1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Noțiunea de obligație: origine, definiție, elemente, clasificări

Noțiunea de obligație s-a format pe baza unei îndelungate evoluții, în procesul tranziției de la societatea gentilică la societatea politică. Asupra originii instituției obligațiilor exista numeroase opinii, care au născut controverse, firești dacă avem în vedere evoluția sa: de la simpla legătură materiala, fizică, la forma spirituală și juridicizată pe care a căpătat-o în epoca postclasică a dreptului privat roman, forma preluată și de dreptul modern.

Definiția și elementele obligației. Prin dreptul de creanță se înțelege dreptul pe care îl are o persoana de a cere altei persoane să dea, să facă ori să nu facă ceva. Noțiunea de creanță este sinonima cu cea de obligație.

Paulus dă noțiunea: “Natura obligației nu consta în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute ci în faptul că cineva e constrâns a ne transmitea proprietate unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestațiune”.

În context, natura obligației este denumită prin termenii:

  • dare - obligația de a transmite proprietatea unui lucru, constituirea unui drept real sau a plăti o suma de bani;
  • facere - obligația de a face orice pentru creditor ca de pildă o prestare de servicii;
  • prestare - obligația de a procura folosința unui lucru fără a se constitui un drept real (ex. remiterea posesiunii unui lucru).

Elementele obligației sunt următoarele:

  • părțile raportului - creditorul și debitorul;
  • obiectul obligației;
  • sancțiunea.
  1. Efectele obligațiunilor

În mod normal efectul obligațiilor constă în executarea acesteia de către debitor (care face sau nu face ceva) în favoarea creditorului. Este vorba de un act voluntar, pe care de obicei debitorul îl executa de bună voie. În cazul când refuză totuși executarea, creditorul are la dispoziție un mijloc de constrângere pentru a obține executarea: îl va urmări și va obține executarea obligației pe calea unei acțiuni. Aceasta reprezenta efectul accidental, în extremis al obligației.

  1. Cazul fortuit și forța majoră.

Prin termenul Casus, romanii înțelegeau o împrejurare, un fapt neprevăzut, ce intervenea fără voința debitorului. Faptele în acest gen, enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două categorii:

  1. cazul fortuit (casus minor), intervine fără voința debitorului și duce la dispariția lucrului astfel încât, debitorul nu-și mai poate executa obligația, deși a luat măsurile obișnuite de pază (ex. furtul sclavului datorat).
  2. forța majoră (casus major), numită și damnum fatale sau vis major este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non potest). Textele romane indica numeroase cazuri de forță majoră: incendii, inundații, cutremure, atacul unor bande, atacul inamicului.

În materie de obligații prin culpă se înțelege neglijenta sau neîndemânarea manifestată de cineva printr-o acțiune sau abstențiune.

Încă din epoca veche romanii au făcut distincție între culpa delictuală și culpa contractuală.

  • Dolul.

Dolul este acțiunea sau abținerea intenționată a debitorului, de natura a provoca pieirea lucrului datorat. Criteriul de distincție între dol și culpa stă în aspectul intențional. În cazul dolului vinovăția îmbrăcă forma intenției, pe când în culpă lipsește elementul intențional. Debitorul răspunde pentru dol chiar și în contractele unde nu are interes (mandat, depozit). Dacă debitorul are interes în contract (fiducice, comodat) atunci va răspunde atât pentru culpă cât și pentru dol. Rezultă că răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilității.

Mora debitoris (întârzierea debitorului) este o alta modalitate de neexecutare a obligației. Pentru că debitorul să se afle în întârziere, este necesar ca datoria să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei debitorului. În epoca lui Justinian, pe lângă condiția întârzierii vinovate a debitorului, se mai cerea să existe și o somație din partea creditorului numită interpellatio.

Este forma specială de răspundere. Debitorul ținut de custode trebuia să plătească daune interese chiar dacă lucrul pierise fără vina lui. El răspundea pentru cazul fortuit, dar nu și pentru forța majoră, în dreptul clasic debitorul era ținut pentru custodie în numeroase cazuri (meseriașii, comodatarii, pentru că primeau salariu sau realizau profit).

  1. Stingerea obligațiilor

Obligațiunile se sting pe mai multe căi: voluntare și nevoluntare. Această clasificare a modurilor de stingere a obligațiilor are la bază prezența, respectiv absența elementului volitiv - voința părților.

Căile prin care obligațiunile se sting prin voința părților (voluntare) sunt: plata, darea în plată, compensațiune, remiterea de datorie, contrarius consensus, termenul extinctiv și condiția rezolutorie.

