Doctrina franceză relativă la Statul de Drept constituie o adaptare a ideilor furnizate de doctrina germană. Aceasta nu înseamnă că teoreticienii francezi nu şi-au adus un aport substanţial la constituirea unei „Teorii generale a Statului de Drept".
Ideea Statului de Drept i-a frământat pe juriştii teoreticieni francezi a celei de-a treia Republici (1872-1940).
La acea epocă Republica Franceză aplica aşa - numitul Stat Legal.
Statul Legal conceptualizat de francezi se fundamentează pe separaţia puterilor etatice, asigurând supremaţia puterii legiuitoare.
S-ar părea, la prima vedere, că Statul Legal ar fi superior din punct de vedere calitativ Statului de Drept.
„Păcatul originar" al statului legal în reprezintă imposibilitatea verificării constituţionalităţii legilor organice şi a celor ordinare datorită faptului că nu este asigurată întâietatea constituţiei în raport cu legile.
Conferirea unei competenţe lărgeşte excesiv către puterea legiuitoare este de natură a determina o imposibilitate de control asupra acestei puteri constituite în Stat.
La epoca respectivă doctrina Statului Legal şi doctrina Statului de Drept au fost puse „faţă în faţă" într-un duel care a determinat, în ultimă instanţă, valorizarea teoriei considerată a fi mai eficientă. Niciodată doctrina franceză nu a aderat, pur şi simplu, la punctele de vedere ale doctrinarilor germani. Teoria fundamentată de autorii francezi a rămas „sentimental" ataşată
de unele elemente proprii teoriei statului legal.
* * *
Aşa cum am precizat la pct. 1 din cadrul acestui paragraf, doctrina juridică franceză a optat pentru teoria heterolimitării, cea care, de principiu, afirmă concepţia limitării statului de către drept, precum şi ideea că dreptul este format anterior statului, fiind superior în raport cu statul.
Ca atare, Statul de Drept, trebuie să fie conceput ca un stat al dreptului.
Dreptul existând şi înaintea dar şi în afara Statului geneza sa nu poate fi căutată în legislaţie.
În consecinţă, Dreptul se naşte dintr-un principiu: Divin, Natural sau, după caz, Social.
Ca un corolar, Statul nu este altceva, conform teoriei heterolimitării, decât un executant şi un interpret al normelor juridice.
Îmbrăţişarea acestei teorii - succint expuse de noi, anterior - necesită o privire specială asupra raporturilor cauzale dintre Stat şi Drept, astfel cum ele au fost undamentate de marii doctrinari francezi.
Juristul doctrinar Leon Duguit apreciază că un efect major al teroriei heterolimitării îl constituie lipsa SUVERANITĂŢII statelor. Dacă Dreptul este superior Statului, atunci statul, în mod necesar, trebuie să renunţe la monopolul creării legislaţiei şi mai ales la ideea deţinerii legitime a acestei funcţii.
Statul nu mai deţine puterea de a comanda - imperium - iar puterea de stat constituie un simplu drept subiectiv al cărui titular ar fi statul însuşi.
Doctrinarul amintit cristalizează construcţia sa teoretică pe ideea centrală conform căreia statul reprezintă voinţa guvernanţilor manifestată, exteriorizată prin actele autorităţilor publice.
Puterea guvernanţilor este limitată de legislaţie.
Legislaţia reprezintă un „fapt social" imprimat în conştiinţa moral - juridică a oamenilor necesar a fi conservat pentru asigurarea egalităţii subiectelor în cadrul raporturilor lor reciproce şi în raporturile cu comunitatea. Pentru identificarea celor două tipuri de raporturi Leon Duguit utilizează sintagmele - justiţie comutativă şi justiţie distributivă, noţiuni care ne reamintesc dreptul natural teoretizat de filosoful Aristotel.
Un alt exponent de frunte care s-a aplecat spre analiza raporturilor dintre Stat şi Drept, pornind de la doctrina heterolimitării, este doctorul francez, Haurion.
Acest celebru autor consideră că statul constituie un depozitar principal al puterii. Guvernanţii pot da dispoziţii obligatorii, pot comanda (imperium) în virtutea calităţii pe care o au, aceea ce a fi reprezentanţi ai statului.
Prin voinţa şi consensul naţiunii, statului i s-a conferit puterea de constrângere. Ca atare, cetăţenii au delegat statului drepturi şi obligaţii, în mod temporar, dar nu le-au abandonat niciodată. În consecinţă, este suficient ca să lipsească acordul corpului electoral de cedarea temporară a dreptului şi Statul devine lipsit de legitimitate.
De principiu, reţinem că doctrina juridică franceză a constituit „o versiune proprie" despre Statul de Drept. Ea nu tranşează categoric în legătură cu chestiunea poziţiei statului în raport cu dreptul dar teoretizează, prin doctrinarii săi de marcă, cu privire la supunerea autorităţilor etatice la o constrângere din partea unei ordini juridice ierahizate.