loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • § 1. Definiția contravenției

Pentru a putea face o distincție mai profundă și argumentată între contravenție și celelalte categorii de fapte antisociale, se impune o analiză amplă a definițiilor ilicitului contravențional. De menționat că nici în doctrină, nici în legislație nu există unanimitate cu privire la definirea ilicitului contravențional[6] [7]. Reprezentantul doctrinei române C. Manda conchide că contravenția reprezintă orice faptă contrară ordinii de drept, ea constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizată în societate, adică un ansamblu de acte ale omului sub controlul voinței și rațiunii sale. Altfel spus, caracterul illicit al faptei contravenționale există numai atunci cînd subiectul acțiunii umane a avut, în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se înfățișează ca o acțiune socială negativă, în raport cu ordinea de drept™. Ulterior, același savant, în următoarea lucrare vine, practic, cu aceeași definiție a contravenției[8].

Determinînd structura și conținutul juridic al definiției de contravenție, prof. M. Preda menționează: „Pentru a fi în prezența unei contravenții, sînt necesare unele condiții de îndeplinit: săvîrșirea unei fapte; pericolul social al faptei; vinovăția făptuitorului; prevederea faptei de către actul normativ“[9].

În opinia lui Iu. Poenaru, contravenția este „fapta săvîrșită cu vinovăție care reprezintă un pericol social mai redus decît infracțiunea și este prevăzută și sancționată prin lege“[10].

Prof. D. Brezoianu definește contravenția ca „o faptă antisocială, stabilită de lege, săvîrșită cu vinovăție de către o persoană fizică sau juridică“[11].

În ceea ce privește definiția și conținutul juridic al contravenției, reprezentanții doctrinei naționale sînt mai aproape de doctrina românească.

Astfel, S. Furdui consideră contravenția, ca instituție fundamentală a dreptului contravențional, drept un ansamblu de norme juridice ce reglementează condițiile pe care trebuie să le întrunească o faptă ilicită pentru a fi apreciată drept contravenție2,9.

Autorii M. Orlov și Șt. Belecciu concluzionează că contravenția este o faptă ilicită, antisocială, prevăzută de legislație, săvîrșită cu vinovăție și care reprezintă un pericol social mai redus decît infracțiunea[12] [13].

Din definițiile analizate observăm că nu doar doctrinele juridice diferă una de alta, ci și opiniile savanților în limitele unei doctrine. Însă toți specialiștii din domeniu susțin necesitatea unei asemenea definiții nu numai în doctrină, ci și în legislație.

Considerăm că legiferarea definiției de contravenție este o problemă foarte importantă. Totalmente susținem opinia acelor reprezentanți ai doctrinei, care consideră că definiția legală a contravenției este importantă, deoarece constituie un instrument pe care practicienii îl folosesc cu prilejul aplicării legii contravenționale. Totodată, definiția legală a contravenției reflectă doar unele principii ale dreptului contravențional sau anumite laturi ale acestora.

Noua lege contravențională stipulează: „Constituie contravenție fapta — acțiunea sau inacțiunea — ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod și este pasibilă de sancțiune contravențională“[14].

Problemei definirii contravenției îi este acordată o atenție sporită în doctrina juridică românească. În pofida faptului că în România, pînă în prezent, nu există o lege contravențională unică, reglementării juridice a fenomenului contravențional i-au fost consacrate multe acte juridice.

În urma analizei și sintezei definițiilor contravenției existente atît în doctrină, cît și în legislație, putem concluziona că normele juridice care protejează valorile sociale pentru neonorarea cărora poate fi aplicată răspunderea contravențională, trebuie să fie stabilite atît prin legi, cît și prin alte acte normative subordonate legii ale organelor administrației publice. În ceea ce privește sancțiunea contravențională, ea trebuie să fie stabilită numai prin legea contravențională.

  • § 2. Conținutul juridic al contravenției

Indiferent de diversitatea opiniilor, definiția ilicitului contravențional trebuie să conțină următoarele trăsături (elemente):

  1. fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, prevăzută de norma materială a dreptului contravențional;
  2. pericolul social al faptei;
  3. prevederea în legislație a sancțiunii pentru fapta dată (penalitatea);

Trăsăturile nominalizate constituie, de fapt, conținutul juridic al contravenției.

În mod logic, în lipsa a cel puțin uneia dintre trăsăturile (elementele) nominalizate, fapta comisă nu poate fi calificată drept contravenție, respectiv nu există temei juridic pentru aplicarea sancțiunii contravenți onale[15].

  1. Fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită, prevăzută în norma materială a legii contravenționale, este prima trăsătură a conținutului juridic a contravenției.

Prin faptă contravențională se înțelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acțiune sau inacțiune social periculoasă.

Acțiunea este o comportare activă prin care se încalcă norma prohibitivă ce interzice o anumită activitate, de exemplu, consumul de substanțe narcotice sau psihotrope fără prescripția medicului (art. 85 CC al RM).

