Drept

1. Noțiunea despre răspunderea juridică

Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile fapte. Codul nostru civil consacră, în puține articole, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (ar. 998 și 999) și alte feluri de răspundere și anume, pentru faptele altei persoane (art.1000), precum și răspunderea pentru lucrurile, edificiile și animalele aflate sub paza noastră (art. 1000, al. 1, 1001 și 1002).

Prin delict, romanii înțelegeau orice faptă dăunătoare, sancționată de dreptul civil sau pretorian.

Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau interesele colectivității în întregul lor (profanarea, omorul, trădarea). Delictele publice erau pedepsite corporal, mergând până la pedeapsa cu moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private: furtum, damnum injuria datum.

La epoca veche și străveche a dreptului roman, victima delictului, ajutată de membrii grupului social din care făcea parte, își făcea singură dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a limita represiunea disproporționată și necontrolată pe care o pricinuia delictul.

Astfel s-a hotărât ca răzbunarea privată să se desfășoare cu anumite formalități și să nu întreacă răul produs prin delict (legea talionului).

Pentru acea perioadă veche și străveche, noțiunea de răspundere nu exista în sensul ei modern, ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a reacțiunii produse de faptul săvârșit.

Delictele private erau pedepsite cu poena - o sumă de bani fixată de cutumă sau lege. Ea reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul delictului plătea amenda nu și succesorii săi. Când fapta a fost comisă de mai mulți autori, victima avea dreptul să urmărească pe toți autorii și să primească amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se stingea prin împăcare.

Acțiunile izvorâte din delictele private erau: penale; reipersecutorii; mixte.

Prin acțiunile penale se urmărește plata unei amenzi, iar prin acțiunile rei persecutorii se urmărește readucerea în patrimoniul victimei, lucrul care a făcut obiectul delictului sau contravaloarea acestuia. Spre deosebire de acțiunile penale, cele rei persecutorii se transmiteau atât pasiv cât și activ.

Legea celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice: membrum ruptum, os factum, injuria.

Membrum ruptum însemna o rană. În acest caz, dacă părțile nu ajungeau la o împăcare, atunci se revenea la regimul răzbunării private și victima putea produce autorului aceeași rană.

Os factum însemna un os fracturat și se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă victima era roman și 150 asse, în cazul în care era un sclav.

Injuria sau violențele ușoare se pedepseau cu opoena de 25 asse.

Mai târziu, prin reformele pretoriene, a dispărut răzbunarea privată, iar amenda era fixată de judecători.

2. Lex Aquilia

Prima sancționare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia, votată în anul 286 î. H. Prin lege se statua asupra responsabilității pe care o puteau atrage faptele nelegale, înțelese ca fapte contrare dispozițiilor precise ale unor legi determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice fapt producător de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună, fiind evident împotriva dispoziției exprese a legii.

Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa unei norme precise. Lex Aquilia avea trei capitole:

• Primul capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă, trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare, pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului.
• Capitolul al doilea se ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală și anume acceptilația frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase pe debitor în dauna creditorului principal.

- Ultimul capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor, stabilind o amendă echivalentă cu cea mai mare valoare pe care lucrul, animalul sau sclavul au avut-o în luna precedentă delictului.

La epoca clasică, în virtutea lui Lex Aqulia, o faptă producătoare de prejudicii ce era comisă în afara vreunei reglementări legale, era sancționată cu o amendă care de regulă depășea paguba.

Condițiile în care se dădea Lex Aquilia erau următoarele:

1. Dauna să fi fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului și să constituie o atingere materială a lucrului sau animalului respectiv.
2. Paguba să fi fost pricinuită pe nedrept și contrar dispoziției legii. Astfel, cel care omoară sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a omorî sau a răni un hoț care ataca un hoț prins furând noaptea.

În cursul secolelor ce au urmat juriștii și preotul au lărgit considerabil câmpul ei de acțiune. S­a admis că neglijența sau imprudența pot fi oricât de neînsemnate, deoarece esențialul este dauna patrimonială. S-a îngăduit de asemenea ca victima să poată cere o despăgubire nu numai valoarea pagubei, dar și câștigul de care a fost lipsit.

Elementele constitutive ale delictului sunt:

1. Prejudiciul ca element esențial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi material (lezarea integrității ori atingerea adusă patrimoniului) sau moral (atingerea adusă onoarei sau afecțiunii unei persoane).

Prejudiciul poate fi direct concretizat în pierderea real suferită și indirect sau avantajul de care a fost privată victima ca urmare a faptei delictuale.

În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar și prejudiciul moral trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de judecător.

