Termenul șeful statului, astăzi, este sinonim cu cel al președintelui. Etimologic, un „președinte" este persoana care prezidează, care se află la conducere. Cuvântul președinte se obișnuiește a fi utilizat pentru titluri de șefi ai statelor din majoritatea republicilor lumii, fie că e ales de popor, de un legislativ sau un colegiu electoral special.
Există doua modalități de desemnare a șefului statului: fie că el moștenește tronul prin succesiune și este, deci, monarh, fie că este ales de întreg poporul, în dependență de forma de guvernare, și este, deci, Președinte.
În republici, forma democratică de guvernare poate fi prezidențiala, semi -prczidențială sau parlamentară. Cel mai elocvent exemplu al unei republici prezidențiale îl reprezintă Statele Unite ale America. Conform Constituției americane, „puterea executivă va fi exercitată de Președintele Statelor Unite ale Americii". Președintele american dispune de puteri vaste: el este șef al statului, șef al executivului, comandant suprem al forțelor armate, șef al diplomației; el încheie tratate, numește ambasadori, ministru consuli, judecători la Curtea Supremă de Justiție, acordă mandate de senatori în condițiile prevăzute de Constituție, în cazuri excepționale el poate să convoace ambele camere legislative și în caz de dezacord între acestea cu privire la data sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o consideră corespunzătoare.
Un exemplu edificator pentru particularitățile funcțiilor și ale prerogativelor șefului statului în republicile semi-prezidențiale este Republica Franceză. Statutul deosebit al Președintelui reiese din faptul că el este considerat un simbol al statului și al unității naționale - o instituție care, de rând cu Camerele legislative, este investită cu putere supremă. Constituția Franței nu prevede expres că puterea executivă aparține Președintelui, însă ea enumera prerogativele sale formal- juridice, care pot fi divizate în împuterniciri executate de el personal și împuterniciri secundate de contrasens natura Primului-ministru, iar în caz de necesitate - și a miniștrilor responsabili. În realitate, însă, Președintele francez deține puterea executivă și aceasta se observa clar în modul de desemnare a Primului-ministru și a miniștrilor. Președintele prezidează ședințele Guvernului și numai în acest caz ședințele sunt deliberative. De asemenea, el este și garantul independenței autorităților judiciare.
Pentru republicile parlamentare este specific un rol relativ redus al șefului statului. Președintele, în cadrul unui regim parlamentar, este investit cu o putere executivă limitată, iar atribuțiile sale au un caracter preponderent reprezentativ. Chiar și în statele în care prin Constituție împuternicirile Președintelui sunt destul de largi și din punct de vedere juridic, rolul real pe care acesta îl joacă în viața politică este destul de modest și majoritatea prerogativelor sale sunt exercitate în conformitate cu poziția Guvernului.
De exemplu, Președintele Italiei, conform Constituției acestei țări, este șeful statului și reprezintă unitatea națională a țării. Ca în orice stat parlamentar, el promulgă legile adoptate de Parlament, hotărârile și decretele cu putere de lege, desemnează persoana în funcții civile și militare, acreditează reprezentanții diplomatici în țările străine și reprezentanții străini în țară, ratifică, cu acordul Parlamentului, tratate internaționale, prezidează Consiliul de Miniștri, Consiliul Suprem al Magistraturii, acordă grațiere, înmânează decorații ctc. Aparent, șeful statului italian dispune de largi împuterniciri, de natură să-și asigure un rol important printre instituțiile statale. În realitate, însă, actele prezidențiale intră în vigoare numai după ce sunt contrasemnate de către Prim-nimistru, iar uneori - de ministrul responsabil. Actele Președintelui capătă putere de lege numai în baza unei hotărâri adoptate de Guvern sau de Parlament. Miniștrii nu sunt subordonați șefului statului și nu sunt responsabili în fața acestuia. De fapt, nu exista nici o activitate pe care Președintele Italiei ar putea să o desfășoare fără implicarea Parlamentului sau al Guvernului, în practică, această „colaborare" ia forma unei vădite subordonări a șefului statului, în special în fața Guvernului.