Inacțiunea constă într-o comportare pasivă prin care nu se îndeplinește o obligație impusă de legea contravențională. Astfel, neluarea de măsuri pentru înlăturarea încălcării legislației, indicate în raportul autorității abilitate să lichideze cauzele care au condus la astfel de încălcări, constituie contravenție și este prevăzută în art. 337 din CC al RM.

Acțiunea sau inacțiunea obține semnificație juridico-contravențională prin capacitatea ei reală de a produce o urmare antisocială negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale, indicate expres în art. 1 din Codul contravențional al Republicii Moldova, sau în crearea unui pericol în acest sens.

Ilicitul este o trăsătură importantă caracteristică contravenției. Întrucît faptele contravenționale produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător și sînt interzise prin acte juridice.

Pentru ca fapta (acțiunea sau inacțiunea) social periculoasă să constituie o contravenție, ea trebuie să fie prevăzută de legea contravențională (norma materială a Codului contravențional).

  1. Pericolul social al faptei comise este cea de-a doua trăsătură a conținutului juridic al contravenției. După cum deja am menționat în paragraful întîi al prezentului capitol, în ambele variante de definire a contravenției, care au existat în Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova (abrogat începînd cu 31 mai 2009), spre deosebire de noțiunea de infracțiune, lipsea elementul „pericolul social“[16].

Atît în literatura de specialitate românească, cît și în cea autohtonă, urmărim, practic, unanimitatea de opinii a savanților în ceea ce privește pericolul social, ca element obligatoriu al conținutului juridic al contravenției.

În opinia prof. M. Preda, pericolul social al faptei este una din trăsăturile esențiale ale contravenției. Acest grad de pericol social este stabilit de lege în comparație cu cel al interacțiunii, în sensul că contravenția trebuie să aibă un pericol social mai redus decît cel al infracțiunii. Pentru a putea aprecia gradul concret de pericol social al unei fapte și a o putea considera drept contravenție, ne putem servi de aceleași elemente ca și în cazul infracțiunilor[17].

Pericolul social, menționează M. Preda, se apreciază, în primul rînd, în funcție de acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, care constituie substanța materială a faptei. O contravenție este săvîrșită prin acțiune atunci cînd prin comiterea ei se face ceea ce legea interzice, în timp ce contravenția prin inacțiune constă în omiterea îndeplinirii unei obligații de a face, impusă de lege.

Pericolul social vizează o atingere adusă valorilor sociale protejate, atingerea însemnînd lezarea, încălcarea și nesocotirea dispozițiilor legale. Caracterul social al pericolului pe care îl reprezintă fapta săvîrșită, este exprimat prin indicarea valorilor sociale lezate. Gradul de pericol social al unei fapte este determinat, în mare parte, de importanța valorilor sociale încălcate prin săvîrșirea contravenției. În ceea ce privește gradul de pericol social al contravenției, legea statuează că acesta se apreciază în comparație cu infracțiunea care prezintă cel mai înalt grad de pericol social, care aduce atingere celor mai importante valori sociale ocrotite prin lege[18].

Cunoașterea gradului de pericol social al faptei reprezintă un aspect important, atît pentru legiutor, cît și pentru cel chemat să aplice legea. În vederea stabilirii gradului de pericol social a unei fapte, se procedează la o evaluare al acestuia sub aspectul elementelor sale componente și a circumstanțelor în care aceasta a fost săvîrșită.

Contravenția, avînd un pericol social propriu, nu are nicio legătură cu infracțiunea sau cu vreo altă faptă antisocială, oricare ar fi natura acesteia. Avînd o autonomie legală, inclusiv de tratament sancționator, contravenția nu poarte fi transformată, indiferent în care condiții ar fi săvîrșită, într-o altă faptă antisocială cu o altă carcaterizare juridică.

Din aceste trăsături definitorii trebuie trasă concluzia că descrierea în actul normativ a contravenției trebuie să cuprindă elemente proprii și suficiente care să-i asigure autonomia legislativă. Prin urmare, stabilirea unei contravenții nu poate conduce la dezincriminarea tacită sau implicită a unei infracțiuni, dacă aceasta nu a fost voința legiuitorului. Pe cale de consecință, descrierea faptei contravenționale prin elementele ei esențiale nu o poate suprapune unei infracțiuni, decît prin abrogarea concomitentă a acesteia din urmă.

  1. Cea de-a treia trăsătură a conținutului juridic al contravenției este penalitatea (prevederea în legislație a sancțiunii pentru fapta comisă). Acest element al conținutului juridic al contravenției vine să asigure realizarea principiului legalității stabilirii și sancționării contravențiilor. În conformitate cu acest principiu, o persoană nu poate fi trasă la răspundere decît în măsura în care fapta respectivă este stabilită și sancționată ca atare prin lege și prin alte acte normative, transferînd, astfel, și în domeniul contravențional principiile din dreptul penal: nullapoena sine lege și nullum crimen sine lege196.

Ca atare, faptele care constituie contravenții, sancțiunile ce se aplică și măsurile care pot fi luate, trebuie, în mod expres, prevăzute în acte normative, fapt ce se constituie într-o veritabilă garanție a apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor[19] [20].

