loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • § 1. Noțiunea, sistemul și istoricul contenciosului administrativ

Cuvîntul „contencios“ provine de la latinescul „contentiosus“. Din limba franceză „contanteux“ semnifică organ de jurisdicție, specializat în rezolvarea litigiilor dintre stat și persoanele fizice[1].

Conceptul contenciosului administrativ permite de a dispersa studierea tuturor dificultăților suscitate de activitatea autorităților administrației publice care nu este subordonată justiției. Contenciosul administrativ rămîne a fi un proces revelatoriu, care dă posibilitate instanțelor de judecată să someze ori să înlăture încălcările comportamentului și devierile pe care autoritățile își permit să le admită.

Prin noțiunea de contencios administrativ se înțelege „acel fenomen de contestare a dreptului, care se manifestă sub forma unui conflict de interese ce nu poate fi soluționat prin înțelegere între părți, apelîndu-se la calea procesului, în scopul dezbaterii în fața instanței a valabilității și interpretării acelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat naștere conflictului.

Contenciosul administrativ în legislația Republicii Moldova reprezintă „instituția juridică“ care are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților publice, asigurarea ordinii de drept.

Sistemul instanțelor de contencios administrativ reprezintă:

  1. Prima instanță — judecătoriile raionale și cele de secror (judecătorul/judecătorii desemnați de președintele judecătoriei);
  2. Instanța a doua — Curțile de Apel (colegiile/completele de contencios administrativ);
  3. Instanța a treia — Curtea Supremă de Justiție (Colegiul civil, comercial și de contencios administrative).

Contenciosul administrativ în Republica Moldova și-a atins cota maximă de evoluție, începînd cu stipulările din art. 72 al Constituției, cu adoptarea Legii nr. 793-XV din 10.02.2000 a contenciosului administrativ, corelînd această evoluție cu reforma judecătorească și reformele în administrația publică locală, și anume cu necesitatea reglementărilor într-un mod corect și adecvat a raporturilor juridice administrative din sfera administrației publice, supunînd unui control judecătoresc specializat actele emise de autoritățile administrației publice.

  • § 2. Trăsăturile și clasificarea contenciosului administrativ

Contenciosul administrativ, reglementat prin Legea nr. 793 din 10.02.2000, are următoarele trăsături:

  • este un control de legalitate nu și de oportunitate, ceea ce înseamnă că instanța judecătorească va respinge acțiunea reclamantului întemeiată exclusiv pe motive de inoportunitate a unui act administrativ;
  • sînt supuse acestei forme de control atît actele administrative de autoritate, cît și cele de gestiune publică (contractele administrative);
  • soluționarea litigiilor de contencios administrativ se desfășoară după o procedură jurisdicțională bazată pe contradictorialitate, iar hotărîrea beneficiază de autoritate de lucru judecat;
  • instanțele de contencios administrativ au o competență materială generală, ceea ce înseamnă că ori de cîte ori un asemenea litigiu nu este dat printr-o lege specială în competența altor instanțe judecătorești, soluționarea lui este de competența instanțelor prevăzute de legea contenciosului administrativ.

Contenciosul administrativ poate fi clasificat în funcție de următoarele criterii[2]:

  1. după natura situației juridice supuse controlului;
  2. după limitele puterilor recunoscute judecătorului.

Potrivit primului criteriu, acest control judecătoresc se împarte în două categorii: contencios subiectiv și contencios obiectiv.

Potrivit celui ce-al doilea criteriu, contenciosul administrativ poate fi clasificat în următoarele categorii:

  • contenciosul în anulare, în cadrul căruia judecătorul, costatînd ilegalitatea actului administrativ, dispune anularea lui;
  • contenciosul de plină jurisdicție, care acordă plenitudine de competența instanței judecătorești, aceasta putînd să anuleze actul ilegal, să oblige organul administrativ la anumite măsuri administrative și să acorde despăgubiri, dacă se pretind de către reclamant;
  • contenciosul în îndreptarea și aprecierea legalității unui act administrativ.
  • § 3. Condițiile de admisibilitate ale acțiunii
    în contenciosul administrativ

Legea contenciosului administrativ are un cadru juridic general, în temeiul căruia instanțele judecătorești sînt competente să cenzureze activitatea acelor autorități publice care prin actele și faptele lor vatămă drepturi recunoscute de lege persoanelor fizice și juridice. Pentru ca acțiunea în contenciosul administrativ să fie admisă, trebuie îndeplinite condițiile respective, principalele dintre care sînt:

  • calitatea procesuală;
  • existența obiectului acțiunii în contenciosul administrativ;
  • actul administrativ să nu fie exceptat de la controlul de legalitate pe calea contenciosului administrativ;
  • respectarea competenței jurisdicționale;
  • îndeplinirea procedurii administrative prealabile și termenele în care aceasta trebuie îndeplinită.
  • § 4. Procedura examinării acțiunii în contenciosul administrativ

Procedura de desfășurare a contenciosului administrativ trebuie privită în două faze, și anume: 1) procedura administrativă prealabilă sesizării instanței de contencios administrativ și 2) judecarea pricinii în instanța de contencios administrativ.

La rîndul său, fiecare fază nominalizată (în mod special — cea de-a doua) poate și trebuie să fie desfășurată în diverse etape (trepte).

4.1. Desfășurarea procedurii prealabile. Sesizarea instanței de contencios administrativ trebuie să fie precedată de adresarea autorității administrative care a emis actul contestat (sau autorității ierarhic superioare acesteia) privind revocarea, în tot sau în parte, a acestuia și repararea pagubei pricinuite.

La perfectarea cererii prealabile trebuie minuțios să fie studiate și conștientizate toate condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contenciosul administrativ, examinate anterior, în mod special, temeiul și termenul depunerii cererii prealabile. Forma și conținutul cererii prealabile trebuie să corespundă cerințelor procedurii civile.

Cererea prealabilă se examinează de către organul emitent sau ierarhic superior în termen de 30 de zile de la data înregistrării ei, decizia urmînd a fi comunicată de îndată petiționarului dacă legislația nu prevede altfel.

Organul emitent este în drept: a) să respingă cererea prealabilă; b) să admită cererea prealabilă și, după caz, să revoce sau să modifice actul administrativ.

Organul ierarhic superior este în drept: a) să respingă cererea prealabilă; b) să admită cererea prealabilă și să anuleze actul administrativ în tot sau în parte, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său[3].

Opinia noastră cu privire la necesitatea menținerii procedurii prealabile în procedura de judecare a pricinei în instanța de contencios poate fi suplimentar argumentată prin rezultatele practicii judiciare. Anual, peste 50% din litigiile ce țin de competența instanțelor de contencios administrativ se soluționează la faza procedurii prealabile.

  • Judecarea pricinei în instanța de contencios administrativ. Această fază a procedurii privind judecarea acțiunilor de contencios administrativ este importantă și mai complicată. La rîndul său, ea poate fi divizată într-un șir de etape, cum ar fi: 1) perfectarea și depunerea cererii de chemare în instanța de contencios administrativ; 2) acțiunile judecătorului după primirea cererii; 3) examinarea cererii și adoptarea hotărîrii; 4) atacarea hotărîrii; 5) executarea hotărîrii irevocabile.

 

[1]     Dicționar explicativ al limbii române. Ediția a Il-a. București: Univers enciclopedic, 1996, p. 189.

[2]     Trăilescu A. Studiu comparat asupra formelor contenciosului administrativ. În: Dreptul, nr. 3 din 2006, p. 110.

[3]     Legea contenciosului administrativ, art. 15.

Loading...