Calificarea comportamentului ilicit se bazează pe principiile formulate în lege, elaborate de doctrina respectivă, care, la rîndul lor, se întemeiază pe metodologia filozofiei, în special pe așa categorii ca: singularul și generalul, concretul și abstractul, adevărul obiectiv.
Dingularul și generalul reprezintă categorii care reflectă realitatea obiectivă.
Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însușirile ce îi sunt proprii, deosebindu-l de celelalte lucruri, fenomene sau procese din aceeași clasă. Cu fenomene singulare - fapte concrete în domeniul dreptului - ne confruntăm permanent.
Fenomenul singularului are o mulțime de însușiri. Fiecare faptă concretă poate fi caracterizată printr-o totalitate de semne ce se referă atît la persoana care a comis-o, cît și la fapta săvîrșită (metoda, locul, timpul, împrejurările comiterii acțiunii, consecințele etc.). în procesul urmării penale și soluționării cauzei penale pe noi ne interesează doar acele semne care au importanță juridico-penală , criminologică, procesuală sau altă importanță juridică. Referitor la fapta concretă, putem evidenția cel puțin cinci tipuri de semne de importanță diferită:
- semnele faptei date care atît teoretic, cît și practic sunt incalculabile;
- de importanță juridică;
- de importanță criminologică;
- de importanță procesuală;
- importante pentru calificarea comportamentului ilicit.
Generalul reflectă proprietăți comune, repetabile pentru toate obiectele, fenomenele, procesele din aceeași clasă sau pentru un grup întreg de obiecte, fenomene, procese omogene, evidențiind astfel esențialul și caracteristicile lor. Îmbinarea singularului cu generalul în procesul cunoașterii face posibilă pătrunderea în esența obiectelor, fenomenelor, proceselor, și generalizarea lor justă. Generalul nu există de sine stătător sau independent, dar real și anume în fenomene, fapte singulare concrete. Fiecare general este o parte sau esența singularului.
Concretul desemnează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfășurării lor în timp și în spațiu. În dreptul penal sau contravențional astfel de fenomen se consideră fapta concretă (infracțiunea/ contravenția).
Abstracția constă în înlăturarea mintală a însușirilor sau legăturilor secundare ale obiectului sau fenomenului în studiu și în evidențierea proprietăților și a relațiilor lui esențiale. Abstracția redă esența lucrurilor prin noțiuni generale, ajutînd la pătrunderea în „adîncul” lor și la însușirea legilor generale ale dezvoltării. Fără abstracție științifică sunt de neconceput gîndirea logică, cunoașterea legilor de dezvoltare a naturii și societății.
Adevărul obiectiv reprezintă conținutul real al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective independent de subiectul cunoscător. Adevărul obiectiv un postulat de bază al filosofiei, care oglindește cunoștințele, al căror conținut nu depinde nici de om, nici de omenire și apare în procesul cunoașterii sub formă de adevăr relativ sau adevăr absolut.
Adevărul absolut reflectă complet realitatea obiectivă, este confirmat de practică și nu poate fi negat. Adevărul relativ cuprinde cunoștințe apriximativ exacte, limitate ale realității, care în procesul cunoașterii se completează, se precizează și se corectează mereu. Adevărul absolut se formează prin acumularea adevărului relativ. Fiecare adevăr relativ conține un mic adevăr absolut și constituie o treaptă a cunoașterii lui.
Adevărul obiectiv în procesul calificării faptei concrete se formează din trei elemente: 1) informațiile (imaginațiile) despre circumstanțele faptei comise; 2) informațiile despre conținutul normei juridice penale; 3) informațiile despre raportul dintre circumstanțele faptei comise și semnele prevăzute de norma juridică. Dacă raportul dintre faptă și normă este conceput corect, putem conchide că la calificarea faptei comise s-a stabilit adevărul obiectiv.