Fapta este prevăzută și sancționată prin legea contravențională atunci cînd o dispoziție legală o consacră, indicîndu-i denumirea și descriindu-i conținutul, astfel, stabilindu-se implicit principiul legalității contravenționalizării și principiul legalității sancțiunii contravenționale.

Legalitatea contravenționalizării presupune descrierea corespunzătoare a faptelor care urmează a fi calificate drept contravenții, atît cu prilejul elaborării reglementărilor prin care se stabilesc și se sancționează contravenții, cît și cu prilejul aplicării acestor reglementări, fiind exclusă extinderea contravenției prin analogie[21].

Legalitatea sancțiunii contravenționale presupune redactarea reglementării contravenționale, în conținutul căreia trebuie să se găsească, în mod obligatoriu, anumite prevederi: descrierea faptelor ce constituie contravenții cu fixarea sancțiunii ce urmează a fi aplicată autorului faptei ilicite și precizarea organelor competente să aplice sancțiunea contravențională. De asemenea, sînt necesare și alte mențiuni: limita minimă și limita maximă a sancțiunii contravenționale, dispoziții privind modul de stabilire a despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin contravenție, precizarea organului care aplică sancțiunea contravențională atunci cînd este altul decît organul constatator de contravenție etc[22].

Considerăm că contravenția fără pedeapsă nu are sens juridic contravențional[23]. În partea specială a Codului contravențional al RM, sancțiunile tuturor normelor materiale juridice conțin felurile și limitele pedepsei contravenționale pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea pedepselor pentru comiterea contravențiilor, legea contravențională își realizează sarcinile prevăzute în lege[24].

  1. Cel de-al patrulea element al conținutului juridic al contravenției este culpabilitatea (vinovăția). În ceea ce privește vinovăția ca element obligatoriu al conținutului juridic al contravenției, în doctrinele analizate (românească, rusă, moldovenească) există consens absolut.

Toți specialiștii din domeniu confirmă faptul că contravenția, ca instituție juridică, va avea loc numai atunci cînd fapta antisocială cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea și sancționată prin lege va fi comisă cu vinovăție.

Contravenția se caracterizează, în primul rînd, prin aceea că este o faptă, o manifestare a făptuitorului în sfera relațiilor sociale, o intervenție a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a le leza integritatea sau a le pune în pericol.

Întrucît această manifestare are aptitudinea de a produce modificări în lumea exterioară, prin faptă, în sens mai larg, se înțelege manifestarea înfăptuită împreună cu urmarea produsă, adică vătămarea unor valori sociale, sau crearea unui pericol pentru acestea, sens la care se referă, de regulă, legea.

Acțiunea reprezintă o conduită pozitivă a făptuitorului, prin care acesta își mobilizează întreaga energie pentru a produce o modificare în realitatea ce-l înconjoară.

Inacțiunea constă în neîndeplinirea unei obligații impuse de lege, producînd astfel o urmare dăunătoare, care n-ar fi avut loc dacă făptuitorul se conforma obligației prescrise.

Vinovăția implică un act de conștiință, care presupune înțelegerea consecințelor săvîrșirii unei fapte sancționată de lege (factor intelectiv) și, în al doilea rînd, acceptarea și urmărirea producerii consecințelor mai sus menționate, deci actul de voință (factor volitiv). În această ordine de idei s-a precizat că atunci cînd un individ a hotărît să-și realizeze un scop oarecare și a ales pentru aceasta calea acțiunii ilicite, voința sa fiind liberă și conștientă, înseamnă că a acționat cu vinovăție. Ca și în dreptul penal, menționează A. Iorgovan, vinovăția în materia dreptului administrativ și celui contravențional preia două forme: intenție și culpă. Așadar, se consideră că există vinovăție atunci cînd fapta care reprezintă un pericol social este săvîrșită cu intenție sau din culpă.

Ilicitul contravențional poate să constea dintr-o acțiune, dintr-o inacțiune sau din fapte comisiv-omisive, legate indisolubil de o anumită aptitudine psihică a autorului acestor fapte față de consecințele lor negative. În ceea ce privește această aptitudine psihică, vinovăția, consideră că pentru contravenție dreptul comun îl reprezintă dreptul penal. Ca atare, pentru a înțelege semnificația formelor vinovăției în dreptul contravențional va trebui să ne raportăm la legislația și doctrina penală și nu la doctrina și legislația civilă.

