Drept

• § 1. Noțiunea și particularitățile constrîngerii administrativ-juridice

Prin noțiunea de constrîngere înțelegem măsurile de influență aplicate direct de către organele statului asupra persoanei vinovate de încălcarea normelor de drept fără adresare în judecată^[1]. Temeiul aplicării măsurilor de constrîngere, de regulă, este comportamentul ilicit.

În administrarea publică, constrîngerea se aplică în cazul în care metodele de convingere, de organizare și de educare se dovedesc a fi insuficiente pentru a influența comportamentul unor persoane, apelarea la conștiința lor fiind ineficientă.

Sfera constrîngerii administrative nu se reduce la aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Este necesar a defini constrîngerea ca pe o „activitate specifică a organelor administrării de stat și ca pe o metodă de administrare“^[2].

Prima dintre ele (care include constrîngerea în general: disciplinară, administrativă) este aplicată, în principiu, numai față de cei care nu respectă benevol prevederile legislației sau prescripțiile legale ale organelor administrației publice.

Constrîngerea ca metodă de administrare, de acțiune asupra comportamentului oamenilor sau a organizațiilor și elementele ei sînt prezente acolo unde este aplicată puterea de stat. Înfăptuirea puterii de stat presupune impunerea voinței ei. Supunerea, de obicei, are loc benevol, fără să se bazeze pe constrîngere directă, însă în unele cazuri la supunere nu se ajunge decît prin constrîngere. Elementele constrîngerii forțate se regăsesc în toate dispozițiile legilor și ale actelor de administrare, deoarece ele au un caracter obligatoriu, se bazează pe puterea și autoritatea statului și, în caz de necesitate, pe posibilitatea aplicării lor.

Constrîngerea administrativ-juridică^[3]          constă în faptul că organul corespunzător al

administrării de stat sau persoana cu funcție de răspundere (subiectul administrării), conducîndu-se de împuternicirile sale, obligă cetățeanul să înfăptuiască sau să înceteze unele acțiuni, cu posibilitatea aplicării măsurilor de constrîngere administrativă^{235 [4]}.

Constrîngerea se aplică, de asemenea, în scopul corectării și reeducării celor care încalcă ordinea de drept și al prevenirii altor încălcări sau a repetării lor (de exemplu, tratarea forțată a alcoolicilor cronici, a narcomanilor și a toxicomanilor, supravegherea administrativă a diferitor categorii de persoane aflate în evidența organelor de poliție sau a organelor ocrotirii sănătății).

Deci, prin constrîngere administrativă înțelegem un ansamblu de măsuri pe care organele administrării de stat le pot lua direct pentru a asigura executarea dispozițiilor legale în cazul în care acestea nu sînt executate de bunăvoie, precum și pentru a preveni producerea unor fapte care ar periclita ordinea publică și securitatea publică, drepturile și interesele statului sau ale cetățenilor.

1.2. Particularitățile constrîngerii administrativ-juridice. Bazîndu-ne pe rezultatele analizei diverselor opinii cu privire la definiția și conținutul juridic al constrîngerii administrativ-juridice, putem concluziona că ea se deosebește de alte forme ale constrîngerii juridice prin semnele (trăsăturile) ei caracteristice, și anume:

