1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Noțiune de contract și delict

Contractul roman reprezintă - înțelegerea dintre garant și păgubaș, îmbrăcată în forma jurământului religios. Delictul, este consacrat de jurisprudență ca adevărat izvor de obligații abia în sec. II e.n. Potrivit lui Gaius, obligațiile izvorăsc fie din contracte, fie din delicte.

Contractele romane: categorii și caractere generale. Contractele solemne care pentru a lua naștere au nevoie de o formă solemnă, acordul de voință trebuie să fie exprimat într-o anumită formă. Contractele nesolemne erau: reale, consensuale, sau nenumite.

Caracterele generale ale contractelor. Viciile consimțământului: elementele esențiale; cazuri de inexistență a consimțământului; elementele contractelor. Elementele accidentale ale contractelor: Termenul (suspensiv și extinctiv) și Condiția (suspensivă și rezolutorie).

Contracte solemne. Forma religioasă: sponsio religiosa și jusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) și forma verbal: spansio laica, datis diction, forma autentică.

Noțiunea de obligație s-a format încă din epoca veche a dreptului roman, iar originea ei se confundă cu însăși originea contractului care este recunoscut ca fiind cel mai vechi izvor de drept.

Cu toate ca primul contract roman - înțelegerea dintre garant și păgubaș, îmbrăcată în forma jurământului religios - a apărut în legătură cu un delict, în toată epoca veche și cea de început a clasicismului, delictul nu a fost privit ca izvor de obligații, ci numai ca fapt ilicit, care dădea naștere obligației legale de a compune (plata unei sume de bani în locul dreptului de răzbunare a victimei).

Delictul, este consacrat de jurisprudență ca adevărat izvor de obligații abia în sec. II e.n. Potrivit lui Gaius, obligațiile izvorăsc fie ex contracții, fie ex delicto. Această clasificare bi­partită, pe care autorul Institutelor o considera cea mai importantă (summa devisio) s-a dovedit necorespunzătoare: contracte, delicte și diferite tipuri de izvoare de obligațiuni: quasi contractele, quasidelictele, rudenia, vecinătatea, detențiunea, desemnate sub denumirea generica variae consarum figurae.

Cu toate că această clasificare cuprindea în legislația lui Justinian, prin clasificarea cvatdripartita: contractele, delictele, quasicontracte și quasidelictele, care prezintă un caracter mai sistematic pentru că oferă elemente mai sigure pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare.

  1. Contractele romane: categorii și caractere generale

În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme, astfel, simpla manifestare de voință era lipsită de valoare juridică.

Principiul fundamentalismului, exprimat în dreptul roman prin utilizarea gesturilor rituale a cuvintelor solemne ori prin prezența martorilor, a fost impus de condițiile materiale de existență a societății romane, dominată de o economie primitivă cu un schimb de mărfuri limitat și sporadic.

Noțiunea de contract - Contractul era în perioada de început a Romei doar o convenție care îmbracă o anumită formă. Astfel, cel mai vechi contract roman - stipulațiunea, își are originea în sponsio religioasa, care se încheia prin întrebare și răspuns, în forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoința zeilor în sprijinul celor care participau la raportul juridic.

După apariția contractelor consensuale (contracte care iau naștere prin simplul acord de voință), noțiunea de convenție a devenit sinonimă cu aceea de contract.

Termenul contractus înseamnă a pune la loc. El apare abia în sec. I e.n. cu înțelesul de simplă convenție generatoare de efecte juridice.

Deoarece în epoca veche vânzarea-cumpărarea se făcea prin două acte distincte, operațiunea a fost definitivă ca o reuniune a cumpărării cu vânzarea (contractus emptionis venditionisque). Acest cuvânt contract a fost generalizat.

Corelația dintre contract și convenție se exprimă în constatarea - orice contract este o convenție, dar nu orice convenție este un contract; convenția are deci o sferă mai largă decât contractul.

Contractele solemne care pentru a lua naștere au nevoie de o formă solemnă, acordul de voință trebuie să fie exprimat într-o anumită formă.

Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I e.n. prin termenii de actum re (contracte verbale); actum verbis (contracte verbale, sau actum literis (contract în formă scrisă).

La contractul verbal stipulațiunea lua naștere printr-o întrebare: „spondense nihi centum dare?”, la care se răspundea „spondeo”.

Nexum era contractul intervenit între creditor și debitor în fața magistratului, prin care debitorul se angaja să-i presteze un număr de zile de muncă. Contractele literale luau naștere prin însemnarea în registrul bancherului a datoriei și a numelui debitorului.

Către sfârșitul sec. II e.n. termenul de contractus tinde să se generalizeze desemnând toate convențiile generatoare de efecte juridice indiferent dacă erau sau nu îmbrăcate în forme solemne.

Contractele nesolemne erau: reale, consensuale, sau nenumite.

Contractul real era contractul care lua naștere prin remiterea materială a lucrului (re). Contractele reale erau: mutuum fiducia, gajul, comodatul și depozitul.

Mutuum - era un contract de împrumut pentru consumație. Comodatum - era un contract de împrumut pentru folosință.

Fiducia - se folosea în scopul de a împrumuta un lucru de care să se folosească până la un anumit termen.

Gajul - era un contract care consta în remiterea posesiunii lucrului de către debitor creditorului său în vederea garantării unei obligații.

Depozitul - era contractul în care deponentul transmitea detențiunea unui lucru unei alte persoane numită depozitar, pentru a-l păstra și remite la cerere.

Contractele consensuale - se formau prin simplul acord de voință (solo consensu). Ele erau: vânzarea locațiunea, societatea, mandatul și emfiteza.

Vânzarea - era transmiterea posesiunii liniștite și utile a unui lucru în schimbul unui preț.

Locațiunea - este contractul prin care o persoană se angajează să procure altei persoane folosința unui lucru, sau serviciile sale ori să execute o lucrare determinată, în schimbul unei sume ce se plătește de către cealaltă parte.

Societatea - era contractul în care două sau mai multe persoane se obligau să pună în comun un ban sau activitatea lor pentru a realiza un câștig.

Mandatul - era un contract în care o persoană însărcina pe alta, care accepta să îndeplinească ceva gratuit.

Emfiteoza - era contractul între proprietarul unui teren /agricol/ și arendaș /emfiteot/, cel din urmă, obligându-se să plătească o sumă de bani anuală /arenda/, în schimbul folosirii terenului.

Contractele nenumite erau         recunoscute     ca și contracte dar nu făceau parte din

categoriile menționate mai sus.

O altă împărțire recunoscută în dreptul roman privat, era aceea între contractele unilaterale și contractele bilaterale, împărțire care se făcea în raport de efectele pe care le produceau fiecare dintre ele.

Cele unilaterale generau obligații pentru o singură parte, în timp, ce contractele bilaterale nenumite și sinalagmatice, erau contracte în baza cărora se nășteau obligații în sarcina ambelor părți.

O această clasificare era și aceea în contracte de strict drept (sancționate printr-o acțiune de strict drept, ca de ex. stipulațiunea) și contracte de bună credință /contracte consensuale/.

Conform acestor două clasificări contractele unilaterale sunt contracte de strict drept în timp ce contractele de bună credință sunt contracte bilaterale.

  1. Caracterele generale ale contractelor
  2. Elementele contractelor.

Neavând o teorie generală în materia contractelor, romanii au formulat această teorie pe baza soluțiilor cuprinse în diverse texte. Elementele contractului sunt de două feluri: esențiale și accidentale.

Elementele sunt cele fără de care un contract nu putea exista valabil, elementele accidentale sunt cele care pot fi cuprinse sau nu într-un contract fără ca lipsa lor să aibă vreun efect asupra valabilității acestuia.

  1. Elementele esențiale (essentiallis negotii sau naturalia negoti) Elementele indispensabile contractului sunt întotdeauna aceleași:obiectul, consimțământul și capacitatea părților.

Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul roman cauza nu era o condiție de valabilitate a contractului.