În viziunea autorului S. Furdui, culpabilitatea este un element obligatoriu al structurii contravenției, care include: 1) fapta ilicită comisă cu vinovăție; 2) fapta cu pericol social mai redus decît infracțiunea; 3) fapta prevăzută și sancționată prin legea contravențională — trăsături ce o caracterizează juridic[25]. Vinovăția este aptitudinea psihică conștientă și voită a persoanei trase la răspundere contravențională față de fapta comisă și urmările sale, aptitudine manifestată sub două forme: intenție sau culpă. El consideră că formele vinovăției — intenția și culpa — se diferențiază prin două elemente: a) de conștiință (factorul intelectiv, de prevedere, de reprezentare) și b) de voință (factorul volitiv), între acestea existînd o strînsă legătură, corelîndu-se reciproc în mod continuu. Pentru ca să existe vinovăție, persoana care a comis contravenția trebuie să fie responsabilă, adică să-și dea seama de semnificația și valoarea acțiunilor sale, de a le putea stăpîni și dirija. Responsabilitatea presupune existența celor două elemente: de conștiință și de voință, lipsa oricăreia dintre acestea atrage inexistența contravenției, datorită lipsei de vinovăție, conchide autorul respectiv. Pentru existența contravenției, atît conștiința, cît și voința trebuie să fie liber exprimate, neviciate și nedeformate, dacă însă aceste elemente au fost atacate prin eroare sau constrîngere, nu mai există vinovăție și, implicit, contravenție.

În urma sintezei rezultatelor analizei conținutului juridic al contravenției, propunem următoarea ei definiție: „Constituie contravenție fapta — acțiunea sau inacțiunea — ilicită, cu un grad de pericol social propriu, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege și alte acte normative ale organelor abilitate, care poate fi sancționată potrivit Codului contravenționali

  • § 3. Conținutul constitutiv al contravenției

Trăsăturile esențiale ale contravenției sau conținutul ei juridic determină criteriile generale de diferențiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic (infracțiuni sau abateri), dar ele nu pot servi la particularizarea faptelor ilicite, la cunoașterea trăsăturilor și elementelor ce formează contravenția[26].

De aceea este necesar ca fapta contravențională să fie analizată și sub raportul conținutului constitutiv, prin care se înțelege totalitatea elementelor stabilite de normele de drept contravențional, de a căror existență depinde calificarea juridică a faptei ilicite în calitate de contravenție.

Conținutul constitutiv al contravenției se reglementează de norma incriminatoare și poate fi definit ca totalitate de condiții stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenți onal[27]

Deci, prin conținutul constitutiv al faptei contravenționale, se înțelege ansamblul de elemente și trăsături caracteristice și definite nemijlocit în norma juridică, care stabilește sancțiunea sau o altă normă la care se face trimitere pentru a constata și sancționa fapta contravențională.

În știința dreptului se face distincție între conținutul juridic, care cuprinde condiția privind existența faptei sancționate de lege sau care îi determină gravitatea, și conținutul constitutiv, ce cuprinde totalitatea condițiilor necesare pentru existența contravenției și pe care le îndeplinește făptuitorul[28]. Conținutul constitutiv, fiind prevăzut, întotdeauna, în norma incriminatoare, nu poate lipsi din conținutul juridic al contravenției.

Prin conținutul constitutiv al contravenției înțelegem totalitatea elementelor stabilite în normele de drept, de a căror existență depinde calificarea faptei ilicite ca o contravenție. Fapta contravențională este un fenomen al realității înconjurătoare, iar conținutul ei îl constituie construcția logică și noțiunea juridică a acestei fapte, care exprimă însușirile și caracteristicile esențiale ale acestui fenomen real și care poate fi privit ca raport antisocial[29].

Legiuitorul nu inventează trăsăturile caracteristice faptei ilicite, ele se conțin în realitate, iar el nu face altceva decît să le selecteze pe cele mai importante, mai specifice pentru a da expresie conținutului contravenției. Construcția logică a contravenției este fixată în normele de drept, devenind astfel sancționabilă.

Elementele care se referă la condițiile de existență a contravenției la nivelul laturilor sale fundamentale formează conținutul contravenției. Conținutul reprezintă ansamblul caracteristicilor

 

specifice, tipice și esențiale ale obiectului, laturii obiective, subiectului și laturii subiective a contravenției, indicate în ipoteza normei de contravenționalizare[30] [31].

În literatura de specialitate există o unanimitate de opinii în privința elementelor constitutive obligatorii ale contravenției. Cea mai des întîlnită, susținută și de noi, este cea de-a patra variantă: obiect, latura obiectivă subiect și latura subiectivă. Ultima variantă este simplu de explicat.

Atît timp cît valoarea socială concretă nu este protejată prin norma materială a dreptului contravențional, această valoare socială nu poate să constituie obiectul atentării (obiectul contravenției). Odată cu obținerea forței juridice a normei contravenționale materiale, apare obiectul contravenției. Toți subiecții dreptului contravențional sînt obligați să se conformeze prevederilor normei materiale, să nu atenteze la obiect (valorile sociale protejate de norma juridică concretă). Atît timp cît subiecții dreptului contravențional se află în raport juridic de conformare cu prevederile normei materiale, față de ei pot fi aplicate doar metodele de convingere, și nicidecum cele de constrîngere, inclusiv sancțiunile contravenționale. Transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict, adică atentarea reală la obiect, fapt ce constituie latura obiectivă a contravenției, servește drept temei de aplicare a măsurilor de prevenire, de curmare (stopare) și celor de asigurare a procedurii contravenționale, însă nu servește drept temei de aplicare față de atentator a sancțiunii contravenționale. Pentru aceasta este necesară stabilirea vinovăției (latura subiectivă) a făptuitorului unei fapte contravenționale. Totodată, nu fiecare autor al faptei este și subiect al contravenției. Deci latura subiectivă nu poate fi stabilită înainte de a fi constatat autorul unei fapte contravenționale, care întrunește condițiile subiectului activ al contravenției30.