• aplicarea extrajudiciară a măsurilor de constrîngere prevăzute în actele normative prin forța organelor împuternicite ale administrației publice. Măsurile administrative de constrîngere pot fi aplicate de judecător, însă numai în cazurile special prevăzute de lege. Uneori, ele pot fi aplicate și de către unele formațiuni nestatale;
• aplicarea măsurilor de constrîngere de către conducerea unui organ de administrare poate avea loc și față de o terță persoană, adică față de persoanele care nu se găsesc cu el în relații de serviciu. În calitate de terți, de regulă, sînt cetățenii, iar în cazuri prevăzute de legislație, terțe pot fi persoanele cu funcții de răspundere, organizațiile, instituțiile și întreprinderile, indiferent de subordonare;
• măsurile de constrîngere pot fi aplicate dor de acele organe de conducere care au împuterniciri ale reprezentanților puterii administrative, înfăptuind funcții de control și supraveghere cu dreptul de a le cere respectarea ordinii de drept și aplicîndu-le măsuri administrative de constrîngere;
• numai în caz de încălcare a regulilor general-obligatorii de conduită, organele de conducere pot aplica măsuri de constrîngere;
• măsurile de constrîngere administrativă pot fi aplicate nu numai în scopul prevenirii și curmării contravențiilor și a infracțiunilor, dar și pentru asigurarea securității publice, precum și în alte scopuri^[5]. Prin urmare, scopurile constrîngerii administrative sînt diferite, aplicîndu-se nu doar pentru comiterea unei fapte contravenționale, dar și în scopul prevenirii și curmării ei, iar uneori și în lipsa semnelor unei contravenții (de exemplu, controlul vamal, supravegherea persoanelor care se află la evidența organelor de drept și cele de ocrotire a sănătății etc.);
• constrîngerea administrativă, și în special cea contravențională^[6], se realizează prin formele procesuale mai simple decît constrîngerea judiciară, fapt ce asigură operativitatea măsurilor ei, menținerea ordinii de drept și asigurarea securității publice;
• caracterul specific al constrîngerii administrative se manifestă și prin faptul că ele cuprind și constrîngerea fizică.

Orice formă a constrîngerii statale, inclusiv constrîngerea administrativă (contravențională), este o armă puternică în mîinile subiectului administrării, deoarece ea limitează într-un fel sau altul libertatea celor față de care se aplică, atinge substanțial drepturile și interesele lor. De aceea ea poate fi aplicată doar acolo și atunci cînd este cu adevărat necesară. Pentru a nu permite aplicarea nelegi­timă a constrîngerii, statul reglementează strict ordinea de aplicare. Diferite măsuri de constrîngere se aplică față de un număr mare de cetățeni și persoane juridice. O reglementare strictă este necesară, în special, la aplicarea unor măsuri precum reținerea administrativă, tratamentul forțat etc.

• § 2. Clasifcarea măsurilor de constrîngere administrativ-juridică

Clasificarea măsurilor de constrîngere este extrem de necesară atît pentru analiza științifico- teoretică a acestor măsuri, cît și pentru utilizarea eficientă a lor, deoarece fiecare grup de măsuri de constrîngere are propriul mecanism juridic de aplicare.

Opiniile specialiștilor cu privire la acest subiect sînt destul de controversate. Unii clasifică aceste măsuri în două grupe: măsurile de pedeapsă și măsuri de apărare socială. Alții, referindu-se la constrîngerea administrativă, se limitează la aplicarea pedepselor. Nu putem fi de acord cu niciuna dintre aceste opinii.

Cea mai acceptabilă, recunoscută de către majoritatea specialiștilor din domeniu, este, clasificarea măsurilor de constrîngere administrativă în:

1. măsuri de prevenire sau preîntîmpinare;
2. măsuri de curmare sau stopare;
3. măsuri de sancționare administrativă (contravențională).

În literatura de specialitate există și alte variante de clasificare a măsurilor de constrîngere administrativă, ceea ce, în viziunea noastră, poate fi explicat și prin faptul că nu întotdeauna corect sînt stabilite (selectate) criteriile lor de clasificare. Unii autori nu le utilizează în general, alții doar parțial.

În urma analizei și sintezei celor menționate, considerăm că cea mai importantă este clasificarea măsurilor de constrîngere, potrivit scopului aplicării lor în:

• măsuri de prevenire;
• măsuri de curmare sau stopare;
• măsuri de constrîngere procesuală;
• sancțiuni administrative (contravenționale);
• măsuri de resocializare a persoanelor care deja sînt în conflict cu legislația administrativă și a altor persoane predispuse la comiterea faptelor ilicite.
• § 3. Tipurile și caracteristica măsurilor de prevenire

Scopul aplicării acestor măsuri de constrîngere reiese însăși din denumirea lor. În ceea ce privește asigurarea ordinii de drept, sarcina de bază ce este pusă în fața tuturor organelor abilitate pentru realizarea ei constă în supravegherea respectării normelor de drept, neadmiterea încălcării (neonorarea) lor.

