Drept

1. Noțiuni privind dreptul succesoral

Instituția succesiunilor este strâns legată de cea a proprietății private; la moartea unei persoane,patrimoniul acestuia se transmite altor persoane,urmașilor săi.Moștenirea apare,astfel,ca un sistem juridic prin care se înlocuiește o persoană printr- oaltă(alte)persoană(e),aparținând cel mai adesea aceleiași familii sau clase.

Romanii au ajuns destul de târziu la acest sistem.Inițial,ei nu admiteau transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi, după cum nu admiteau nici ideea transmiteri iproprietății între vii.

Romanii au cunoscut trei sisteme de transmiterea bunurilor pentru cauza de moarte:succesiunea abinte stat (conform legii),succesiunea testamentară și succesiunea deferită contra testamentului.Cea din urma forma este strâns legata de moștenirea testamentară.

Moștenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra bunurilor, încă înainte de constituirea familiei patriarhale.

Odată cu aceasta, bărbatul dobândește o poziție dominantă în familie, o putere nelimitată asupra persoanelor și bunurilor aflate în puterea sa și astfel apare moștenirea testamentara,act juridic menit să transmită puterea lui P.F.urmașilor săi.

În cadrul evoluției generale a dreptului succesoral roman,se pot identifica două tendințe principale:scăderea formalismului și simplificarea procedurilor, și ocrotirea rudeniei de sânge, care tinde să ia locul agnațiunii ca fundament almoștenirii.

2. Succesiunea abinte-stat

Succesiunea abinte-stat(fărătestament)se deschidea atunci când nu existau moștenitori testamentari,fie pentru că defunctul nu lăsa un testament,fie că testamentul nu a fost valabil întocmit,ori devenea incapabil.

Legea celor XII Table menționa trei categorii de moștenitori: sui heredes, agnatusproximusși gentiles.

Persoanele chemate de legiuitor la moștenire erau indicate într-o anumită ordine de preferință: suiheredes (persoanele care prin moartea lui pater familis devin suijuris).În această primă categorie intrau:copii și descendenții lor,nepoții și strănepoții aflați direct sub puterea lui decuius, precumși soția cum manu.

A doua categorie de moștenitori legali era constituită din persoane care aveau calitatea de agnatusproximus(agnații cei mai apropiați)adică persoane ce se aflau in gradul de rudenie cel mai apropiat de defunct: frații,surorile,verii,nepoții de frate.

A treia categorie o constituiau gentiles, persoane care erau rude (agnați) cu defunctul, darîntr- un grad îndepărtatșifărăa putea dovedi descendența din același pater familis.

Gentilesveneau la moștenirea ab intestat în părți egaleși doar dacă nuexistau primele categorii de herezi.

3. Succesiunea testamentară

Testamentul este un act solemn prin care o persoană -testator - instituie unul sau mai mulți moștenitori în scopul ca aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte.

Forme de testament. Categoriile de testament diferă de la o epocă la alta a dreptului privat roman: În epoca veche existau:

1. Testamente calatiscomitis-consta în declarația solemnă a testatorului făcută în fața comitiilor curiate prezidate depontifex maximus sau de rex sacrorum.Testamentul calatiscomittis era public și prezent adezavantajul că nu putea fi revocat de cât tot printr-o lege posterioară,fapt ce-l făcea nepract icabil.
2. Testamentul inprocinctu(înfața armatei gata de luptă)-accesibil și plebeilor,este mai recent decât testamentul calatiscomittis și consta într-o declarație făcută de un soldat în fața camarazilor care îndeplineau rolul de martori.Acest testament era un act excepțional Prezenta in convenientul ca nu putea fi folosit decât de persoanele care intrau în compunerea armatei active (bărbați între17-46 ani)și in accesibil bătrânilor,adică persoanele care aveau nevoie de el.
3. Testamentul peraeslibram -apărut pe fondul divergenților dintre plebei și patricieni, testamentul peraes libram a cunoscut trei faze:

• mancipatio familiae- creație jurisprudențială prin deturnarea mancipațiunii,care constă în acee ca testatorul își dă averea unui prieten (emptor familie)cu rugămintea ca după deces să transmită bunurile persoanelor pe care ile indic ase.
• testamentul peraesetlibrampublic--apărut la sfârșitul Republicii, reprezenta o aplicație a mancipațiunii.În acest caz emtorfamilienu mai devine proprietarul bunurilor mancipate,cipaznicul bunurilor pentru ca autorul să-și poată face testamentul în mod juridic. Testatorul face o declarație nuncupatio, prin care menționează numele moștenitorului și modul de repartizare a averii.Testamentul peraesetlibram era public astfel încât numele moștenitorului era cunoscut.
• testamentul per aesetlibram secret. Întrucât testamentul peraes et librampublic prezenta inconvenientul de a face cunoscuți moștenitorii, s-a admis ca testatorul să prezinte un act scris, menționând în formula solemnă că actul respectiv reprezintă voința sa, martorii confirmând același lucru. În epoca clasică, existau testamente ordinare și testamente extraordinare.

4. Succesiunea deferită contra testamentului

Acest mod de a succede intervine în două cazuri:

• în cazul dezmoștenirii neregulate sau al omisiunii;
• în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului inoficios.

În vechiul drept roman, conform principiului libertății de a testa, testatorul putea institui sau dezmoșteni pe descendenții săi,după cum credea de cuviință,cu condiția să respecte formele solemne.Deci atât instituirea de moștenitori cât și dezmoștenirea presupuneau respectarea formelor solemne.În cazul în care pater familis vroia să dezmoștenească un fiu,trebuia sa o facă nominal (Titius filius meu sex heresesto).