Modurile nevoluntare de stingere sunt: imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea și prescripția.

O altă clasificare desinge modurile de stingere a obligațiilor în moduri de drept civil (produc efecte ipso iure) și moduri de drept pretorian (produc efecte exceptionis ope).

În sfârșit, o altă clasificare mai era și aceea în moduri formale și moduri neformale. Pe baza principiului simetriei, obligațiile născute din contracte formale nu se stingeau prin plata, ci necesitau îndeplinirea unei solemnități opuse celei care le dăduse naștere.

  1. Prin plata se înțelege executarea prestațiunii care făcea obiectul obligației, cum ar fi: transmiterea proprietății unui lucru, îndeplinirea unei lucrări etc.
  2. Datio in solutum (darea în plată). Constă în operația juridică prin care debitorul se elibera de obligație dându-i creditorului un alt lucru decât cel datorat. În principiu, înlocuirea obiectului obligației avea loc cu consimțământul creditorului (datio in solutum voluntaria).
  3. Novațiunea. Este un mod de stingere a obligației care consta în înlocuirea unei obligații vechi cu o obligațiune nouă. Daca novațiunea avea loc printr-un contract, ea purta denumirea de novațiune voluntară (contractuală), iar dacă se realiza în cazul lui litis contestatio, purta denumirea de novațiune necesară.
  4. Compensațiune. Era un mod de stingere a doua obligațiuni reciproce, până la concurența celei mai mici, executarea purtând numai asupra diferenței. Compensațiunea intervine deci, atunci când două persoane sunt în același timp, una față de alta, debitor și creditor.
  5. Remiterea de datorie (iertarea de datorie). Renunțarea de către creditor la creanța sa constituie remiterea sau iertarea de datorie. Remiterea de datorie avea un caracter convențional care implica consimțământul debitorului. Se realizează în două moduri: unul formal și altul neformal.
  6. Contrarius consensus (acordul contrar). Era o convenție prin care părțile renunțau la un contract consensual. Acest mod de stingere se aplica numai în anumite ipoteze. Se cerea, ca o condiție existentă, unui contract consensual, reciprocitatea consimțământului extinctiv și neexecutarea obligației în parte.
  7. Imposibilitatea de executare. Obligația se stingea când executarea ei devenea imposibilă. Acest lucru se întâmpla în cazul în care obiectul obligației era un lucru cert individual determinat. Debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru cert este eliberat prin pieirea lucrului).
  8. Consta în întrunirea asupra aceleiași persoane atât a calității de creditor cât și a celei de debitor, în același raport juridic obligațional (ex. debitorul moștenește pe creditorul său). Acest fapt creează o imposibilitate de executare care are ca efect stingerea obligației.
  9. Capitis deminutio. Capitis deminutio stingea datoriile celui lovit de una din formele acestei incapacități. În cazul unei adrogațiuni, se transmitea la adrogant numai creanțele adrogatului; în schimb datoriile se stingeau.
  10. Prescripția extinctivă. În vechiul drept roman, obligațiile fiind perpetui, nu puteau fi stinse prin ajungerea la termen (ad tempus deberi non potest) nu se poate datora până la termen. Dar odată ajunsă la termen, obligația se putea stinge pe baza legii simetriei inverse a formelor.
  11. Transferul obligațiilor

Pentru realizarea transmiterii creanțelor și a datoriilor ei au recurs la două procedee juridice, pe care le-au deturnat de la scopurile inițiale: novațiunea și mandatul judiciar.

  1. Cesiunea de creanță. Prin cesiunea de creanță se înțelege convenția prin care creditorul cedează unui terț dreptul său de creanță pe care îl are contra debitorului. Părțile acestui act juridic sunt: cedantul (vechiul creditor), cesionarul (noul creditor) și debitorul cedat.

O dată cu acceptarea reprezentării în justiție, în perioada clasică, s-a trecut la folosirea procedeului mandatului in rem suam, care putea fi de doua feluri: cognitio in rem sau și procuratio in rem suam, după cum era vorba de un cognitor (reprezentant numit în forme solemne) sau de un procurator (care nu era numit în forme solemne).