Obiectul contractului îl constituia însuși obiectul obligațiunii - acea prestație la care debitorul se angajase: dare, facere, prestare (ex. în cazul contractului de vânzare-cumpărare obiectul contractului constă în predarea lucrului, plata prețului, garantarea împotriva viciilor ascunse etc.)

Obiectul trebuia să îndeplinească următoarele condiții:

  • să fie posibil (ad impassibilum nulla obligatio est). Posibilitatea fizică și juridică (nu se putea vinde un res sancta).
  • să fie licit (conform legii sau bunelor moravuri.
  • să prezinte interes pentru creditor.

Consimțământul părților era manifestarea de voință a fiecăreia în sensul dorit de cealaltă,       deci acordul părților (cum + gentire).

Consimțământul presupunea dualitate (o întâlnire de voințe), concordanță (coexistență de voință la un moment dat) și seriozitate (nu în joc). Pentru ca acordul părților să producă efecte juridice, trebuia să fie exprimat în mod valabil, adică să fie liber exprimat în mod valabil, adică să fie liber exprimat și să exprime voința reala a părților.

În cazul în care consimțământul nu era liber exprimat se spunea că este viciat sau câteodată chiar inexistent.

Dolul și teama constituiau vicii de consimțământ în timp ce eroarea împiedeca contractul de a se naște. În acest caz nu exista consimțământ.

  1. Cazuri de inexistență a consimțământului:
  2. neseriozitatea - o parte nu-și dădea în mod serios consimțământul, ci din amuzament, din distracție, în acest caz nu se putea realiza acordul de voință.
  3. eroarea - constituia credința greșită ce o avea una din părți cu privire la un lucru sau fapt care prezenta interes pentru încheierea contractului. Eroarea era o prezentare deformată a realității. Ea atrăgea inexistența actului și se putea prezenta sub următoarele inexistența actului și se putea prezenta sub următoarele forme:
  • error in negotio, care purta asupra naturii contractului (ex. o persoană credea că i se împrumută iar alta credea că i se dă în depozit);
  • error in persona - când o parte credea că încheie contractul cu o persoană anumită dar în realitatea încheia cu o alta (eroare asupra identității persoanei);
  • error in corpore (eroare asupra lucrului);
  • error in substantia (eroare asupra substanței) purta aspra materiei lucrului ori sexul sclavului (o persoană credea că cumpăra aur și i se vindea arama etc.).

În contractele formale, error in negotio nu era posibilă, datorită efectuării solemnității care înlătura orice echivoc asupra caracterului actului.

Error in personam afecta valabilitatea contractului numai dacă acesta era intuitu personae iar error in substantia, numai dacă aceasta constituia calitatea esențială a lucrului.

  1. Viciile consimțământului:
  2. Teama /netus/ este produsul violenței morale ne avându-se în vedere violența fizică - vis physica). Dacă violența era fizică, nu exista consimțământ valabil și nici contractul nu era posibil. Violența morală (determinarea unei persoane să facă un act juridic inducându-se un sentiment de teama) nu avea nici o influență asupra contractului deoarece considera că o voință constrânsă era totuși o voință exprimată (coacta voluntas tamen voluntas), deci contractul era valabil.

Ulterior, pretorul a permis debitorului să nu execute obligația, dându-i acestuia                        o

„exceptio metus" cu care paraliza acțiunea reclamantului.

Dolul era sancționat ex. o acțiune de dol (actio de dolo) care avea ca principale caractere faptul că cel condamnat devenea infam și că această actio se acorda numai în cunoștință de cauză (cognita causa). Într-un text roman se menționează că această actio nu se acorda persoanelor din clasa inferioară. (plebei)

În cazul consimțământului viciat de teamă sau de viol nu intervenea o anulare directă a contractului ei în mod indirect deoarece nu existau acțiuni în anulare.

Dolul și violența puteau fi invocate numai de victimă în timp ce eroarea putea fi invocată de oricine.

