Drept

1. Aspecte introductive

Familia romană organizată pe bază patriarhală, familia se axa în jurul unei puteri, a puterii șefului de familie (pater familias), a cărui activitate unică și nelimitată se extindea asupra tuturor membrilor de familie;membrii de familie erau socotiți în concepția primitivă romană nu numai soția, copiii, nepoții etc.,ci și sclavii și toate persoanele a căror existență era asigurată în cadrul sau prin intermediul colectivității familiale. Bărbatul fiind șeful familiei și singurul conducător în casă, avea dreptul deviață și de moarte asupra tuturor în familie, soția devine un membru inferior al grupului familial.

Puterea pe care șeful de familie o avea asupra femeii, copiilor și sclavilor se exercita asupra întregului patrimoniu - termenul de familie referindu-se și la lucruri și la persoane (jurisconsulul Ulpian). Puterea șefului de familie se numea la început manus (mână), simbol al forței fizice. Șeful sau capul familiei era numit pater familias, noțiune care evoca ideea de putere și nu de descendență și de procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor. Capul familiei este proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor de sub puterea sa și unicul preot al cultului familial strămoșesc. El este singur, de sine stătător (sui iuris) independent în familie pe când soția și copiii de sub puterea sa sunt dependenți (alieni iuris) iar sclavii simple lucruri, obiecte de proprietate (res).

2. Puterea părintească

Șeful familiei (P.F.) nu depinde de nimeni (suijuris),în timp ce membrii familiei,care depind de el sunt alienijuris. Puterea părintească (pater potestas) se exercita asupra fiilor, P.F. Nu era fiicelor,nepoților și strănepoților de fiu.Copilul făcea parte din familie doar cu încuviințarea lui suficient săfi inăscut în mod legal dintr-o căsătorie pentru a face parte din familie. Tatăl trebuia să-l accepte ridicându-l în brațe (liberum tollere, suscipere), ori să nu-l accepte, lăsându-l la picioarele sale(liberum negare, repudiare).

Dreptul civil cunoștea așa dar trei categorii de agnați:

• soția, copii și nepoții de fii aflați sub puterea P.F.;
• frații, după moartea lui P.F.deveniți suijuris;
• verii primari după moartea bunicului.

Emanciparea. Era unul dintre modurile de stingere a puterii părintești. Printre moduri de stingere a acestei puteri menționăm: a) moartea fizică al lui pate rfamilis sau a persoanei inpotesta sși moartea civilă (capitisdeminnutio); b) captivitatea; c) căsătoria cu manus a fiicei; d) adopțiunea; e) dobândirea de către copila unor înalte funcții civile(consul)sau religioase (episcop); f) pedeapsa pentru o vină apărintelui; g) părăsirea pruncilor.

După emancipare fiul devenea persoana suijure și putea încheia acte juridice,legăturile agnatice cu familia încetau,păstrându-și doar cele de sânge. De asemenea, conform lui jus civile pierdea dreptul la moștenire fațăde autorul său.

3. Căsătoria

Căsătoria era de două feluri:

1. Cum manu- care se realizează în trei forme:

• Confarreatio- rezervată patricienilor cu prezența viitorilor soți,a lui pontifex maximus,a flaminului lui Jupiter și a10 martori.Neavând acces la acest tip de căsătorie,plebeii trăiau în uniuni nelegitime.
• Usus - pentru a permite și plebeilor să dobândească puterea asupra femeii, s-a creat căsătoria numită usus, care consta în coabitarea vreme de un an a celor doi viitori soți.
• Coemptio - se realizează printr-o vânzare fictivă a viitoarei soții către viitorul soț.

b^Sinemanu, era căsătoria care se realiza prin instalarea femeii în casa bărbatului,urmată de o petrecere.