Fii cele și nepoții puteau fi dezmoșteniți în bloc,potrivit formulei:ceteri omne se xeredes sunto.

Testamentul era nul în cazul în care cel om îi era fiu de familie,și menținut cu acea corectură în cazul în care persoanele omise de la succesiune erau o fiică sau nepoți.

La sfârșitul Republicii, în condițiile în care legăturile de familie întemeiate anterior pe puterea lui pater familis,țin să slăbească,practica dezmoștenirilor creșt a larmant,fapt ce necesită intervenția organelor de stat pentru a apără rudele prin crearea acestei forme de succesiune contra-testamentară.

5. Dobândirea moștenirii

Dobândirea moștenirii presupune o anumită atitudine subiectivă din partea moștenitorilor,înfuncție de statutullor juridic și de felul moștenirii care se deschide.

Astfel,se pot distinge următoarele clase de succesori:

1. sui heredes- moștenitori de plin drept, care veneau la succesiune în mod necesar.
2. heredesnecesarii-sclavii instituiți prin testament,categorie de succesori cărora succesiunea le revenea de drept fără a fi nevoie de manifestare alor de voință.
3. heredes extranei sau voluntari- aceștia erau străini de persoana defunctului,nu erau moștenitori siliți și deci era necesar ca aceștia să accepte succesiunea,dec iavând și posibilitatea de a o repudia.

Efectele moștenirii:

• Prin acceptarea moștenirii se producea confuziunea dintre patrimoniul defunctului și cel al heredelui deoarece era vorba de-o dobândire per universitatem.Caatare,moștenitoru lrăspundea de toate datoriile defunctului,chiar dacă aceste datorii depășeau activul succesoral (ultrab vireshereditatis).Pentru protecția herezilornecesari,pretorul a creat jusabstinendi(dreptuldea se abține), prin care moștenitorii nu puteau fi siliți să plătească creditorii defunctului, dincolo de limitele activului succesoral.
• Pe de alta parte, confuziunea patrimoniilor poate afecta și interesele creditorilor defunctului, Pentru a veni în sprijinul creditorilor,pretorul le dă posibilitatea să ceară separatio bonorum (separarea bunurilor defunctului de cele ale moștenitorului) pentru valorificarea drepturilor de creanță din activul succesoral, înaintea altor creanțe.
• Un alt efect al acceptării moștenirii era dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale de către moștenitori:
• în ce privește datoriile și creanțele acestea se divid deplin drept între moștenitori;
• în privința bunurilor corporale, comoștenitorii care se află în indiviziune,fiecare cunoaște partea ideală careîir evine,dar ea nu este determinată concret.
• • Un alt efectal acceptării este collatiobonorum (raportul bunurilor). Moștenitorii erau obligați să aducă la masa succesorală toate bunurile primite în timpu lvieții lui pater familis,de către fiecare în parte.Era vorba de bunuri dotale sau bunuri donate unui descendent.Pretorul a creat și collatioemancipati,silindu-l pe emancipat să aducă la masa succesorală toate bunurile dobândite înc alitate de sui juris.

6. Legate și fideicomise

Legatuleste o dispozițiune formulată în termeni solemni și imperativi, grevând peeredele testamentar, prin care testatorul dispune de anumite bunuri, individual determinate, pentrua gratifica o persoană numită legatar.

Aceste condiții de fond și formădau și caracterele legatului:

• •legatul nu poate fi lăsat decât prin testament, regula care s-a aplicat până înepoca lui Justinian;
• •legatul trebuia să fie formulat în termeni imperativi, fiind lege pentru moștenitori;
• •legatul trebuia să fie formulat în termeni solemni, fiecare formă de legat având termenii lui proprii;
• •legatul era pus în sarcina moștenirii, nu asupra averii personale a moștenitorului;
• •legatul era o dispozițiune cu titlu particular, adică obligația moștenitorului se referea la bunuri individualizate. În mod excepțional s-a admis și un legat cu titlu universal, adică acel legat care avea obiect o parte din moștenire;
• •legatul se făcea înscopul de a-l gratifica pe legatar, de a-i face o donație.

Interesul ca ere de lesă accepte moștenirea nu era asigurat prin aceste două legi și atunci a intervenit legea Falcidia, prin care se asigura moștenitorului % din moștenire.

Fidei comisul - este o dispoziție de ultima voință,prin care cineva roagă o persoană să facă ori să nuv facă ceva,sa dea un lucru,să întrețină un mormânt.

Nu-a fostsancționat juridic; îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al persoanei grevate(fiduciar).Denumirea provine de la încrederea (fiducia) defunctului disponent care o avea în fiduciar pentru a-i îndeplini ultima voință,în favoarea cuiva(fidecomisar).

Efectuarea fide-comisului cădea fie în sarcina moștenitorului, fieîn sarcina legatarului.

Înepoca lui Adrian, fidecomisul este sancționat juridicește. Dispunând fără folosirea de forme solemne, s-a eludat testamentul și legatul, dându-se o lovitură formalismului dar și legilor. În vremea lui Justinian legatele și fidei-comisele se contopesc. Fideicomisele erau de două feluri: a) fideicomisele de familie - era instituția prin care se asigura menținere a bunului în familie. Se lăsa un bun cu condițiaca fideicomisorul să-l lase mai departe moștenitorilor săi; b) fidecomisele de creditate- purtau asupra unei părți din moștenire sau chiar a moștenirii întot.A fost folosit de negustori și cavaleri plecați în țări îndepărtate, pentru că neavând posibilitatea întocmirii formelor cerute de testament, s-a creat acest instrument juridic prin care dispuneau de bunurile lor după moarte,fără a mai fi necesare respectarea vreunor forme.