Drept

1. Procedura civilă romană - scurt istoric

Orice drept care se recunoaște unei persoane are valoare practică numai în măsura în care este sancționat,pentru că valorificarea lui se face prin recursul la sancțiune.

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfășurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate,la moștenireși la valorificarea drepturilor de creanță.

La început,dreptatea nu se solicita,ci se lua,conform dreptului pumnului; după legea talionului; sistemul răzbunării sângelui. De la această fază în apoiată,nu s-a ajuns dintr-o dată la procedura civilă,ci s-a traversat mai întâi sistemul procedurii extrajudiciare.

Primele două sisteme procedurale se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze:injure(în fața magistratului)șiinjudicio(în fața judecătorului).

Faza a doua a procesului se desfășoară în fața judecătorului, persoana particulară, aleasă de către părți, care conduce dezbaterea contradictorie,asculta pledoariile avocaților,apreciază probele și pronunța sentința.După pronunțare, judecătorul re-devenea un simplu particular.

În epoca post-clasică,prin introducere a procedurii extraordinare, dispare divizarea procesului în două faze,dezbaterile fiind conduse de una și aceeași persoană.

2. Procedura legislațiunilor

Termenul de legisacțiune prin care este desemnat primu lsistem procedural roman,arata că ori ce acțiune,ca mijloc de valorificare a unui drept obiectiv se întemeiază pe lege.Gaius explica astfel numele de legis actiones; Legisacțiunile erau prevăzute de lege (quod legibus proditae erant) și nu puteau fi folosite decât numai dacă erau create de lege,aplicându-se principiu -lnull legisactiosine lege.

Diviziunea instanței. În vechea Romă regele deține singur competența de-a cercetași judeca litigiile dintre cetățeni.Din imperium(putereasupremă'),decurgea și prerogativă dejusdicere

(jurisdicțiune).

Desfășurarea procesului în sistemul legislațiunilor:

1. Procedura in jure.

Legisacțiunea avea loc în prezența părților. O regulă de bază la proces era ca părțile să fie față la proces, fiind imposibilă procedura în lipsă. Fiind prohibită reprezentarea judecătorească, împricinații trebuiau să se înfățișeze în persoană.

Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia dintre cele trei procedee cunoscute: in jus vocațio,vadimonium extrajudiciar și condictio. In jus vocatio - constă în somarea pârâtului să se prezinte în fața magistratului, prin pronunțarea formulei solemne: in jus te voco (te chem în fața magistratului). Dacă pârâtul nu se prezenta, reclamantul putea să-l aducă folosind forța, dacă refuzul pârâtului era constatat cu martori.

Pârâtul putea evita această situație dacă își constituia un garant (vindex).

În cazul în care procesul nu se încheia în cursul aceleași zile, înfățișările ulterioare ale pârâtului erau asigurate prin vadimonium, o convenție prin care părțile stabileau data când urmau să se prezinte în fața magistratului. Condictio era somația prin care reclamantul chema in jure pe pârâtul peregrin.

1. Procedura in judicio.

Avea loc în fața judecătorului și se prezenta mai puțin rigidă decât faza in jure, în sensul că existau mai puține limitări aduse libertății de acțiune a părților.

Judecătorul își desfășoară activitatea inComitium sau îvForum, fără ar fi supus restricțiilor calendarul judecătoresc.

3. Procedura formulară

Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării vechilor dispoziții ale dreptului la exigentele vieții sociale și economice de la sfârșitul republicii.Procedura formulară a fost introdusă prin Legea Aebutia,datăntre anii 149și 126 î.e.n.

Desfășurarea procesului.

În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfășoare în două faze,dar au fost introduse unele inovații cu privire la citare, precumși la activitatea părților și a pretorului.

1. Faza in jure. În materie de citares-au menținut vechile procedee,pe lângă care au fost introduce altele noi. Astfel, pretorul a dat o acțiune specială împotriva pârâtului care,la somați a reclamantului,refuza să se prezinte la proces. Deasemenea, împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citats-adato missioin possesionemjn baza căreia reclamantul putea vinde bunurile pârâtului.
2. Faza in judicio. Activitatea părților în fața judecătorului se asemăna în linii mari cu aceea după regulile cunoscute dela procedura legisacțiunilor.

În noile condiți sociale de ascensiune a clasei cavalerilor prin Legea Sempronia judiciara, dobândesc dreptul dea fi aleși judecători și membrii ordinulu equestru.Împăratul Augustus a împărțit judecătorii în 4 categorii, după avere. Lista judecătorilor s-a păstrat până în sec.IIIe.n.când a dispărut,în condițiile modificării radicale a procedurii.