Lipsa a cel puțin unuia din elementele nominalizate: obiect, latura obiectivă, subiect și latura subiectivă, are drept consecință lipsa conținutului de contravenție. Fiecare element constitutive este format, la rîndul său, dintr-un anumit număr de trăsături caracteristice. Pericolul social și ilicitul, fiind trăsături generale, nu aparțin vreunui element aparte din conținutul constitutiv a contravenției, în schimb, ele încheagă toate aceste elemente, dîndu-i formă și conținut contravenției. Legătura dintre trăsăturile și elementele constitutive ale contravenției, precum și semnificația lor la calificarea faptei contravenționale, este incontestabilă.

Spre deosebire de elementele contravenției, care sînt doar patru la număr, trăsăturile caracteristice a acestei fapte sînt mai multe și diverse.

Trăsăturile caracteristice ale contravenției în: permanente și variabile39. Cele permanente sînt stabilite pe deplin în normele de drept sau de teoria dreptului (vîrsta răspunderii contravenționale a persoanei fizice — art. 16 alin. (1) și (2); vinovăția — art. 14 alin. (2); contravenția — art. 10 din CC al RM), iar variabile —trăsăturile al căror conținut nu este fixat concret (nerespectarea regimului fitosanitar și de carantină — art. 188 CC al RM).

  1. Obiectul contravenției. Obiectul contravenției este acel factor al conținutului juridic al contravenției ce constă în valoarea socială și relațiile sociale generate de aceasta vătămate prin acțiunea sau inacțiunea interzisă de norma contravențională. Dreptul contravențional ocrotește valorile sociale importante care nu sînt protejate de legea penală. Valorile sociale apărate de normele contravenționale și relațiile juridice generate de această ocrotire constituie obiectul contravenției. Obiectul contravenției nu trebuie confundat cu instrumentele sau mijloacele materiale, cu ajutorul cărora a fost comisă contravenția, și nici cu lucrurile produse prin contravenție[32] [33].

Pentru apărarea valorilor sociale indicate în art. 2 din Codul contravențional al RM, prin organul legislativ, statul a reglementat numeroase relații sociale care se referă la conduita oamenilor față de aceste valori. Obiectul reflectă acele relații și valori sociale la care a atentat subiectul[34].

În concluzie, putem menționa că obiectul contravenției formează valorile sociale și relațiile sociale create în jurul și datorită valorilor, protejate de legea contravențională, care sînt prejudiciate sau puse în pericol prin comiterea faptei contravenționale.

  1. Latura obiectivă a contravenției. După cum am menționat deja, fiecare element din conținutul constitutiv al contravenției este format dintr-un sistem de trăsături caracteristice prevăzute în normele de drept contravențional. Latura obiectivă, ca element constitutiv al contravenției, este alcătuită din acele trăsături care caracterizează materialitatea faptei. Reprezentanții doctrinei penale includ în categoria trăsăturilor obligatorii ale laturii obiective: pericolul social, consecințele negative, raportul cauzal.

Latura obiectivă a contravenției indică conținutul și modalitatea atentării de către subiect asupra obiectului (valorilor protejate). Ea poate fi definită ca acțiunea sau inacțiunea ilicită producătoare de consecințe socialmente periculoase sau care amenință anumite valori, relații sociale, bunuri ori interese legitime și care este considerată ca ilicită în legea contravențională[35].

În doctrina autohtonă, majoritatea autorilor sînt de părerea că părțile componente ale laturii obiective sînt: elementul material, rezultatul periculos, raportul de cauzalitate și unele condiții de loc, limp, mod, împrejurări1.

  1. Subiectul contravenției. În literatura de specialitate, deseori, sintagma „subiectul contravenției“ este asociată cu sintagma „făptuitorul ilicitului contravențional“, fapt care este puțin discutabil. Considerăm că, practic, orice subiect al dreptului contravențional poate fi subiect al contravenției, avînd, în fiecare caz concret, o calitate concretă determinată de lege.

Contravenția, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligația de conformare. Cu excepția minorilor sub 18 ani (în cazurile stabilite prin lege — 16 ani) și iresponsabililor permanenți, toți membrii societății sînt susceptibili de a săvîrși contravenții, avînd calitatea de subiecți activi ai contravenției. Pe de altă parte, toți subiecții de drept contravențional sînt titulari de valori sociale, care pot fi vătămate prin contravenție, astfel aceștia devenind subiecți pasivi ai contravenției. Așadar, fie activi, fie pasivi, toți subiecții de drept contravențional pot fi antrenați în desfășurarea unui ilicit contravențional.

Prin subiect, în general, în literatura juridică se înțelege calitatea de subiect de drept, noțiune care exprimă „calitatea, capacitatea, însușirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau colectiv la raporturi juridice ca titulari de drepturi și obligații“[36] [37], adică subiectul de drept este titularul drepturilor și obligațiilor juridice.