În literatura de specialitate nu percepem un consens referitor la definiția sintagmei de „măsuri de prevenire“ și sistemul lor. Unii autori consideră că măsurile administrative de prevenire sînt niște indicații (recomandări) ce se conțin în dispozițiile normelor, a căror realizare este înfăptuită prin constrîngere de către organele împuternicite, în cazul apariției unor circumstanțe, în scopul prevenirii încălcărilor de drept și al asigurării securității publice.

Deci măsurile administrative preventive au caracter de educare a populației în spiritul respectării legislației, inclusiv celei contravenționale, de influență reglementativă asupra cauzelor și condițiilor ce favorizează contravenționalitatea^[7].

În pofida faptului că caracterul preventiv se exprimă în mod vădit la utilizarea activă a metodei de convingere, aplicarea măsurilor administrative de prevenire are un caracter de constrîngere care se manifestă prin realizarea prescripțiilor juridice unilaterale din partea organelor executive ale statului și reprezentanților lor. Aceste prescripții, de regulă, au diverse forme de limitări și interdicții. Ele nu se referă la comiterea unei fapte infracționale sau contravenționale, ci, dimpotrivă, au scopul de a le preveni. Măsurile administrative de prevenire anticipează pe cele de curmare, de sancționare și de asigurare a procedurii contravenționale.

Analizînd diverse opinii referitoare la clasificarea măsurilor administrative de prevenire, considerăm că cel mai important criteriu de clasificare a lor este scopul aplicării, care și determină mecanismul juridic de aplicare a fiecărei măsuri. Potrivit acestui criteriu, divizăm măsurile administrative în două grupe:

• care se aplică în scopul neadmiterii amenințărilor securității publice și securității personale ale cetățenilor, apariția consecințelor negative;
• care se aplică în scopul prevenirii contravențiilor. Aceste măsuri se manifestă în acțiuni concrete și de orientare^[8].

La primul grup de măsuri se referă: introducerea carantinei; închiderea unor segmente ale frontierei de stat, a magistralelor și străzilor pentru circulație, în caz de avarii, desfășurarea manifestațiilor în masă, diverselor calamități naturale etc.; evacuarea forțată din locuințele avariate, rechiziția patrimoniului în cazurile necesităților statale și diverselor calamități naturale; revizia tehnică a unităților de transport; examinarea medicală forțată; examinarea sanitară a mărfurilor; supravegherea antiincendiară; controlul mijloacelor de transport; controlul bagajelor și personal al pasagerilor vaselor aeriene etc. Fiecare din aceste două grupe de măsuri administrative are particularitățile sale în ceea ce privește temeiul juridic de aplicare a lor.

Cel de-al doilea grup de măsuri au un caracter vădit de profilaxie individuală, fiind aplicat față de persoane concrete în scopul prevenirii și neadmiterea comiterii diverselor delicte din partea lor. La ele se referă: controlul actelor de identitate și a altor documente oficiale; intrarea în locuințe și alte încăperi ale cetățenilor, oficiile de serviciu; controlul personal, controlul lucrurilor și al bagajelor efectuat de către organele administrației publice abilitate; supravegherea administrativă a unor categorii de cetățeni din grupurile de risc și care stau la evidența organelor de ocrotire a sănătății, precum și la evidența organelor de drept etc.

În mod repetat constatăm că pentru aplicarea acestui grup de măsuri de prevenire nu este necesară comiterea unei fapte ilicite, apariția unui raport juridic de conflict. Însă aplicarea lor, într-o oarecare măsură, are legătură cu respectarea drepturilor, libertăților și cerințelor legitime ale cetățenilor, de aceea, organele abilitate (persoanele cu funcții de răspundere), în primul rînd, trebuie să fie abilitate cu dreptul de a le aplica, care, mai apoi va fi însoțit de temeiul juridic pentru aplicarea fiecărei din aceste măsuri. Dreptul la aplicarea măsurii administrative respective și temeiul juridic de aplicare a ei trebuie să fie stipulat într-un act normativ concret.

