Elementul politico - juridic al statului îl constituie puterea de stat.
În mod firesc, puterea de stat se exercită prin intermediul autorităţilor constituite în stat.
Pentru a nu teoretiza excesiv vom concluziona că aceste autorităţi publice se manifestă prin intermediul agenţilor statului (persoane fizice care sunt investite cu funcţii publice de autoritate) şi că ele sunt purtătoarele suveranităţii etatice.
Fiecărei categorii de autorităţi de stat îi corespunde o funcţie statală distinctă. Astfel: Parlamentului ca organ legislativ îi corespunde funcţia legislativă; Guvernului ca autoritate executiv-administrativă îi corespunde funcţia executivă şi Instanţelor judecătoreşti le corespunde funcţia jurisdicţională.
Despre atribuţiile acestor categorii de organe şi despre rolul celor trei funcţii etatice am făcut precizări sintetice în cap. I al lucrării.
Este necesar să facem mai multe precizări.
Deşi autorităţile etatice „se clasifică" în raport de cele trei funcţii principale ele trebuie privite ca subansambluri ale unui întreg.
Nu este de conceput o separaţie radicală, absolută a celor trei puteri în stat. Fragmentarea efectivă a puterii de stat ar duce la disoluţia autorităţii şi implicit la disoluţia statului.
Distincte în privinţa funcţiilor exercitate, cele trei categorii de organe specializate ale statului - impropriu denumite „puteri' - constituie în unitatea lor indestructibilă „puterea de stat" unică şi indivizibilă.
Această unică putere etatică este purtătoare, titulară a suveranităţii de stat.
Desigur, se mai impun unele explicaţii.
Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Prin organele reprezentative poporul exercită suveranitatea în mod mediat, indirect iar prin referendum naţiunea exercită în mod direct şi nemijlocit suveranitatea.
Aşa fiind deşi naţiunea rămâne titulara suveranităţii; purtătoarele acesteia sunt organele de stat; Parlament, Guvern şi Instanţele judecătoreşti.
Nu achisăm la opinia potrivit căreia doar unele puteri constituite în stat - puterea legiuitoare - în speţă, fiind organul reprezentativ suprem al poporului român - sunt purtătoare ale suveranităţii de stat.
Fiecare categorie de autorităţi exercită atribute ale supremaţiei (suveranitatea internă). Este adevărat faptul că unele autorităţi (ex.: instanţele judecătoreşti) nu au atribuţii în privinţa exercitării independenţei de stat (suveranitatea externă); în mod direct şi nemijlocit aceste atribuţii sunt conferite puterii executive (Preşedintele - ca mediator între puterile statului; Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe) şi se află sub controlul puterii legiuitoare (prin procedura ratificării tratatelor / convenţiilor internaţionale).
Nici o autoritate nu poate exercita suveranitatea în nume propriu. Acest deziderat, devenit o axiomă în Statul de Drept, se realizează prin aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat. Puterea de stat, unică, se specializează pe cele trei domenii (legislativ, executiv şi judiciar) tocmai în scopul de a menţine echilibrul între autorităţile statului.
Fiind separate în raport de funcţiile pe care le exercită autorităţile publice manifestă atributele suveranităţii, în mod plenar, doar atunci când puterea de stat se realizează ca un tot unitar.
Noul proiect de Constituţie a Uniunii Europene menţionează clar intenţia de a realiza o asociaţie de state suverane în scopul prosperităţii popoarelor. Deşi se deleagă o serie de atribute din partea statului membru către Uniune se recunoaşte, pe mai departe, existenţa inalienabilă a suveranităţii statelor membre.
Altfel, cum s-ar explica posibilitatea prevăzută de documentul menţionat ca un stat membru al Uniunii să-şi manifeste intenţia de a părăsi Uniunea Europeană. Desigur, acest act juridic complexe - ca ipoteză - nu se poate realiza decât în contextul recunoaşterii şi prezervării suveranităţii tuturor statelor membre.
În legătură cu documentul ce urmează a fi adoptat şi aşezat la temelia Uniunii Europene se observă că acestea poartă titulatura de „Constituţie".
Am precizat în cap. II al prezentei lucrări că la baza unui stat federal este o constituţie în timp ce la temelia unei confederaţii de state, deci a unei asociaţii de state, deci a unei asociaţii de state, se află un tratat internaţional.
Deşi Uniunea Europeană constituie în mod indubitabil, la momentul de faţă, o asociaţie de state suverane proiectul ce urmează a fi adoptat nu este un tratat încheiat între state ci un document intitulat constituţie.
Fără îndoială, potenţiala adoptare a Constituţiei, în una dintre variantele sale, nu transformă de jure Uniunea Europeană într-un stat federal. Această structură organizaţională va continua să rămână o „confederaţie" pentru multă vreme. Credem că alegerea denumirii de Constituţie are darul de a indica voinţa statelor membre de a se integra tot mai mult în aşa fel încât după o perioadă Confederaţia să capete caracteristicile statului federal.
Altfel nu vedem raţionamentul adoptării unei „constituţii" şi este totodată de neînchipuit ca această noţiune să fie utilizată - la un asemenea nivel - fără a se lua în calcul semnificaţia sa juridică pe planul Dreptului Constituţional.