Generic, sînt subiecți de drept atît titularul drepturilor și obligațiilor izvorîte direct din lege, cît și titularul drepturilor și obligațiilor rezultate din raporturile juridice sau din săvîrșirea faptelor juridice[38].

Subiecți ai contravenției sînt: autorul raportului de conflict declanșat cu vinovăție (subiectul activ) și victima acestui raport (subiectul pasiv). Subiecții contravenției sînt factori preexistenți comiterii contravenției pentru că subiectul activ și cel pasiv erau în ființă înaintea săvîrșirii acesteia. Noțiunea de subiect al contravenției nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept contravențional, deoarece acesta constituie genul proxim al speciei subiect al contravenției.

Diferența specifică o reprezintă subiectele raporturilor contravenționale de conformare (cooperare). Raporturile contravenționale de cooperare (conformare) sînt acele raporturi juridice dintre stat și persoanele obligate să se supună conduitei prevăzute de norma contravențională, care apar prin intrarea în vigoare a legii contravenționale ce stabilește contravenția. Subiectele de drept contravențional sînt persoanele care devin parte la raporturile juridice de conformare și celor de conflict (de contradicție, de represiune, de constrîngere sau de răspundere).

Față de aceste precizări rezultă că subiecții contravenției sînt subiecți de drept contravențional care apar în calitate de părți ale raportului juridic contravențional de conflict, adică persoanele implicate în comiterea contravenției, prin săvîrșirea acesteia sau prin suportarea consecințelor ilicitului contravențional[39] [40].

Doar oamenii pot fi subiecți de drept individual, ca persoane fizice, sau în cadrul organizat a unor grupări sociale, ca persoane juridice.

Noțiunea de subiect activ al contravenției. Este subiect activ al contravenției persoana fizică sau juridică care comite cu vinovăție o faptă prevăzută de legea contravențională prin acte de executare, de determinare sau de complicitate'3 . Subiectul activ al contravenției nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea de făptuitor (contravențional) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de legea contravențională, care poate sau nu să fie contravenție. Făptuitorul devine subiect activ al contravenției numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condițiile obiective și subiective de existență a contravenției. Relația dintre noțiunea de făptuitor și subiect activ al contravenției este una gen-specie. Din subiectele raporturilor juridice contravenționale, subiectul activ al contravenției se identifică numai cu subiectul pasiv al răspunderii contravenționale.

Condițiile generale de obținere a statutului de subiect activ al contravenției de către persoana fizică. Determinarea corectă a condițiilor generale ale subiectului activ al contravenției (persoana fizică) este condiționată de clasificarea lor, trăsăturile ce caracterizează un subiect activ particular.

De menționat că instituția „răspunderii contravenționale a persoanei juridice“ este o noutate absolută atît pentru doctrina națională, cît și pentru legislator. Din aceste considerente, pentru știința dreptului contravențional rămîn fără de răspuns multiple întrebări în ceea ce privește:1) persoana juridică, ca subiect activ al contravenției; 2) mecanismul desfășurării ilicitului contravențional (latura obiectivă a contravenției); 3) manifestarea laturii subiective a persoanei juridice; 4) realizarea principiilor individualizării pedepsei și răspunderii contravenționale personale etc.

Subiectul pasiv al contravenției (victima). Subiectul pasiv al contravenției este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin contravenție. Altfel spus, subiectul pasiv al contravenției este victima acesteia sau persoana vătămată. Spre deosebire de subiectul activ al

contravenției, victima nu trebuie să îndeplinească nicio condiție generală decît aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin contravenție. Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este așa, persoana vătămată prin contravenție cu persoana prejudiciată prin aceasta[41]. Persoana prejudiciată este cea care a suferit un prejudiciu material sau moral prin contravenție. Această persoană este subiect de drept civil, adică titulara acțiunii civile ce rezultă din săvîrșirea contravenției. De exemplu, în cazul contravențiilor prevăzute de Capitolul IX al Codului contravențional al RM[42], privind protecția mediului, subiectul pasiv al majorității contravențiilor este statul, iar subiectul de drept civil poate fi persoana fizică sau juridică prejudiciată prin comiterea cu vinovăție a unei fapte contravenționale.

Latura subiectivă, ca element al conținutului constitutiv al contravenției, se referă la atitudinea psihică a autorului ilicitului față de fapta săvîrșită și urmările ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăția cu formele ei. La majoritatea contravențiilor, acest element constitutiv are forma de intenție, însă la unele fapte se poate întîlni și culpa.

După cum s-a menționat deja, doctrina dreptului contravențional nu conține soluții de stabilire a laturii subiective, ca element constitutiv al contravenției, comise de către persoana juridică.

Aptitudinea psihică a făptuitorului (persoana fizică) față de acțiunile sau inacțiunile sale și consecințele acestora este formată din stări efective, cum ar fi: motivele sau mobilurile care determină comiterea faptei; stări intelective, cum este atitudinea conștiinței față de faptă, adică vinovăția; stări volitive, cum este voința de a săvîrși fapta și scopul[43].