Condițiile de fond ale căsătoriei romane erau:

• Connubium, care desemna aptitudinea unei persoane dea se căsători conform lui juscivilae.
• Consimțământul (affectio maritalis). Se cerea consimțământul soților câ nd aceștia erau suijuris;când erau alienijuris(cazurile celemaifrecvente),se ține acont de consimțământul celor doi pater familis: consimțământul soților nu conta.
• Vârsta, necesară căsătoriei a fost fixatăla 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți,în timpul lui Justinian .Anterior,era apreciată de părinți (ex.:habituscorporis),având în vedere finalitatea căsătoriei, procrearea.

Căsătoria era precedată de logodna (sponsalia) care consta într-o promisiune solemna(sponsio),o forma de contract verbal.Cel ce rupe logodna trebuia sa plătească despăgubiriia mai târziu va pierde numai darurile de nuntă.

Căsătoria se putea desface fie în mod forțat, fie voluntar; în mod forțat prin moartea, pierderea libertății sau a cetățeniei unuia dintre soți. Soțul care își pierdea libertatea devenea sclav, iar cel care își pierdea cetățenia, peregrin. În consecință, căsătoria se desfăcea pe deplin drept, deoarece între un cetățean roman și un sclav sau un peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă din punct de vedere juridic (iustae nuptiae).În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voința părților.

4. Concubinajul

Concubinajul este o unire stabilită între două persoane de sex diferit apărută ca o consecință a numeroaselor impedimente la căsătorie prevăzute de dreptul roman. Concubinajul nu era privit în mod defavorabil în lumea romană sub aspect moral, dar deoarece în ultima analiză constituia o cale de ocolire a unor dispoziții legale, el nu avea efecte juridice, copiii născuți dintr-o astfel de uniune fiind socotiți nelegitimi (vulgo concepti). Deoarece opinia publică nu privea cu ostilitate concubinajul, situația juridică a copiilor născuți din concubinaj se îmbunătățește treptat.

Din punctul de vedere al structurii juridice, concubinajul apare în lumina teoriei posesorie a căsătoriei sine manu, similară cu posesiunea, deoarece întrunește două elemente: voința de a întemeia o căsătorie (affectio maritalis) și conviețuirea (honor matrimonii), elemente identice cu ale posesiunii: intenția de a poseda (animus possidendi) și stăpânirea materială asupra bunului (corpus).

5. Adrogarea

Adrogarea reprezintă o veche instituție a dreptului roman menită să creeze în mod artificial puterea părintească prin introducerea într-o familie lipsită de urmași a unei persoane „independente” (sui iuris) ce aparține altui grup familial. În acest mod un șef de familie (pater familias) lipsit de descendenți poate să-și creeze în mod artificial urmași care să-i urmeze la exploatarea bunurilor, să-i perpetueze numele și să-i continue cultul familial. Existentă la mai toate popoarele antice, o asemenea instituție urma în fapt să asigure șefului de familie o descendență legitimă, stabilind între acesta și cel introdus în familie, raporturi similare cu cele pe care căsătoria le produce între părinte și fiul de familie. Adrogațiunea necesită înainte de toate, un aviz al colegiului pontifical.

Trecând într-o nouă familie cel adrogat își pierdea calitatea sa de sui iuris, adică cap de familie (pater familias) devenind „dependent” (alieni iuris) de noul șef de familie în a cărui familie intrase. Această schimbare de stare civilă, avea importante consecințe patrimoniale: bunurile celui adrogat treceau deplin drept în patrimoniul (adrogantului), adică al noului cap de familie.

6. Adopțiunea

Era un mod artificial de creare a puterii părinteștiși consta în trecerea unui fiu de familie în puterea altui pater familis. Instituția,creată de jurisconsulții romani prin interpretarea dispozițiilor din Legea celor XII Table, privitoare la vânzarea fiului de familie, reflecta preocuparea romanilor pentru asigura un moștenitor care să ducă mai departe sacra privata (sfânta proprietate).

Adopțiunea se realiza prin adopțiunea propriu zisă și prin adrogațiune, în doua faze: în prima fază au loc trei vânzări și a două dezrobiri succesive,iar faza a doua consta într-un proces fictiv (injure cessio).