Majoritatea măsurilor administrative preventive se aplică de către organele abilitate pentru asigurarea securității publice: introducerea carantinei are drept scop de a preveni răspîndirea unor maladii (boli) periculoase pentru sănătatea populației sau a animalelor; limitarea traficului rutier — asigurarea siguranței circulației rutiere; controlul personal și controlul bagajelor, mai ales în transportul aerian, se aplică, în primul rînd, pentru prevenirea aducerii la bordul aparatului de zbor a armelor, materialelor explozibile și ușor inflamabile, pentru asigurarea securității pasagerilor și a membrilor echipajului etc.

În vederea aplicării legitime a măsurilor administrative de constrîngere, în general, și a celor preventive, în special, este necesar ca subiecții administrării nu numai să beneficieze de dreptul de aplicare a acestor măsuri, dar și să dispună de temeiul juridic de aplicare a unei măsuri concrete, să respecte condițiile și limitele de aplicare a lor.

• § 4. Sistemul măsurilor de curmare (stopare)
  a raporturilor juridice de conflict, specificul aplicării lor

Măsurile de curmare (stopare) reprezintă o modalitate a constrîngerii juridice. Particularitatea destinației lor reiese din menirea specială și esența lor.

Măsurile administrative de curmare (stopare) sînt privite ca o metodă și procedeu de influență ce se aplică în scopul întreruperii (stopării) unui raport juridic de conflict, prevenirii sau minimizării consecințelor negative ale lui, crearea condițiilor pentru atragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, comise cu vinovăție^[9].

Aceste măsuri se aplică nu doar pentru curmarea faptelor ilegale comise de către persoanele care au statut juridic de subiect activ al ilicitului, dar și pentru stoparea comportamentului ilicit din partea persoanelor care nu au atins vîrsta răspunderii prevăzute de lege și celor aflați în stare de iresponsabilitate.

Aplicarea acestor măsuri, de regulă, condiționează implicarea directă a reprezentanților organelor de drept în situația de conflict care deja se desfășoară. Deseori, asemenea implicare nu este cel mai eficient procedeu de stopare a ilicitului, dar și, totodată, unicul pasibil.

Măsurile administrative de curmare se aplică atît pentru protecția intereselor societății civile, a statului, cît și pentru protecția persoanei față de care ele se aplică. O importanță deosebită le revine măsurilor de curmare în domeniul combaterii contravenționalității.

Diversitatea măsurilor de curmare aplicate în acest domeniu este foarte mare — de la cerința legitimă a reprezentantului organului de drept aflat în exercițiul funcției de a înceta comportarea ilegală (antisocială) pînă la aplicarea armei de foc din dotare.

Temeiul și procedura aplicării măsurilor administrative de curmare sînt stipulate în diverse acte juridice. Temeiul juridic general pentru toate măsurile de curmare este apariția raportului juridic de conflict. Deci, atît timp cît persoana se află în raport de conformare față de cerințele înaintate de normele de drept, le respectă, față de ea nu poate fi aplicată nici o măsură de curmare.

În ceea ce privește clasificarea măsurilor de curmare, atunci, și în acest caz, opiniile specialiștilor s-au divizat^[10].

Considerăm utilă clasificarea acestor măsuri după scopul și obiectul de influență reglementativ-juridică în:

1. cele ce se aplică față de autorul faptei ilicite comise;
2. cele cu caracter patrimonial și economic;
3. cele cu caracter tehnic;
4. cele cu caracter sanitar-epidemiologic^[11].

Tipurile (felurile) măsurilor administrative de curmare ce se aplică nemijlocit față de autorul faptei ilicite comise, ca și celelalte grupe de măsuri de curmare, se intersectează cu atribuțiile și drepturile organelor abilitate în domeniul administrării publice, reies însăși din ele și se regăsesc în legile și regulamentele respective.