Viciile de consimțământ puteau fi înlăturate prin acoperirea lor de către persoana care fusese în eroare ori constrânsă. Această acoperire se cheamă confirmare. Confirmarea (renunțarea de a invoca vicii de consimțământ) era posibilă numai în cazul temerii și a dolului, nu și pentru eroare.

  1. Capacitatea părților.

Constă în aptitudinea unei persoane de a încheia un act juridic în nume propriu.

În dreptul roman capacitatea constituia regula iar incapacitatea excepția.

Incapacitățile puteau fi generate - comune oricăror convenții (când persoana nu putea încheia nici un fel de convenție) sau speciale - proprii anumitor contracte.

Incapacitatea era de drept atunci când cuiva îi lipsea unul sau toate elementele personalității (libertatea, cetățenia sau calitatea de pater familis).

Incapacitatea de fapt (de exercițiu) exista în cazul în care cineva, deși avea capacitatea de drept, nu avea aptitudinea de reprezentare a consecințelor actelor sale.

Incapabili de drept erau:

  • Sclavii care nu puteau contracta în nume propriu. Abia în epoca clasică acest lucru a devenit posibil dar și atunci se năștea doar o obligație naturală în urma contractului încheiat de ei (se obliga naturaliter).
  • Peregrinii care nu aveau jus comercii, nu puteau face acte de drept civil (contractio litteris, sponsio).
  • Persoanele aflate în patria potestas (fiii, fiicele, nepoții). În perioada clasică s-a admis ca fiul să poată contracta dar ulterior acest drept a fost restrâns prin senatus-consultul Macedonian).

Incapabilii de fapt erau nebunii și infantes, loviți de o incapacitate totală. De asemenea, prodigii, minorii de 25 de ani, femeia puberă siu juris.

Cauza.

Cauza nu a jucat vreun rol în ce privește formarea contractelor și abia în epoca clasică s-a ținut seama de acesta, în ce privește executarea unei creanțe.

Cauza are mai multe sensuri, astfel:

  • izvor al obligației - faptul sau actul juridic (cauza eficientă);
  • motivul pentru care cineva încheie un contract;
  • scopul pentru care cineva se obligă (cauza finala).

În aceeași epocă, debitorului unei obligații fără cauză sau cu o cauză ilicită sau imorală, pretorul i-a acordat o excepțiune de dol.

  1. Elementele accidentale ale contractelor. Elementele accidentale ale contractelor sunt:
  2. Termenul - un eveniment viitor și sigur de care depinde executarea sau stingerea obligației.
  • Termenul suspensiv era acel eveniment de care depinde executarea obligației; aceasta fiind suspendată în ce privește executarea până la împlinirea lui (ex. o anumită scadență).
  • Termenul extinctiv era acel eveniment prin care realizarea căruia se stingea obligația.

Termenul ca atare nu stingea obligația, ci era nevoie de un act simetric invers. Prin intervenția pretorului s-a ajuns însă la acest rezultat.

Termenul este cert când data este determinată, și nesigur (incert) când nu este determinată.

  1. Condiția - era un eveniment viitor și nesigur de care depindea nașterea sau stingerea obligației. Condiția putea fi suspensivă și rezolutorie.

Dacă condiția suspensivă afecta însăți nașterea obligației realizarea condiției rezolutorie ducea la stingerea obligației.

Între termen și condiție există o serie de asemănări și deosebiri. Contractele erau mai multe feluri: solemne, reale și consensuale.

După cum arăta Gaius, obligațiile contractuale se nășteau: re, verbis, litteris ant consensu. Această enumerare nu era completă întrucât la Roma au mai existat și contractele nenumite, apoi pactele înzestrate cu acțiuni.

Contractele solemne sau formale constituiau cea mai veche formă a contractelor fiind caracterizate prin aceea că pentru a lua naștere, acordul de voință trebuia să fie exprimat într-o anumită formă.

În dreptul roman se aplică regula ex undo pacto, actio no nascitur (dintr-un simplu pact nu se poate naște o acțiune.

În dreptul roman au existat patru forme: forma religioasă, forma verbală, forma autentică și forma scrisă, fiecare dintre ele corespunzându-i anumite contracte.

