Psihologia (din greacă psyche - „suflet", logos - „știință") este o știință despre legitățile dezvoltării și funcționării psihicului.
Particularitățile naturii obiectului psihologiei definesc locul ei deosebit în sistemul cunoștințelor științifice. Deosebirile sferei psihice sunt următoarele:
- localizarea bazei fizice a psihicului în interiorul organismului;
- psihicul este nematerial și, prin urmare, este imposibil de observat;
- imposibilitatea fixării proceselor psihice în sistemul nervos;
- utilizarea parțială a complexului capacităților de cunoaștere.
Cu scopul de a studia realitatea psihică psihologia parcurge la diferite metode, din care cele mai importante sunt metoda observării și experimentul. De asemenea sunt utilizate autoobservarea, convorbirea, ancheta, analiza produselor activității, metoda biografică și teste psihologice.
Această şcoală va purta denumirea de behaviorism, de la behavior (comportament), întrucât are în centrul atenţiei studiul comportamentului exterior, cercetarea a ceea ce poate fi observat în mod exact. Ea va folosi pe scară largă scurte proceduri experimentale, numite teste, care au permis discriminarea şi măsurarea aptitudinilor şi sunt utilizate azi în mod foarte frecvent. Pe un cu totul alt plan, psihicul a fost abordat de către medicul vienez S. Freud, fondatorul psihanalizei, disciplină ce-şi propune să analizeze profunzimile inconştientului, a cărui importanţă a exagerat-o. Psihanaliza nu utilizează experimentul, ci îşi îndreaptă atenţia asupra resurselor convorbirii clinice. Deşi contestată ca ştiinţă, psihanaliza are foarte mulţi adepţi în occident. în studiul percepţiei, experimentul a fost utilizat cu succes de o şcoală germană numită şcoala formei (Gestalt în nemţeşte - de unde menţionarea ei frecventă sub denumirea de gestaltism). Cu toate contribuţiile sale importante, această direcţie şi-a extins concluziile asupra întregii lumi materiale, ancorându-se în consideraţii filosofice hazardate, de nuanţă neokantiană. Se vădeşte acum relaţia strânsă care continuă să existe între psihologie şi filosofic De altfel, pe lângă aceste orientări ce recurg la experienţă, la observaţii şi experiment, continuă să existe „psihologia reflexivă", practicată de filosofii care vor critica frecvent limitele sau erorile experimentalismului. Putem vorbi, de pildă, de o psihologie fenomenologică, bazată pe observaţia internă şi raţionamentul subtil. Printre precursorii acestui curent îl găsim pe Franz Brentano (1838-1917). El consideră psihologia ca ştiinţă a fenomenelor psihice accesibile percepţiei interne. După Brentano, orice fenomen psihic se caracterizează prin aceea că este intenţional (dar intenţia e caracterizată foarte larg ca fiind o aspiraţie care caută să se realizeze - deci nu e vorba doar de scopul urmărit conştient). Fenomenele intenţionale au un obiect: în reprezentare există ceva (un obiect) reprezentat, în judecată ceva este acceptat (sau respins), în iubire cineva este iubit etc. Or, această caracteristică (intenţionalitatea) este foarte greu de surprins din exterior. Introspecţia ne dezvăluie referirile noastre, intenţiile. Astfel, un mare rol îl are contemplarea izvoarelor originale, a intenţiilor. William James (1842-1910) merge pe o cale asemănătoare: descrierea subtilă a vieţii sufleteşti ce apare ca o curgere continuă, mereu schimbătoare, selectivă, intenţională. Fenomenele psihice au un fel de aureolă, un fel de franjuri ale conştiinţei ; pe lângă ceea ce este clar, există aspecte abia observate asigurând continuitatea, trecerea de la un fenomen psihic la altul, de la conştient la inconştient. „Aureola" dă un anume ton, o culoare trăirii în ansamblu (o atitudine specifică, un sentiment pozitiv ori negativ). Ed. Husserl (1859-1938) a dus aceste puncte de vedere la ultimele lor consecinţe, fundamentând un curent filosofic, prezent şi în filosofîa de azi: fenomenologia, care se bazează pe o descriere psihologică a fenomenelor interne. El se ridică împotriva reducerii fenomenelor psihice la senzaţii şi reprezentări (imagini). Cere să preluăm în mod simplu ceea ce ni se oferă originar în intuiţie (observarea internă). După Husserl, introspecţia ne dezvăluie o mare bogăţie şi o mare varietate de nuanţe, el pronun- ţându-se împotriva unor tendinţe de simplificare implicate de cercetarea psihologică, doritoare de a măsura şi a stabili etaloane. Măsura e greu de realizat în psihologie, mărimile sunt evaluate în mod grosier şi se pierd nuanţele; printre nuanţe se află şi caracterul intenţional, care dă aspectul calitativ al fenomenului. Sesizarea calităţii constituie chiar obiectul fenomenologiei.
Pe de altă parte, fenomenologia se consideră o ştiinţă a datelor de conştiinţă, care sunt degajate de toate determinările concrete, de orice variabilitate şi orice ancorare într-un loc şi într-un moment: se obţine obiectivitatea, adică o privire pură asupra fiinţei. Dar criteriile acesteia nu sunt clare. Până la urmă, fenomenologia formulează teze dogmatice.
Dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor de psihologie în secolul XX a dus la apariţia a tot felul de specializări, a noi ramuri ale psihologiei. îndeosebi s-au diferenţiat numeroase ramuri „aplicate", ramuri „practice" vizând optimizarea activităţii în diferite domenii. în figura 1 înfăţişăm principalele ramuri ale psihologiei contemporane.
Psihologia generală este deci ramura care se referă la individul uman, normal, evoluat studiat din punct de vedere teoretic şi în mod analitic. Este ramura cea mai bine dezvoltată, pe cunoştinţele de psihologie generală bazându-se toate celelalte discipline, fără a se reduce, desigur, la ele. [3]
[1]- Psihologia Generală: In Negură, Elena Losîi. Chișinău, 2010
[2]- Psihologia generală : suport de curs / C. Ețco, Iu. Fornea, E. Davidescu. Chișinău-2001
[3]- Psihologia Generală : Andrei Cosmovici. Iași, 1996