Din grupa de măsuri de curmare cu caracter patrimonial și economic fac parte: sistarea activității unei întreprinderi; sistarea activității unui obiect cu regim de permise; evacuarea administrativă din spațiul locativ public ocupat samavolnic; demolarea imobilului construit samavolnic etc.

Cel de-al treilea grup de măsuri de curmare cu caracter tehnic este destinat asigurării securității personale și publice, neadmiterea exploatării mijloacelor de transport defectate, neadmiterea funcționării diverselor întreprinderi, organizații cu depășirea regulilor de ordin tehnic, care pun în pericol sănătatea persoanei, securitatea personală și cea publică.

Acest grup de măsuri se aplică, de regulă, de către organele executive care supraveghează procesul de asigurare a securității publice, celei incendiare, a circulației rutiere, a securității sanitar-igienice și altele.

Ultimul grup de măsuri administrative de curmare (stopare) formează cele cu caracter sanitar-epidemiologic. În scopul asigurării condițiilor optime pentru realizarea maximă a potențialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieți, prin efortul organizat al societății în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării și promovării sănătății populației și îmbunătățirii calității vieții, statul, prin organele sale abilitate, odată cu convingerea, recurge și la constrîngere, inclusiv a măsurilor de curmare cu caracter sanitar-epidemiologic^[12].

Cele mai des întîlnite măsuri din această categorie sunt cele prevăzute expres de lege^{[13] [14]}.

Vom constata faptul că aplicarea unei măsuri de constrîngere (în mod special, celei de curmare) va fi recunoscută, ca fiind aplicată corect (legitim), numai în cazul în care vor fi respectate următoarele cerințe: organul ce a aplicat măsura respectivă, a dispus de acest drept prin lege; a existat temei juridic pentru aplicarea măsurii respective; în procesul aplicării acestei măsuri, au fost respectate condițiile stipulate în lege; aplicînd măsura respectivă, s-a ținut cont de limitele aplicării eP". Evident că aceste cerințe trebuie să fie respectate integral. Neglijarea cel puțin a uneia dintre ele va condiționa ilegalitatea aplicării măsurii respective^[15].

• § 5. Aplicarea forței fizice, mijloacelor speciale și a armei de foc
  ca măsuri de constrîngere administrativă
• Dispoziții generale. Forța fizică, mijloacele speciale sau arma de foc ca metode de inluență asupra persoanei care a încălcat, în mod brutal, legislația din domeniul asigurării ordinii de drept, se aplică numai de către organele (persoanele cu funcții de răspundere) abilitate în acest domeniu.

Aplicarea forței fizice, a mijloacelor speciale și a armelor de foc^[16], pornind de la natura juridică și de la menirea lor, reprezintă acțiuni concrete de constrîngere administrativă cu caracter represiv (de stopare), iar în funcție de modalitatea de realizare a acestor acțiuni, reprezintă mijloace violente de influență asupra persoanei care a săvîrșit ori care săvîrșește fapte prejudiciabile, asupra unui animal ori asupra unui mijloc de transport, în condițiile și limitele legii.

Unificarea cadrului juridic și instituțional de aplicare a acestor metode de administrare, conștientizarea specificului utilizării lor, dispunerea de deprinderi practice privind procedura de aplicare a forței fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc au o importanță majoră. Aceste metode sînt eficiente pentru a curma (stopa) diverse acțiuni ilegale care pun în pericol securitatea publică sau a persoanei concrete, securitatea statală sau ordinea publică atunci cînd sunt epuizate alte măsuri de curmare. Totodată, necunoașterea și nerespectarea procedurii legale de aplicare a acestor metode pot să provoace consecințe grave. Sînt dăunătoare atît aplicarea ilegală a acestor măsuri, cît și neaplicarea lor sau aplicarea lor întîrziată, atunci cînd este necesar.

În baza analizei legislației naționale, constatăm că procedura de aplicare a forței fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie integral să corespundă următoarelor cerințe: 1) subiectul care le aplică trebuie să fie abilitat cu acest drept; 2) să existe temei juridic de aplicare; 3) să fie respectate condițiile de aplicare; 4) să se respecte limitele și restricțiile de aplicare.

