Problema existenței presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aici și peste totul. Cît de mult există? Acum și totdeauna. Lumea a fost, este și va fi, ea este netrecătoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenței constă în unitatea contradictorie a existenței naturii ca netrecătoare și existența trecătoare a lucrurilor. Lumea este unitatea a tot ce există. Această unitate se manifestă ca totalitatea, unitatea multitudinii și multitudinea unicității, constituie unicul și unicul este în totul. Lumea ca totalitatea a tot ce există se deosebește din punct de vedere a existenței numai prin modurile, sau tipurile de a fi. Deosebim următoarele tipuri de existență:
- Existența naturii și a lucrurilor în natură.
- Existența omului.
- Existența spiritualului
- Existența socială
- Substanța (din lat. Substanția - esență, ceea ce stă la temelie) în sensul larg al cuvîntului este sinonimul materiei, corporalității. În filozofie substanța este temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în comparație cu stările și însușirile schimbătoare. Substanța există prin sine însăși, este cauza primară a existenței și tuturor schimbărilor. Eacaracterizează realitatea din punctul de vedere a unității ei interne, a interacțiunii tuturor formelor de mișcare și contradicțiilor ei
După interpretarea temeliei lumii se poate evidenția:
- Monism - concepție care recunoaște ca temelie a existentului o substanță unică fie ea materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist și idealist.
- Dualism - concepție ce afirmă două substanțe egale (care nu se reduc una la alta), două începuturi în explicarea lumii - materială și spirituală. Reprezentanții dualismului au fost Platon, R.Descartes.
- Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de existență. Drept exemplu pot servi concepțiile lui Democrit, Empedocle, Anaxagora ș.a.
- Materia - categorie filosofică pentru desemnarea realității obiective, care îi este dată omului în sensațiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensațiile noastre, existînd independent de ele (V.I.Lenin).
Evoluția istorică:
- Prima etapă era reprezentarea concret-senzorială a materiei.
- A doua etapă - înțelegerea materiei ca substrat (substanță).
- A treia etapă - reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei. (o pură creație a gîndirii și o abstracție)
Neajunsul principal a noțiunii de materie, care a existat în istoria filozofiei, constă în aceea că această noțiune se confundă cu caracteristica unui nivel specific a materiei, cu reprezentările concrete despre structura ei, care se schimbă cu dezvoltarea cunoștințelor.
Materia este obiectivă, universală, necreabilă și indiscutabilă, se găsește în mișcare, timp și spațiu. Ea există ca substanță și cîmp.
- Mișcarea - mod de existență, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în genere, ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate).
- Există două concepții despre mișcare și dezvoltare - dialectică și metafizică.
Concepția metafizică recunoaște mișcarea, însă o interpretează în mod limitat, unilateral. Însușirea permanentă a materiei ei considerau repaosul, iar mișcarea distruge repaosul.
Concepția dialectică reiesă din aceea, că întreaga natură constituie un sistem, o conexiune unitară de corpuri și fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacum rezultă, că ele acționează unul asupra altuia și această influență reciprocă tocmai și este mișcarea.
Engels evidențiază cinci forme de mișcare a materiei:
- Mișcarea mecanică este deplasarea corpurilor în spațiu.
- Mișcarea fizică nu-i altceva decît mecanica moleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ș.a.
- Mișcarea chimică este fizica atomilor, reacțiile de oxidare și reducere. Purtătorul mișcării biologice sunt proteinele, substanțele organice.
- Mișcarea biologică este chimia proteinelor, metabolismul, autoreproducerea, viața.
- Forma superioară de mișcare este forma socială. Ea include în sine unitatea dialectică a naturii și societății, viața materială a oamenilor, totalitatea relațiilor sociale și activității oamenilor.
Biologic și social sunt două forme de mișcare a materiei, două nivele de dezvoltare a ei. Socialul apare pe baza biologicului, există prin biologic și determină specificul lui.
- Biologic în om este corpul, sistemele și organele lui, metabolismul, tot ce se transmite prin ereditate.
- La social se referă gîndirea abstractă, vorbirea articulată, conștiința, capacitatea de muncă.
- Mișcarea, spațiul și timpul sunt categorii filozofice, atribute ale materiei care exprimă modul ei de existență: variabilitatea (mișcarea), diversitatea (spațiul) și dezvoltarea succesivă logică (timpul).
- Spațiul este modul de existență a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor și fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate și interacțiune.
- Timpul este modul de existență a materiei care reflectă durata, coexistența, succesiunea schimbării și dezvoltării sistemelor materiale.
Spațiul și timpul sunt proprietăți, însușiri a obiectelor materiale și ele nu pot exista în afara materiei și obiectelor materiale. Spațiul și timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt niște reprezentări goale, abstracții ce există doar în imaginația noastră.
Caracteristicile:
- caracterul tridimensional al spațiului și unidimensional al timpului.
- timpul este ireversibil și asimetric.
- caracter contradictoriu: continuie și discontinuie, absolute și relative, unitare și diverse, finite și infinite.
Tipurile:
- Spațiul și timpul fizic
- Spațiul și timpul biologic
- Spațiul uman (social și individual)
- Timpul social
- Timpul psihologic
Spațiul și timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularitățile realității noastre fizice, au dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete - depinde de viteza rotirii acestor planete. Spațiul și timpul biologic caracterizează lumea vie. Spațiul biologic este totalitatea biocenozelor și biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate și densitate a relațiilor organismelor vii. Timpul biologic este intensivitatea proceselor și ritmurilor biologice, durata schimbărilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile sale care depind de intensivitatea proceselor fizico- chimice și biologice. Spațiul uman (social și individual) este spațiul real cu care interacționează oamenii și societatea, este asimilarea spațiului înconjurător și includerea lui în sfera activității umane. El presupune raportul dintre natural și artificial și influența lor asupra spațiului biologic. Timpul uman deasemenea poate fi divizat în timpul social și individual, psihologic. Timpul social caracterizează durata, succesiunea, devenirea activității umane și relațiilor sociale în dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are diferită intensivitate. Timpul psihologic este intensivitatea, durata și ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Există nu numai percepția subiectivă a timpului, dar și existența timpului individual. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organismul uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine și intensivitate (ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 și 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a se acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge mai rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni timpul se desfășoară mai încet. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul “curge” încet, iar la oamenii în vîrstă - timpul “zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la 50 de ani. Părinții și copiii se găsesc în diferite dimensiuni.
Știința contemporană afirmă, că materia, mișcarea, spațiul și timpul se găsesc în interacțiune și interconexiune, formează o unitate. temporale.