În literatura de specialitate se arată că aceste contracte, denumite și formale, fizionomia lor fiind puternic grevată de trăsăturile specifice formalismului, au fost guvernate de următoarele principii: a) principiul unilateralității actului, contractele solemne generând obligația numai în sarcina uneia dintre părți; b) principiul interpretării literale, ceea ce făcea ca aceste contracte să fie de drept strict; c) principiul oralității contractelor solemne încheindu-se, cu o singură excepție, în forma orală.

Contractele formale erau: nexum, contractul verbal și contractul literal, dar acestea nu erau propriu zis contracte ci tipare de contracte.

Contractele formale erau inflexibile, nepermițând interpretări: judecătorul nu cerceta intenția părților și nu interpreta clauzele contractului.

  1. Contractele solemne
  2. Forma religioasă

Inițial pentru a deveni contracte convențiile au îmbrăcat forma religioasă, căci în epoca veche dreptul roman a stat sub semnul ideologiei religioase, romanii - primitivi și superstițioși alăturând cultul legilor cu cultul zeilor a căror bunăvoință o invocau pentru buna desfășurare raporturilor sociale. Cele mai importante contracte în această formă sunt:

  1. Sponsio religiosa. În condițiile descompunerii orânduirii gentilice cea dintâi obligație contractuală a rezultat din înțelegerea intervenită între păgubaș și garant, înțelegere însoțită de pronunțarea unui învățământ religios. Ulterior, acest mod de contractare s-a extins și asupra altor cazuri. Debitorul se obliga prin pronunțarea cuvântului spondeo (promit), urmată de un jurământ a cărui nerespectare era considerată a atrage mânia zeilor asupra celui vinovat. Cicero relatează că forța jurământului era recunoscută și în timpul Legii celor XII Table.
  2. Jusiurandum liberti (jurământul dezrobitului). Acesta era un contract intervenit între patron și dezrobit, prin intermediul căruia acesta din urmă se obliga să efectueze anual un număr de zile de muncă în favoarea primului.

Libertul datora patronului obsequim, bona și operae.

Obiectul contractului îl constituia prestarea unor servicii ce necesitau o pregătire specială, (operae fabriles). Patronul, pentru a-și asigura aceste servicii, îl punea pe libert să presteze un jurământ, atât înainte cât și după dezrobire, deoarece jurământul prestat în stare de libertate îl obliga civil. Jurământul nu era sancționat printr-o acțiune civilă, patronul bucurându-se de un judicium operarum (acțiune privind zilele de muncă). Fizionomia specială a acestui contract este evidențiată de Gaius, care arată că era singurul caz în care un jurământ religios producea efecte pe plan juridic.

Jusiurandum liberti diferă de stipulatio, prin aceea că el consta într-o declarație a libertului.

  1. Forma verbală

Continua evoluție a societății romane a condus la o mai clară delimitare între jus și fas ca urmare a desprinderii atribuțiilor religioase de cele laice. Odată cu dispariția ultimului rege și instaurarea republicii pontif ex maximus și-a pierdut atribuțiile de ordin politic, acestea revenind principalilor factori de conducere socială: adunările poporului, senatul și magistrații. În acest non context politic, generator de importante mutații sociale, apare firească modificarea fizionomiei instituțiilor juridice care cunosc un amplu proces de desacralizare.

Totuși, patricienii nu au renunțat la formele prin care religia se impusese, până atunci, în interesul lor. Forma care va lua locul jurământului pentru a transforma o convenție într-un contract va fi sponsio, denumită ulterior stipulatio. Un alt contract verbal folosit în epocă va fi datis dictio (promisiunea de dată). Contractele verbale sunt acele contracte care pentru sunt acele contracte care pentru a lua naștere în mod valabil necesitau rostirea unor cuvinte solemne.

Laicizarea instituțiilor juridice se răsfrânge în planul izvoarelor obligațiilor. Relevantă în cest sens este transformarea suferită de forma originară de a contracta - spansio religioasa, care dintr-un act sacral devine un act civil, juridic.