1. În interpretarea clasică a legii Aqulia, culpa este un criteriu suficient de imputare a daunei. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecințele dăunătoare ale comportamentului delicventului atunci când, pe de o parte, aceste consecințe erau previzibile și pe de altă parte un comportament diferit era posibil.

În dreptul lui Justinian, culpa este tratată ca un fapt determinant pentru răspunderea delictuală, dar nu unul evaluabil, subiectiv și concret în raport cu autorul delictului, ci în raport cu o abstracțiune, o conduită ideală.

Culpa s-a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct producătoare de prejudicii, ci și asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curând din omisiuni (lipsa de diligență, imprudența sau neverificarea riscurilor).

1. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Aprecierea acestei legături îi revenea judex-ului în funcție de două criterii: evidența existenței ei și producerea cu necesitate a efectului malefic și dăunător.

Evidența cauzalității trebuia stabilită cu certitudine.

3. Principalele delicte sancționate în reglementările clasice și justiniene
4. Damnum injuria datum. Delictele îndreptate împotriva persoanei. Legea celor XII Table cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele comise prin viu grai (denunțarea calomnioasă, insultele, calomniile) și alte trei categorii de delicte (os fractum, membrum ruptum și alte diverse violențe ce aduceau atingere integrității corporale a persoanelor).

Pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victimă, cu posibilitatea reducerii ei de către judex.

Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixată de magistrat în funcție de anumite circumstanțe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vătămat etc.

Toate aceste delicte și acțiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate și la alte fapte asemănătoare comise prin violență sau înșelăciune, iar victima putea să aleagă între acțiunea privată de injuria și cea publică, ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală.

1. Furtum. Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane.

Furtul este sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenția de îmbogățire. În Instituțiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva își însușește un lucru străin fără voia stăpânului”.

Noțiunea de furt este așadar foarte largă în dreptul roman, ea cuprinzând nu numai furtul propriu-zis, ci și abuzul de încredere, înșelăciunea etc. ¹

Furtul presupune un element material concretizat atât într-o sustragere a bunului (contrectatio rei), cât și într-un prejudiciu și un element intențional ce vizează discernământul hoțului și dorința de a obține un câștig.

Acțiunea de furt revine aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă nu este proprietar.

Varietățile furtului:

1. Furtum nec manifestum era furtul obișnuit. În legea celor XII Table, hoțul era obligat să plătească o amendă egală cu dublul valorii lucrului.
2. Furtum manifestum - era furtul flagrant (hoțul era prins în timp ce comitea furtul). Sclavul prins era omorât pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de către magistrat. La epoca clasică furtul flagrant era sancționat cu o amendă egală cu de patru ori valoarea lucrului furat.
3. Furtum prohibitum. Sancționa opunerea la percheziție cu o amendă echivalentă cu de patru ori valoarea bunului sustras.
4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau delictul de a încredința lucrurile furate unui terț, în vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amendă echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate.
5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoană somată să prezinte un bun despre care se bănuia că era furat și care nu se conforma. Delictul era sancționat cu o amendă echivalentă cu cvadruplul valoric al bunului sustras.

Tâlhăria sau rapina. Este furtul comis prin acte de violență sau amenințare. El se pedepsește cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acțiunea era publică.

4. Cazuri delictuale particulare, sancționate cu acțiuni speciale date de pretor
5. Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele morților etc.). Pretorul, printr-o acțiune specială (actio sepulcri violati) i-a oferit oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere sancționarea draconică a delicventului, în limita a 100.000 de sesteți.
6. Agitația, încăierarea sau dezordinea socială. Acțiunea putea fi intentată împotriva autorului direct al pagubei, iar în absența acestuia sau în caz de imposibilitate de determinat, împotriva inițiatorului conflictului colectiv sau chiar împotriva celui care a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligați la de două ori valoarea daunelor.
7. Instigarea, complicitatea și favorizarea sclavului delicvent:

Actio de servo corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări:

• Instigarea sclavului să comită un delict în favoarea unui terț;
• Adăpostirea sclavului fugar;
• Favorizarea sclavului delicvent;
• Complicitatea cu sclavul delicvent.

Delictul era sancționat cu o amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent.

1. Atacul tâlharilor organizați în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obține recuperarea bunurilor sustrase prin violență, condiția fiind ca introducerea acțiunii să aibă loc în intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea obține quadruplul valorii bunului sustras.
2. Delictele forestiere. A fost pusă la dispoziția victimelor delictelor forestiere o acțiune prin care astfel de delicte erau sancționate prin pedeapsa dublului valoric.