4. Acțiuni

Pentru a asigura o protecție juridică eficientă unor interese extrem de variate, statul roman a dat acțiunii o vocație universală,în sensul că ori ce pretenție legitimă putea, în principiu, să capete o sancțiune juridică.

Clasificarea acțiunilor este variată:

1. Acțiunilein remși in personam.Divizarea acțiunilor în reale și personale este foarte veche fiind cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table.Potrivit Institutelor lui Justinian această împărțire este cea mai importantă (Summadivissio).
2. Acțiunilecivile și acțiunile honorarii. Acțiuni lecivile au o intention injusconcept aprin care judecătorul este in vitat sa răspundă dacă potrivit dreptului,pretenția reclamantului este întemeiată.
3. Acțiuni certe și acțiuni incert Dacă intenti este certa sau incerta și adunările vor fi certe sau incerte.
4. Acțiunile

arbitrare(judicia arbitraria)au fost create în scopul atenuării inconvenientelor ce decurgeau din caracterul pecuniar al sancțiunii. În cazul când acțiunea conținea în formulă o cauză arbitrară, judecătorul era invitat să nu treacă la condamnarea pârâtului fără a-i propune în prealabil îndeplinirea unui fapt (orestituire).

5. Acțiuni populare și acțiuni private. Acțiunile populare puteau f iintentate deoricine,deoarece aveau rolul de-a apăra interesele generale,pe când acțiunile private erau utilizate în scopul protejării intereselor pârâtului.
6. Acțiuni penale și acțiuni persecutorii. Acțiunile penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească,în timp ce acțiunile persecutorii vizau condamnareala restituirea lucrului s-au la repararea pagubei cauzate.
7. Efectele sentinței

Potrivit rolului pe care îl avea în sistemul procedurii formulare, judecătorul pronunța o sentințăde condamnare sau de absolvire.

Sentința de condamnare avea un dublu efect:forța juridică și forța executorie.

Forța executorie     era asigurată prin action judicati pe care reclamantul o intenta împotriva

pârâtului pentru a-l constrânge să execute sentința.

Executarea asupra bunurilor cunoștea două forme:

aVenditio bonorum,care se realiza în două faze.Mai întâi magistratul îl trimitea pe creditor în detențiunea bunurilor debitorului (missio inpossesionem), când acest are cunoștea justețea pretențiilor creditorului.Dacă în termen de30de zile debitorul nu plătea datoria,treceala faza a doua -venditio bonorum(vânzării bunurilor).

b.Distractio bonorum. În scopu de-a ocoli unele nconveniente cede curgeau din venditio bonoruma fostcreata distractiobonorum,ca formă de executare mai evoluată. Astfel,bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau în blocci cu amănuntul, până la satisfacerea tuturor creanțelor. Existând șansa păstrării unei părți de patrimoniu,executarea sentinței în forma distactio bonorum, nu atrăgea in famia pentru debitor.

6. Procedura extraordinară

În sistemul procedurii extraordinare, procesul era condus de la început până la sfârșit de către magistrat.

Magistrați judecători aflațila dispoziția împăratului,care numai avea unici prestigiul și nici competența din perioada clasică, ci erau simpli funcționari ai statului investiți cu unele atribuți uni-administrative și jurisdicționale,încadrul unor subdiviziuni teritoriale.

Desfășurarea procesului. Citare a părților capătă caracter oficial sau cel puțin semioficial. Părțile se prezentau personal în fața magistratului sau își constituia prezentarea.Procesul se desfășura într-o clădire,în prezența magistratului, a parților, a avocaților și a unor funcționari judecătorești.După desfășurarea în contradictoriu a problemelor litigioase, judecătorul putea adresa părților anumite întrebări sau le cerea să depun un jurământ.

În cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhi a probelor: înscrisurile-mai ales cele înregistrate de autorități- ave auoputere probantă mai mare decât probele orale.

Hotărârea judecătorească. Sentința de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani,ci chiar asupra obiectului cererii reclamantului.

Dacă în procedura formulară judecătorul nu putea condamna la mai puțin (o suma mai mica decât cea pretinsă) în lipsa rigorilor formulei,judecătorul putea apreci ași condamna la o sumă mai mică decât cea pretinsă,în baza excepțiunilor invocate depârât.

Forța executorie a sentinței era asigurată prin intervenția organelor de specialitate ale statului - manu militari- ceea ce a contribuit la perfecționarea sistemului de valorificare a drepturilor subiective pe calea justiției spre deosebire de procedurile anterioare. În procedura extraordinară atât recunoașterea drepturilor cât și exercitarea sentinței se realiza în cupa nemijlocită a organelor de stat.