Ca element al laturii subiective, prin voința de a săvîrși contravenția, se înțelege că făptuitorul din inițiativa sa proprie și neconstrîns de nimeni a trecut la comiterea ei. Vinovăția este un semn principal al laturii subiective, care se manifestă în atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta prejudiciabilă săvîrșită și urmările acesteia.

Formele de bază ale vinovăției sînt: intenția și imprudența.

Intenția este cea mai răspîndită formă a vinovăției atît în practica judiciară, cît și în legislație. Intenția directă se consideră numai în cazul cînd persoana care a săvîrșit o contravenție își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile și le-a dorit[44]. Intenția indirectă se consideră în cazul cînd persoana care a săvîrșit contravenția își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile și a admis, în mod conștient, survenirea acestor urmări.

Imprudența, la rîndul ei, are două forme: sineîncrederea și încrederea exagerată în sine. Se consideră că fapta este comisă prin imprudență, forma sineîncrederea atunci cînd persoana prevede caracterul social periculos al acțiunii sau inacțiunii sale, prevede consecințele social periculoase, însă nu le dorește și face tot posibilul pentru a le evita. În cazul sineîncrederii, persoana, prevăzînd caracterul social periculos al faptei sale și consecințele acesteia (elementul intelectiv), nu dorește survenirea urmărilor (elementul volitiv). Persoana comite o contravenție prin imprudență (forma neglijenței contravenționale} atunci cînd nu prevede caracterul social periculos al acțiunii sau inacțiunii sale, însă a avut și posibilitatea și obligația să le prevadă.

Neglijența constituie unica formă a vinovăției în cazul în care persoana nu prevede caracterul social periculos al faptei sale.

Semnele facultative ale laturii subiective a contravenției sînt: motivul și scopul. Motivul este imboldul interior care determină persoana să săvîrșească contravenția și îi dirijează voința în momentul săvîrșirii ei. Scopul — reprezentarea pe plan mintal a rezultatului care va apărea în urma săvîrșirii faptei contravenționale, rezultatul urmărit de către făptuitor.

  • § 4. Cauzele de inexistență a contravenției

De-a lungul evoluției dreptului, concepțiile despre existența sau inexistența contravenției (ca specie de infracțiune), a existenței sau inexistenței răspunderii și aplicarea sau neaplicarea sancțiunilor au avut și ele un parcurs corespunzător. De fapt, nici în prezent nu există o unanimitate de opinii în privința cauzelor care determină inexistența ilicitului, inexistența răspunderii juridice sau nesancționarea făptuitorului[45]. Mai mult decît atît, în literatura de specialitate deseori se confundă sintagmele „cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei (cauzele de inexistență a contravenției)“; „cauzele care înlătură răspunderea contravențională“; „cauzele care înlătură aplicarea sancțiunilor contravenționalei

În ceea ce ne privește, susținem în totalitate opinia savantului A. Hotca, potrivit căruia cauzele de inexistență a răspunderii contravenționale nu trebuie confundate cu cauzele de inexistență a contravenției, deoarece primele nu exclud alte forme de răspundere, în timp ce, de regulă, inexistența contravenției atrage și inexistența altor forme de răspundere. Mai mult decît atît, în situația incidenței cauzelor de inexistență a contravenției lipsesc toate elementele raportului contravențional de conflict, pe cînd în situația incidenței cauzelor de inexistență a răspunderii lipsește numai unul sau două dintre elementele acestui raport[46].

Cauzele de inexistență a contravenției trebuie delimitate de cauzele de nerăspundere, numite în doctrină: cauze care înlătură răspunderea; cauze exoneratoare de răspundere; cauze de impunitate; cauze de nepedepsire; cauze de neresponsabilitate etc[47]. Cauzele de inexistență a contravenției sînt stări, situații sau împrejurări care împiedică realizarea conținutului contravenției. În schimb, în cazul cauzelor de nerăspundere contravențională, fapta este contravenție, însă ea nu atrage efectul inevitabil — aplicarea sancțiunilor contravenționale.

Deci, atît doctrina, cît și legislația națională și a altor state admite prezența unor stări, situații, împrejurări, în care caracterul contravențional obișnuit al faptei să fie, în mod excepțional, înlăturat. Sînt situații cînd legea prevede că, deși sînt întrunite toate elementele și condițiile răspunderii juridice, aceasta totuși nu operează. Este vorba despre cauzele care înlătură caracterul contravențional al unor fapte ilicite.

Dacă luăm în considerare faptul că contravenția se deosebește de infracțiune prin caracterul prejudiciabil al faptei și prin valoarea relației sociale lezate, atunci este logic să considerăm că circumstanțele care înlătură caracterul penal al unei fapte ilicite sînt aplicabile și în sfera dreptului contravențional, cu rectificările de rigoare.

