care are drept consecinţă faptul că statele componente sunt considerate un subiect unic pe scena relaţiilor internaţionale.
Exemple de uniuni reale: Austria şi Ungaria (Austro- Ungaria) între 1867-1918; Danemarca şi Islanda între 19181944; Norvegia şi Suedia între 1815-1905; Principatele Unite Române între 24.01.1859-24.01.1862.
- Uniunea personală
Reprezintă o formă a asociaţiilor de state care au un suveran comun.
Statele asociate îşi păstrează neştirbite supremaţia şi independenţa, neavând vreun alt organ comun, cu excepţia şefului de stat.
Puterea etatică este organizată distinct iar fiecare stat beneficiază de o constituţie proprie.
Exemple de Uniuni personale: Regatul Marii Britanii şi Regatul Hanovrei între 1714-1837; Ţările de Jos şi Marele Ducat de Luxemburg între 1815-1890; Regatul Belgiei şi Congo între 1885-1908.
- § 2. Formele de guvernământ
Forma de guvernământ răspunde la următoarea chestiune: Cine exercită puterea suverană în stat? Puterea poate fi exercitată de o singură persoană, de un grup restrâns de persoane sau de către popor.
În consecinţă sub aspectul formei de guvernământ statele se clasifică în: monocraţii, oligarhii şi respectiv democraţii.
*. Monocraţiile - reprezintă o formă de guvernământ în care puterea de stat se exercită de către o unică persoană fizică.
Această persoană, de regulă, poartă titulatura de: împărat (imperator), rege, principe, prinţ, preşedinte.
Forma de guvernământ a monocraţiei a fost des întâlnită în epoca antică şi în perioada medievală, când au existat monarhiile absolute.
În perioada contemporană au existat monocraţii în: Germania, Italia, Spania şi fosta U.R.S.S. în timpul conducătorilor: Hitler, Mussolini, generalul Franco şi I.V. Stalin.
*. Oligarhiile - constituie o formă de guvernământ în care puterea de state este deţinută de o minoritate.
Minoritatea conducătoare este desemnată pe baza unor criterii prestabilite, cum ar fi: vârsta, averea sau naşterea.
Această formă de guvernământ a dispărut în epoca contemporană.
*. Democraţiile - reprezintă o formă de guvernământ în care rolul predominant îl are voinţa poporului.
Democraţiile antice greceşti nu erau veritabile deoarece la conducerea treburilor statului participau doar cetăţenii, cu excluderea săracilor din cetăţi şi a sclavilor care reprezentau majoritatea populaţiei.
Pentru a exista un regim democratic - în epoca contemporană - este imperios necesară o implicare în viaţa publică a tuturor cetăţenilor capabili, fără deosebire de naţionalitate, avere, religie, origine socială, sex sau apartenenţa politică.
*. Monarhia şi republica.
Această distincţie priveşte modul de desemnare a organului care îndeplineşte atribuţiile şefului de stat.
Monarhia - este o formă de guvernământ în care şeful de stat este investit în mod ereditar sau pe timpul vieţii, în timp ce republica - este acea formă de guvernământ în care şeful de stat (fie organ unipersoanl, fie organ colegial) este ales pe un termen limitat şi prestabilit de popor sau de parlament.
Faptul că un stat are o formă republicană de guvernământ nu înseamnă că în acea ţară există un regim democratic.
Pe de altă parte, în epoca contemporană forma de guvernământ monarhică nu presupune existenţa monocraţiei, adică a monarhiei absolute. Dimpotrivă, există o multitudine de state care, deşi au o formă de guvernământ monarhică, manifestă o viaţă politică cu caracter democratic. Practic, este vorba de aşa numitele monarhii constituţionale sau limitate, consacrate astăzi şi în unele state europene occidentale (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Regatul Olandei; Regatul Belgiei; Regatul Spaniol; Regatul Suediei, ş.a.
- § 3. Regimurile politice
Regimurile politice sau constituţionale reprezintă modalităţile şi tehnicile prin intermediul cărora clasa politică dintr-un stat guvernează.
În doctrina Dreptului Constituţional autori celebri au identificat corelaţia dintre principiul juridic - constituţional al separaţiei puterilor în stat, pe de o parte şi regimul politic sau constituţional concret adoptat, la un moment dat, într-un stat, pe de altă parte.
