Orientarea este caracteristica principală a personalității. Ea se definește ca o îmbinare de motive stabile, care orientează activitatea personalității și sunt relativ independente de situație [4, p. 511]. Orientarea personalității este condiționată de societate și se formeză în procesul educației. Orientările sunt atitudini, care au devenit proprietăți ale personalității și se manifestă în astfel de forme ca atracția, dorința, tendința, interesul, înclinația, idealul, viziune asupra lumei, convingerea [4, p. 511]. La temelia tuturor orientărilor personalității se află motivele activității.
Atracția este o stare psihică care exprimă o necesitate nediferențiată, inconștientă sau insuficient de conștientizată. De obicei, atracția este un fenomen tranzitoriu, deoarece necesitatea poate să dispară sau să devină conștientizată, transformîndu-se în dorință.
Dorința poate fi determinată ca o necesitate conștientizată și o atracție către ceva suficient de determinat. Necesitatea, fiind destul de conștientizată, conține o putere stimulatoare. Această formă a orientării se caracterizează prin conștientizarea nu doar a necesității, ci și a posibililor căi de satisfacere ale acestora.
Tendința apare atunci cînd în structura dorinței se include componentul volitiv. De aceea tendința dese ori este privită în calitate de un impuls spre activitate determinat.
Interesul este o formă specifică de manifestare a necesității de cunoaștere, care asigură orientarea personalității spre conștientizarea scopurilor activității și, ca urmare, orientarea personalității în mediul înconjurător [4, p. 512]. Interesele cel mai clar caracterizează orientarea personalității. Una din cele mai esențiale caracteristici ale interesului este capacitatea de a forma noi interese după ce acesta a fost satisfăcut. Interesele noi corespund unui nivel mai înalt al activității de cunoaștere. O caracteristică indirectă a conștientizării necesității, reflectată în interese, este stabilitatea intereselor, care se manifestă prin durata păstrării și intensivitatea lor. Trebuie de menționat, că lărgimea și conținutul intereselor pot servi în calitate de una din cele mai expresive caracteristici ale personalității.
Pe parcursul dezvoltării sale interesul poate să se transforme în înclinație. Înclinația caracterizează orientarea individului spre o anumită activitate. Baza înclinației o constituie necesitatea cu caracter profund și stabil, necesitatea de a efectua o anumită activitate [4, p. 512]. La baza înclinației, de asemenea, se află năzuința de a perfecționa priceperile și deprinderile, legate de necesitatea respectivă. Înclinația apărută poate fi considerată premisa dezvoltării anumitor capacități.
Următoarea formă de manifestare a orientării personalității este idealul. Idealul - un obiect concretizat în formă de imagine sau reprezentare, el este scopul înclinației a individului. Idealurile sunt cea mai importantă caracteristică a viziunilor asupra lumii. În viziunile asupra lumii sunt reflectate, de asemenea, orientările valorice ale oamenilor, principiile cunoașterii și activității, convingerile lor.
Cea mai înaltă formă a orientării este convingerea - sistemul de motive al personalității, care îl îndeamnă să procedeze în conformitate cu viziunile și principiile sale. La baza convingerilor stau necesitățile, care stimulează individul să acționeze, formează motivația activității.
Comportamentul omului are două laturi: stimulatoare și regulatoare. Procesele și stările psihice asigură regularea comportamentului. Stimularea comportamentului o realizează motivația și motivele.
Motivul este stimul al activității legate de satisfacerea necesității individului; cauza alegerii acțiunilor, combinația condițiilor interioare și exterioare ce stimulează activitatea. Noțiunea „motivația" are un sens mai larg - un sistem de factori, care determină comportamentul, și caracteristica procesului care stimulează și susține activitatea comportamentală la un anumit nivel [4, p. 513].
Motivația explică cauzele comportamentului individului. Orice comportament poate fi explicat atît prin cauze interne (proprietățile psihologice ale individului), cît și prin cele externe (condițiile și circumstanțele activității). Cauzele interne se manifestă prin motive, necesități, scopuri, intenții, dorințe, interese etc., iar cele externe - prin stimuli, care reiese din situațiile formate. Între motivațiile interne și externe există o legătură reciprocă. Astfel, motivația omului poate fi prezentată ca un proces ciclic de interacțiune și transformare, în care individul și situația influențează reciproc unul asupra celuilalt, iar rezultat al acestui proces este comportamentul.
Motivațiile interne pot să se actualizeze sub influența unei anumite situații, iar activarea lor aduce la schimbarea perceperii situației de către individ. Atenția, în cazul dat, devine selectivă și individul percepe și apreciază situația preconceput, reieșind din interesele și necesitățile actuale.
Motivul, în comparație cu motivația, este proprietatea stabilă a personalității, care dinăuntru stimulează comiterea anumitor acțiuni [4, p. 513]. Motivele pot fi conștiente și inconștiente. Rolul principal în formarea orientării personalității aparține motivelor conștiente. Motivele se formează pe baza necesităților. Necesitate se numește starea de trebuință a anumitor condiții de viață și activitate sau obiecte materiale.
Necesitatea, ca și orice altă stare a personalității, include sentimentul de satisfacere sau nesatisfacere. Toate ființele însuflețite au necesități. Datorită necesității reacția acestora este determinată de obiectul necesității, adică reacționează la aceea ce organismului nu îi ajunge. Necesitatea activizează organismul, stimulează comportamentul orientat spre căutarea obiectului necesar.
Factorul care stimulează activitatea este scopul. Scopul este interpretat ca rezultat conștientizat, pentru atingerea căruia sunt întreprinse anumite acțiuni, legate de activitatea care satisface necesitatea actualizată. Scopul este obiectul principal al atenției, care ocupă o parte a volumului memoriei de scurtă durată și a memoriei operative, procesele de gîndire, care se desfășoară în momentul dat, și o mare parte a trăirilor emoționale.
Starea de mîhnire și descurajare, specifică omului, care conștientizează imposibilitatea realizării perspectivei, se numește frustrare [4, p. 516]. Această stare apare atunci cînd omul se ciocnește cu obstacole reale și invincibile sau cînd acestea sunt percepute astfel.
Sfera motivațională a omului poate fi apreciată, din punct de vedere a dezvoltării ei, după următorii parametri: lărgimea, flexibilitatea și gradul de ierarhizare [4, p. 517]. Sub lărgimea sferei motivaționale se subînțelege diversitatea calitativă a factorilor motivaționali - motivelor, necesităților și scopurilor. Cu cît factorii motivaționali sunt mai diverși cu atît sfera motivațională este mai dezvoltată.
Flexibilitatea sferei motivaționale se exprimă prin faptul că satisfacerea stimului motivational de grad înalt poate fi realizată prin utilizarea stimulilor de grad mai mic. Lărgimea reprezintă diversitatea obiectelor, care pot satisface necesitatea respectivă. Ierarhizarea sferei motivaționale se explică prin faptul că unele motive și scopuri sunt mai puternice și se manifestă mai des, iar altele sunt mai slabe și se actualizează mai rar. Cu cît mai mare este diferența dintre puterea și frecvența actualizării formărilor motivaționale, cu atît mai ierarhizată este sfera motivațională.