Doctrina și legislația națională în domeniul investigării, reglementării și combaterii ilicitului contravențional au preluat mult din doctrinele altor state. Bazîndu-ne pe rezultatele analizei diverselor concepții privind cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei, menționăm că orice faptă concretă, săvîrșită de către o persoană, are caracter contravențional atunci cînd conține trăsăturile esențiale stipulate în Codul contravențional și întrunește condițiile pentru a fi încadrată în dispozițiile acestuia. Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esențiale exclude existența caracterului contravențional al faptei și, în consecință, exclude și răspunderea contravențională în acel caz concret.

Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei sînt acele împrejurări, stări ori situații a căror existență în timpul săvîrșirii faptei fac ca realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esențiale să devină imposibilă. Amintim că, aceste trăsături sînt: gradul de pericol social al faptei, săvîrșirea cu vinovăție a acesteia, calificarea făcută de lege ca fiind contravenție și posibilitatea aplicării pedepsei contravenționale[48].

În toate cazurile de întrunire a acestor trăsături sîntem în prezența unei contravenții, care, desigur, atrage răspunderea contravențională.

Excepție de la regula generală fac cauzele expres prevăzute de lege. Actuala lege contravențională prevede următoarele cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei comise, precum și, evident, răspunderea contravențională: 1) starea de iresponsabilitate (art. 20); 2) legitima apărare (art. 21); 3) starea de extremă necesitate (art. 22); 4) constrîngerea fizică și/saupsihcă (art. 23); 5) riscul întemeiat (art. 24); 6) cazul fortuit (art. 25)[49].

 

[6]     Spînu I. Caracteristica juridică a contravenției. În: „Legea și viața“, martie, 2012, p. 30.

[7]     Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Vol. I. Ediția a Il-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2002, p. 340-341.

[8]     Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Ediția a IV-a, revăzută și adăugată. București: Lumina Lex, 2007, p. 381.

[9]     Preda M. Curs de drept administrativ. Partea generală. București: Calistrat Hogaș, 1995, p. 193-194.

[10]    Poenaru Iu. Răspunderea pentru contravenții. Op. cit., p. 17.

[11]    Brezoianu D. Drept administrativ. Partea generală. București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2002, p. 184.

[12]    Furdui S. Dreptul contravențional. Manual. Chișinău: Cartier Juridic, 2005, p. 88.

[13]    Orlov M., Belecciu Șt. Drept administrativ: (pentru uzul studenților). Chișinău: „Elena-V.I.“, 2005, p. 157.

[14]    Codul contravențional al RM, art. 10.

[15]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 99.

[16]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 101.

[17]    Preda M. Curs de drept administrativ. Partea generală. București: Casa editorială Calistrat Hogaș, 1995, p. 194.

[18]    Preda M. Drept administrativ. Partea generală. Ediție revăzută și actualizată. București: Lumina Lex, 2000, p. 270.

[19]    Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. București: Lumina Lex, 2007, p. 382.

[20]    Ibidem.

[21]    Furdui S. Dreptul contravențional. Op. cit., p. 90.

[22]    Furdui S. Dreptul contravențional. Op. cit., p. 91.

[23]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 101.

[24]    Codul contravențional al RM, art. 1.

[25]    Furdui S. Dreptul contravențional. Op. cit., p. 89.

[26]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 105.

[27]    Mitrache C. Drept penal român. Partea generală. Ediția a IlI-a. București: Șansa, 1999, p. 82-83.

[28]    Draghici C. ș.a. Op. cit., p. 35.

[29]    Orlov M., Belecciu Șt. Op. cit., p. 160.

[30]    Furdui S. Drept contravențional. Op. cit., p. 91.

300 Guțuleac V. Drept contravențional — ramură sau subramură a sistemului de drept în Republica Moldova? În: revista „Legea și viața“, martie, 2011, p. 10.

[32]    Eaxpax fl. H. AgMMHMCTpaTHBHaa otbctctbcrhoctl rpa^gan CCCP. Op. cit., p. 43.

[33]    Hotca A. M. Op. cit., p. 121.

[34]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 106.

[35]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 106.

[36]    Orlov M. Drept administrativ. Op. cit., p. 154.

[37]    Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. București: Lumina Lex, 2007, p. 384.

[38]    Ibidem, p. 384.

[39]    Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Op. cit., p. 109.

[40]    Hotca A. M. Op. cit., p. 124.

[41]    Hotca A. M. Op. cit., p. 131.

[42]    Codul contravențional al RM, art. art. 109-158.

[43]    BerpoBa H. H., HanyHOBa IO. H. YronoBHoe npaBo. UacTB o6^aa. UacTB ocoSeHHaa. YneSHHK, U'i.uiune BTopoe, ucifpaii.ieuuoe u goifo.iueiiiioe. MocKBa: TOpHcnpygeHnua, 2001, p. 82.

[44]    Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității. Op. cit., p. 165.

[45]    Hotca A. M. Op. cit., p. 214.

[46]    Hotca A.M. Op. cit., p. 219.

[47]    Ibidem.

[48]    Guțuleac V. Drept contravențional. Op. cit., p. 111.

[49] În prezenta lucrare nu dispunem de posibilitatea de a examina fiecare cauză de inexistență a contravenției.

Loading...