  1. a) Spansio laica. Spansio sau stipulatio era principalul contract la romani. Deoarece stipulația era forma tipică de a contracta regulile de fond al stipulațiilor se aplicau și tuturor contractelor. Sponso laica va păstra un element important din fizionomia antecesoarei sale, faptul că este formată tot din întrebare și răspuns: Spandense nihi centum dare? Spondeo!

Un alt element comun este cuvântul spondeo prin care debitorul își asuma obligația. Sponsio laica era denumirea contractului verbal atâta vreme cât nu a fost accesibilă peregrinilo; prin accesul lor la acest contract spansio a rămas sub această denumire numai pentru cetățeni iar, contractul pe care-l puteau încheia și peregrinii a luat denumirea de stipulatio.

Stipulațiunea avea un caracter formal, strict și abstract. Ambele părți trebuiau să folosească cuvintele sacramentale, stipulațiunea fiind prin esența orală, neputând avea loc decât între persoane prezente (nu era posibilă nici între surzi sau muți).

Stipulațiunea era un contract abstract care năștea obligațiuni în sarcina debitorului, fără a arăta și scopul în care debitorul se obliga.

Această separare a actului juridic de scopul urmărit la încheierea acestuia, permitea să se ascundă adevăratul motiv al încheierii contractului.

Cu ajutorul stipulațiunii se consacra o obligație a uneia dintre părți (cumpărător-împrumutat etc.), deci avea la bază diverse temeiuri, fără ca acest lucru să reiasă din ea. În acest mod, era posibil ca cineva să se oblige a restitui o sumă care nu o primise sau pur și simplu, nu o datora. Din moment ce a promis debitorul era ținut să execute acea datorie, indiferent dacă avea sau nu temei.

Congruentia (potrivirea) era un alt caracter al stipulațiunii, care consta în faptul că între întrebare și răspuns trebuia să existe o potrivire, răspunsul să corespundă întrebării. Acest caracter rezulta tot din formalismul dreptului roman. Congruentia garanta tratabilitatea stipulațiunii.

Stipulațiunea era un act oral, întrebarea și răspunsul neputând fi înlocuite printr-un act scris.

Stipulațiunea era și un act solemn, pentru că nu putea să se încheie valabil decât dacă acordul de voință îmbrăca o formă solemnă, adică prin pronunțarea unui anumit cuvânt - spondeo, iar mai târziu fidepromitto, dabo, promitto. Nu erau permise cuvinte echivalente.

Stipulațiunea era un act continuu, în sensul că răspunsul trebuia să urmeze imediat întrebării creditorului, pentru că întrebarea și răspunsul formau un singur tot. Stipulațiunea era un act unilateral întrucât crea obligații numai pentru una din părți.

În epoca veche stipulațiunea era supusă unui formalism rigid care în epoca clasică se va atenua. De pe timpul lui Gaius s-a admis să se facă în termeni grecești, echivalenți celor latini, cu condiția ca părțile să înțeleagă grecește.

O constituție din timpul împăratului Leon (472 e.n.) permitea ca părțile să folosească și alte cuvinte decât cele solemne, cu condiția ca ele să reflecte voința părților.

De asemenea se renunța la cerința ca răspunsul să fie potrivit cu întrebarea: se puteau folosi verbe diferite.

Dacă în vechiul drept roman, stipulația era orală și se putea proba cu martori, încă din timpul lui Cicero se obișnuia să se întocmească și un înscris probator iar mai târziu, într-o perioadă neprecizată, nu se mai recurge la pronunțarea cuvintelor solemne, stipulația scrisă înlocuind-o pe cea orală, în care doar se menționa că s-au pronunțat aceste cuvinte. Din sec. III nu s-a mai cerut proba formalității orale decât atunci când nu exista un înscris constatator al datoriei.

În epoca clasică, stipulația avea numeroase întrebuințări: prin ea se dădea forță obligatorie celor mai variate promisiuni, dacă obiectul era licit și moral.

Pretorul, judecătorul, edilul curul ori guvernatorul provinciei puteau ordona părților sau unei din ele, să facă unele stipulațiuni (stipulațiunile forțate).