Actul adopțiunii presupunea existent unor condiții de fond: adoptantul trebuia sa fie pater familis; era necesar consimțământul adoptantului ca și allui pater familis al adoptatului;o diferență de vârstă între adoptant și adoptat de cel puțin 18 ani.

Adoptatul deve ne aagnat cu agnațiia adoptantului și țot odată,cognat fictiv: rudenia civila cu vechea familie înceta păstrându-se doar rudenia desânge.Adoptatul dobândea dreptul la moștenire în noua familie,dar îl pierdea față de familia originară.

7. Legitimarea

În perioada clasică și postclasică,când credința devine monoteistă, creștină,dreptul creștinesc nu agrea uniunile ne-legitime,considerându-le imorale, și a dat părintelui posibilitatea să dobândească puterea părintească (patria potestas)asupra copilului născut din concubinaj,prin legitimațiune (legalizarea situației).

Legitimațiunea se realiza prin:

• căsătoria părților care încheiau instrumentum datale, lipsa de împotrivirea copilului ce urma a fi legitimat și condițiaca justa nuptiae să se fi putut încheia în momentul concepției (copii născuți din incest sau adulter erau excluși);
• prin rescript imperial. Justinian a oferit posibilitatea legitimării și atunci când nu se putear ealiza căsătoria părților( mama decedase sau se recăsătorise cu alt cineva);
• prin oblațiune făcută în fața curiei: părintele dăruia fiului 25iugare de pământ pentru a se înscrie între curiali sau decurioni, ori înzestrafiica cu pământ și o mărita cu un decurion.

Mai mult, chiar împăratul Constantin a dat posibilitatea celor care trăiau în concubinaj să-și legitimeze copiii cu condiția ca soții să se căsătorească într-un interval de timp determinat și să nu aibă alți copii legitimi. Măsura a avut un caracter temporar, dar împăratul Anastasie a transformat-o în una cu caracter stabil.

8. Incapacitățile

Capacitatea deplină presupunea existența celor trei elemente: libertatea,cetățenia șifamilia,careîmpreună formează caput. Se putea întâmpla ca o persoană, deși teoretic întrunea toate elementele, să nu se comporte normal. Aceasta situație se numește incapacitate de fapt. În situația în care unul dintre cele trei elemente al elui caputse pierde, persoana este lovită de o incapacitate de drept.

1. Incapacitatea de drept - capitis deminutio. Pierderea oricăruia din tre cele 3elemente ducea la distrugerea personalității, la moartea civilă. Incapacitateaavea trei trepte:

• •cappitus deminutio maxima-care intervenea când se pierdea status libertatis (ceea ce implica pierderea libertății);
• •capitis deminutiomedias auminor-când se pierdea status civitatis(implica pierderea cetățeniei);
• •capitis deminutio minima - când se pierdeau drepturilede familie.

1. Incapacitatea de fapt. Dacă incapacitatea de drept deriva în mod artificial din voința legiuitorului, incapacitatea de fapt, deriva dintr-o stare naturală. O persoana liberă,cetățeană și suijuris,având toate elementele necesare personalității putea fi lipsită prin lege de exercitarea drepturilor sale.

Era posibil ca un necetățean să aibă aceleași drepturi ca un cetățean,dar un minor;un risipitor, sau un nebun să nu poată face acte juridice. Pentru aceste categorii de persoane s-au creat instituții juridice speciale.

Tutela, instituție care apără interesul celui care o exercită; ea nu proteja pe incapabil, ci era opotestas (putere părintească) și manus. Treptat,tutela s-a transformat într-o instituție de protecție a celor lipsiți de experiența vieții,o sarcina impusă cuiva în favoarea incapabilului.

Curatela -ca și tutela, curate la asigura protecția in capabililor de fapt dar,spre deosebire de prima,ea proteja pe ceil oviți de incapacități accidentale.Datorita acestuifapt,numărul curatelelor este foarte mare. Curatorul era persoana care trebuia să se îngrijească de bunurile cuiva (nebun sau risipitor, prodig). După persoanele puse sub protecție distingem: curatela nebunului (furiosus);curatela risipitorului (prodigus);curatela tânărului de 25 de ani.