Parafrazând un celebru doctrinar de Drept Constituţional şi Instituţii Politice „problema modurilor de exercitare a puterii de stat în funcţie de repartizarea atribuţiilor între diverse categorii de organe şi de raporturile dintre ele devine problemă fundamentală a statului şi deci a dreptului constituţional" [2].
La analiza fiecărui tip de regim politic se vor avea în vedere, cu prioritate, raporturile dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Nu intenţionăm să ignorăm cea de a treia putere constituită în stat, respectiv puterea judecătorească, ci doar să subliniem faptul că legătura fundamentală este între legislativ şi executiv.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Montesquieu, autorul teoriei separaţiei puterilor în stat, preciza: „din cele trei puteri de care am vorbit cea de a judeca este într-un anume fel nulă. Nu mai rămân decât două" [3].
A). Regimul confuziunii puterilor etatice.
Regimul politic al confuziunii puterilor statului este denumit în doctrină şi regimul politic „de adunare" şi constă în exercitarea de acelaşi organ al statului a puterii legislative şi a puterii executive. Practic acest guvernământ se realizează prin concentrarea întregii puteri la nivelul puterii legislative (parlamentului) care îşi subordonează autoritatea executivă.
Acest regim constituţional prezintă anumite inconveniente. Astfel, în ipoteza în care organul legiuitor este dominat de o condiţie de partide sau de un partid politic, jocul politico-etatic se transferă, practic, de la instituţiile etatice către partidele politice.
Statele socialiste au practicat un regim politic al confuziunii puterilor. În România socialistă, Marea Adunare Naţională constituia organul suprem al puterii de stat. În raport cu M.A.N. se subordonau toate categoriile de organe ale statului.
De principiu, confuziunea puterilor este de natură a determina hegemonia unei autorităţi în raport cu celelalte autorităţi constituite în stat, ceea ce poate determina instaurarea unui regim autoritar.
B). Regimul politic al separaţiei rigide a puterilor etatice.
Acest regim politic mai este denumit în doctrină regimul politic prezidenţial. Este aplicat în Statele Unite ale Americii, în unele state din America de Sud şi din Africa precum şi în Republica Federativă Rusă.
Preşedintele statului deţine puterea executivă, în baza Constituţiei. El este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat determinat în timp.
Fiind ales de popor, preşedintele prezintă aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul. El nu poate dizolva Parlamentul şi nu poate fi demis din funcţie de către autoritatea legiuitoare. Miniştrii răspund, din punct de vedere politic, exclusiv în faţa preşedintelui.
- . Regimul politic al separaţiei suple sau al colaborării puterilor publice.
Este cunoscut în doctrină sub denumirea de regim politic parlamentar.
Se caracterizează prin realizarea echilibrului între puterea legislativă şi puterea executivă.
Preşedintele Republicii este ales de către autoritatea legislativă.
Membrii guvernului răspuns, din punct de vedere politic, atât individual cât şi solidar în faţa parlamentului.
De regulă, şeful de stat (preşedinte sau monarh) are atribuţii foarte restrânse în privinţa conducerii treburilor publice.
Şeful puterii executive poate, în anumite condiţii, să dizolve Parlamentul.
Din punct de vedere istoric rădăcinile regimului politic parlamentare se regăsesc în Marea Britanie.
- . Regimul semiprezidenţial.
Este denumit şi regim politic semiparlamentar. Acest regim întruneşte trăsături ale regimului prezidenţial cu trăsături ale regimului parlamentar.
Preşedintele poate dispune de largi prerogative având legitimitate ca urmare a alegerii prin scrutin naţional. Acesta poate dizolva parlamentul.
Preşedintele este şeful armatei şi poate participa la şedinţele Guvernului situaţie în care le prezidează. El dispune de prerogative însemnate şi pe planul realizării externe a statului.
Acest regim politic este denumit semiprezidenţial deoarece la congruenţa elementelor specifice regimului
parlamentar cu elemente specifice regimului prezidenţial, cele din urmă sunt precumpănitoare.
[1] Statele federate sunt statele componente ale statului federal.
245
[2] Prof. Dr. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane, Editura Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1992, pag. 109.
[3] Idem, Op. citate, pag. 118.