Mandatul in rem suam a cunoscut trei etape în dezvoltarea sa:

  1. Sistemul cesiunii de acțiune. Mandatarul (cesionarul) nu dobândea un drept propriu asupra creanței decât în momentul când creanța ajungea la scadență. Între cesiune și exercitarea obligației exista un interval de timp în care mandatul putea fi revocat ori ca cedantul sau cesionarul să decedeze. În acest interval de timp dreptul rămânea mai departe în patrimoniul creditorului cedant iar cesionarul apărea ca un simplu mandatar care lucra în numele titularului. În afară de aceasta, se putea ca debitorul să opună cesionarului o compensațiune.
  2. Sistemul acțiunilor utile spre deosebire de mandatul in rem suam, unde cesionarul nu avea acțiuni proprii în sistemul acțiunilor utile acesta are acțiuni proprii (acțiuni intentate în nume propriu). Acestea nu depind de soarta mandatului, cedantul ne putând să le revoce.
  3. Cesiunea de datorie. Cesiune de datorii nu putea avea loc prin procedee directe, folosindu-se în acest scop novațiunea prin schimbare de debitor și mandatul judiciar (procuratio in rem suam). În ambele cazuri era necesar consimțământul creditorului.
  4. Garanțiile

Garanțiile sau siguranțele sunt acele instituții juridice care corespund masurilor luate de creditori pentru a se pune la adăpost de consecințele insolvabilității debitorului. Ele sunt de doua feluri:

  • garanții personale - constau în a adăuga debitorului principal unul sau mai mulți debitori accesori (garanți) și au constituit cel mai vechi tip de garanții.
  • garanții reale - constau în afectarea provizorie a unui lucru care aparține

debitorului, creditorului, în scopul garantării creanței pe care o avea. Garanțiile reale apar în perioada de apogeu a Republicii.

  1. Garanțiile personale - se realizau prin adăugarea la un debitor a unuia sau mai mulți garanți (debitori accesori).
  2. Garanții reale - era un procedeu juridic prin care debitorul atribuia un lucru creditorului său, fie sub forma transmiterii dreptului de proprietate sau a posesiunii.

Garanțiile reale erau:

  1. Fiducia cum creditore (fiducia cu creditorul) se realiza prin transmiterea lucrului de către debitor către creditorul său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in jure cessio, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promitea ca la scadență să retransmită debitorului lucrul dacă cel din urmă își plătea datoria.
  2. Gajul (pignus), forma perfecționată de garanție, se naște din contractul de gaj; debitorul remite creditorului său posesiunea unui lucru, prin tradițiune, transmitere însoțita de o convenție prin care creditorul se obliga să retransmită posesiunea supra lucrului dacă debitorul își va plăti datoria la scadență.
  3. Față de gaj, ipoteca prezintă avantajul că lăsa lucrul afectat în posesia debitorului și numai dacă acesta nu-și plătea datoria la scadență, creditorul ipotecar avea dreptul de a intra în posesia lucrului și de a-l vinde.

Categorii de ipoteci:

  1. Ipoteca convențională - se formează printr-o simplă convenție.
  2. Ipoteca testamentară - izvorâtă dintr-un testament care greva cu ipotecă anumite bunuri pentru a se asigura plata unui legat.
  3. Ipoteca tacită, lua naștere în virtutea unor dispoziții ale legii sau în virtutea obiceiului juridic în situații bine determinate. Este cazul evocat anterior, al proprietarului care exercita dreptul de ipoteca asupra inventarului agricol al arendașului. În cazul ipotecii tacite voința debitorului de a arenda se prezumă.
  4. Ipoteca legală - forma modernă de manifestare a ipotecii tacite (cu consimțământ prezumat). Așa era ipoteca fiscului, a bisericii, a locatorului unui fond urban etc.
  5. Ipoteca autentică - este situația ipotecii constituite în prezența martorilor.
  6. Ipoteca privilegiată - trecea înaintea altor ipoteci, chiar dacă erau constituite la o dată anterioară, în sensul că titularul unei astfel de ipoteci poate exercita înaintea altor creditori ipotecari, dreptul de a poseda și de a vinde bunul grevat cu ipotecă.
  7. Intercesiunea

Este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile alteia, fără a avea un interes personal. Din punct de vedere tehnic intercesiunea îmbracă fie forma unei garanții reale sau personale, fie forma unei novațiuni prin schimbare de debitor.

Intercesiunea nu era permisă sclavilor și femeilor.

Prin edictele lui Augustus și Claudius femeilor le-a fost interzis dreptul de a intercede pentru soții lor, iar prin senatus-consultul Velleian le-a interzis femeilor să interceadă pro alio (pentru altul).

În ambele cazuri motivul real a fost menținerea bunurilor în cadrul aceleiași familii.

În timpul lui Juslinian acest senatus consult a fost abrogat revendicându-se la edictul lui Augustus, femeile redobândind dreptul de interceadă pro alio dar și pro marito suo (pentru soțul său).

Loading...