^[1]     Ko'ii.ipeiia T. H. AgMUHucTpaTUBHoe npuHyxgeHMe u ero isugia. HeKnua gna CTygeHTOB BO3H. MocKBa: BO3H, 1957, p. 10.

^[2]     BacrneHKoB n. T. CoBeTCKoe agMuiiucTpaTUBiioe npaBo. MocKBa: lOpugmecicasi nuTeparypa, 1990, p. 173.

^[3]     În prezenta lucrare sînt utilizate noțiunile: „constrîngere administrativă“ și „constrîngere contravențională“, care sînt foarte apropiate după natura lor juridică. În același timp, în viziunea noastră, „constrîngerea administrativă“ este o noțiune mai largă, iar „constrîngerea contravențională“ este o parte componentă (o modalitate) a ei.

^[4]     ^yneB A. E. AdMHHncTpaTHBHoe npaBO. M., 1967, p. 176.

^[5]     Ko'uoii TO. M. CoBeTCKoe ajMHiiHcrpaTHiiiioe npaBo: vneoiiHK. MocKBa: IOpncT: 1985, p. 210; Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 81-82.

^[6]     Codul contravențional al RM, art. 432-439.

^[7]     Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 85.

^[8]     FypyMK B. H. AjMHiiHcrpaTHBiioe npaBO PecnySnMKn Mo.agoiia. Op. cit., p. 254.

^[9]     FyuyMK B. H. AgMMHMCTpaTMBHoe npaBO PecnySnMKM MongoBa. Op. cit., p. 260.

^[10]    Orlov M. Drept administrativ. Op. cit., p. 115; Iorgovan I. Drept administrativ: tratat elementar. Vol. III. Op. cit., p. 180; Eaxpax fl. H. AgMHHMcrpaiMBHaa OTBercTBeHHOCTL b CCCP. Op. cit., p. 15 etc.

^[11]    FyuyMK B. H. AgMHHncrpaTHBHoe npaBO PecnySnHKn MongoBa. Op. cit., p. 260.

^[12]    Legea privind supravegherea de stat a sănătății publice nr. 183 din 03.02.2009, art. 1 alin. (2). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67 din 03.04.2009.

^[13]    Ibidem, art. 17 alin. (2), pct. 8).

^[14]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 93-94.

^[15]    Măsurile de constrîngere procesuală și cele de resocializare nu vor fi examinate în prezentul manual. Sancțiunile vor constitui obiectivul unui capitol separat.

^[16] Semnificația unor noțiuni utilizate:

Forță fizică sînt măsuri de constrîngere realizate exclusiv prin încordarea mușchilor, a puterii fizice a persoanei, inclusiv prin aplicarea procedeelor speciale de luptă.

Mijloace speciale sînt obiecte, muniții, echipament, substanțe chimice, substanțe lacrimogene și colorante, dispozitive audiovizuale de influență psihologică, mijloace de stopare forțată a unităților de transport, mijloace de transport, utilaje și tehnică de luptă, animale dresate, utilizate pentru apărarea pasivă sau activă, fără efecte cu caracter letal, destinate înfrîngerii rezistenței opuse, imobilizării și dezorientării persoanei sau distrugerii obstacolelor.

Arma este un obiect sau dispozitiv, conceput sau adaptat, prin care un plumb, un glonț ori un alt proiectil sau o substanță nocivă gazoasă, lichidă ori în altă stare, pot fi descărcate cu ajutorul unei presiuni explozive, gazoase sau atmosferice ori prin intermediul unor alți agenți propulsori, în măsura în care se regăsește în una din categoriile prevăzute în lege.

Arma de foc este arma portabilă cu țeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonț ori un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie. Se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc și, ca urmare a construcției sale ori a materialului din care este confecționat, poate fi transformat în acest scop.

Arma albă este un obiect sau dispozitiv care poate pune în pericol sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor prin lovire, tăiere, împungere, cum ar fi: baioneta, sabia, spada, floreta, cuțitul, arbaleta și arcul.

Aplicare a armei de foc — efectuare a unei împușcături asupra țintei.