Stipulațiunea avea ca efect nașterea unei obligații de drept strict.

În vremea Legii celor XII Table stipulațiunea era sancționată printr-o acțiune a legii per judicis postulationem (probabil numai în materie bănească).

Mai târziu, în temeiul legilor Sillia și Calpurnia, dacă debitorul se obligă la plata unei sume de bani, putea fi urmărit în caz de neexecutare prin condictio certae pecuniae tar dacă promitea un lucru determinat, prin condictio certae rei. Dacă promitea un fapt oarecare creditorul avea împotriva lui o actio ex stipulatii.

Peregrinii nu se puteau obliga prin nomina transcripticia și de aceea au recurs la chirographum - act emanat de debitor, înscris prin care acesta recunoștea că datorează o sumă, sau la Syngographia - înscris redactat în termeni impersonali, confecționat față de martori, semnat și sigilat de ei.

  1. Datis dictio. Promisiunea de dată (datis dictio) era modul în care se constituia dota (zestrea) unei fete. Anumite persoane se obligau față de viitorul soț de a-i da bunuri cu titlu de zestre.

La dotis distio singuril care făcea declarația solemnă în termeni sacramentali era constituantul (uno loquente) care puteau fi viitoarea soție, debitorul ei la ordinul acesteia sau de către ascendenții săi pe linie paternă.

Această formă specială de contract verbal își are sorgintea în obiceiul romanilor de a-și înzestra fetele cu bunuri în vederea ușurării sarcinilor viitoarei căsătorii, dar și în aceea că zestrea era un semn de distincție între bogați și săraci, o condiție de onorabilitate, lipsa datei atrăgând dezonoarea. În unele cazuri chiar statul era cel care înzestra pe fetele unor persoane suspuse.

În epoca post clasică (sub împărații Teodosiu și Valentinian) s-a admis constituirea datei printr-un simplu pact (pactul legitim de dată) datis dictio căzând în desuetudine.

  1. Forma autentică. Forma autentică constă în prezența magistratului la confecționarea actului. Singurul contract autentic a fost nexum.

Datorită informațiilor fragmentare care ne-au parvenit, acest nexum este una dintre cele mai controversate instituții ale dreptului privat roman.

În general, se admite teza potrivit căreia nexum este o convenție de aservire încheiat în fața magistratului, în forma unei declarații prin care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile, declarație ratificată de Magistrat.

În opinia profesorului I.M. Anghel, nexum este un împrumut prin aramă și balanță (per ace set libram). Debitorul se angaja să muncească pentru creditor un număr de zile în schimbul sumei pe care nu putea să o plătească la termen.

Părțile se prezentau în fața magistratului și-i aduceau la cunoștință învoiala lor iar acesta ratifica declarația creditorului                                     - singurul îndreptățit să vorbească pronunțând, ață de tăcerea

debitorului, cuvântul addico. Nexum necesita prezența a cel puțin cinci martori, puberi și cetățeni romani, precum și a unui libripens.

Nexum apare ca o aplicație a lui în jure cessio deoarece, pentru realizarea să, părțile recurg la un simulacru de proces.

Datorită funcției sale, nexum apare ca o alternativă pentru debitorul insolvabil, pe care creditorul putea să-l execute vânzându-l ca sclav în străinătate (trans Tiberium), dar și pentru creditor, care își putea procura mâna de lucru de care avea nevoie.

Împotriva abuzurilor săvîrșite de creditori nexii (nexus-singular) împreună cu plebeii au organizat o serie de mișcări sociale menite să le îmbunătățească situația. În anul 326 î.e.n. a fost dată legea poetelia papiria care desființa pe viitor nexum, punând capăt abuzurilor cămătarilor. Edictarea legii trebuie explicată și prin faptul că spre sfârșitul sec. IV î.e.n. romanii inauguraseră epoca războaielor de expansiune în urma cărora au dobândit un număr mare de sclavi, făcând să înceteze nevoia acută de forță de muncă.

Loading...