- Dialectica (grec. dialegomai - întrețin o conversație, disput) - noțiune filozofică, care la origine în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuție, prin descoperirea contrazicerilor în raționamentul oponentului.
Un merit deosebit în elaborarea dialecticii ca teorie a dezvoltării și conexiunii universale a avut - o Hegel și Marx.
Dialectica lui Hegel prezintă întreaga lume istorică și spirituală sub forma unui proces unic în continuă mișcare, schimbare, transformare, dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor și forțe motrice ale automișcării și autodezvoltării erau considerate contradicțiile interne. Meritul lui Hegel constă în aceea, că generalizînd și sistematizînd ideile filozofice precedente el a elaborat un sistem dialectic armonios ce cuprinde toate sferele realității. El a formulat principiile și legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unității și luptei contrariilor, legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative și invers, legea negării negației), a elaborat un sistem de categorii ale dialecticii (esență și fenomen, conținut și formă, cauză și efect, necesitate și întîmplare ș. a.) prin care a exercitat o mare influență asupra gîndirii filozofice ulterioare.
- Marx și Engels au formulat dialectica ca învățătira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societății și gîndirii umane și ca metodă universală de cunoaștere și transformare a realității. Dialectica marxistă apare ca consecință a analizei și sintetizării întregii experiențe de dezvoltare a naturii și societății umane. Prelucrînd critic filozofia lui Hegel, înlăturînd din ea sistemul idealist, conservativ, Marx și Engels au luat din ea numai “sîmburele ei rațional” - dialectica. Dialectica marxistă este fundamental opusă dialecticii lui Hegel: dacă Hegel a luat ca temelie a dezvoltării ideea apoi Marx și Engels au pus la baza dezvoltării realitatea materială.
Hegel formula dialectica gîndirii, dialectica subiectivă ca ceva de sinestătător, pe cînd marxismul a formulat dialectica subiectivă ca o reflectare a dialecticii obiective, fără de care nu poate să existe. Esența dialecticii o alcătuiesc principiile ei fundamentale care sunt înțelese cu ajutorul sistemului de legi și categorii.
- Principiu - sunt acele elemente relativ stabile ale cunoștințelor științifice care reflectă cele mai generale legături și relații a fenomenelor lumii obiective și care servesc ca temelie, început logic pentru formularea teoriei. Principiu este nu orice concluzie obișnuită, dar așa cunoștințe care joacă rolul hotărîtor referitor la toate celelalte cunoștințe a acestei teorii, îndeplinește funcția de centru integrativ pentru restul de cunoștințe și categorii. Principiu îndeplinește funcția de bază conceptuală și metodologică a teoriei, esențial influențează conținutul și sensul ei. Datorită principiilor teoria devine ca un sistem logic bine fundamentat.
- Principiul conexiunii universale - concepție conform căreia toate obiectele și fenomenele realității se găsesc în diferite relații, legături și interdpendențe. ne obligă:
- pentru a cunoaște lucrurile trebuie să cunoaștem relațiile și legăturile;
- să cuprindem maximal legături și relații;
- din toate relațiile și legăturile trebuie să găsim acele cu caracter legic.
Cunoașterea principiului conexiunii universale are o mare importanță pentru activitatea practică, îl disciplinează pe fiecare specialist, contribuie la analiza obiectivă a realității, exclude abordarea unilaterală, metafizică.
- Principiul dezvoltării concepție conform căreia toate obiectele și fenomenele realității se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Există două concepții despre dezvoltare - dialectică și metafizică. care în diferit mod înțeleg izvorul, mecanismul și direcția dezvoltării. Dialectica înțelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicțiilor interne, ca autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o forță supranaturală. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai calitative. Direcția dezvoltării în concepția dialectică este în formă de spirală, ca repetarea unor etape ori faze numai că la un nivel mai înalt, în concepția metafizică - ca mișcare în cerc. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă și uniplanică.Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă și uniplanică.
- Principiul determinist (lat. determinare - a determina) concepție filosofică conform căreia toate lucrurile, procesele și fenomenele, inclusiv acțiunile omului, sunt obiectiv și legic determinate de legături și cauze materiale. Principiul determinismului are două aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele și fenomenele) și metodologic (cum sunt determinate ele). Determinismul dialectic explică lumea prin interacțiunea mai multor legături și relații (cauză, condiții, posibilitate, realitate, necesitate, întîmplare ș.a.). Determinismul este diametral opus indeterminismului.
- Categoriile sunt noțiunile cele mai generale și universale, care exprimă condițiile generale ale existenței, mișcării și dezvoltării fenomenelor în natură, societate și gîndire. Categoriile reflectă în gîndire atributele realității - caracteristicile universale și inalienabile a obiectelor materiale. Ele sunt rezultatul nu numai activității teoretice, dar și practice. Pe baza noțiunilor științifice apar categoriile filozofice, care se folosesc în toate științele și se găsesc într- o anumită corelație cu categoriile particular-științifice și general-științifice.
Singular, particular și general - categorii filozofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale universului.
Singularul este categoria ce reflectă însușirile și trăsăturile irepetabile a obiectelor și fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca atare. Particularul - categorie filozofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea ce le deosebește de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul - categoria care reflectă însușirile asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale. De sine stătător există numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului și particularului, repetabilului și irepetabilului.
Esență și fenomen - categorii filozofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor și proceselor realității. Esența e conținutul intern, totalitatea de conexiuni, relații, legi care determină însușirile principale ale obiectului și tendințele dezvoltării lui. Fenomenul e manifestarea exterioară a esenței, forma ei exterioară de existență. Esența se manifestă printr-un șir de fenomene, dar niciodată nu coincide cu fenomenul, ele se găsesc în relații contradictorii. Fenomenele pot fi percepute cu ajutorul organelor de simț, dar esența e ascunsă, nu poate fi cunoscută printr-o simplă contemplare. Scopul științei constă în a dezvălui esența lucrurilor în formele exterioare de manifestare.
Conținut și formă - categorii filozofice care exprimă legăturile structurale ale obiectelor și fenomenelor. Conținutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relațiilor, tendințelor și contradicțiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare și manifestare a conținutului. Conținutul și forma dialectică interacționează - conținutul este format, iar forma are conținut. Totodată trebuie de avut în vedere, că conținutul este mai activ, dinamic, conținutul determină forma.
Parte și întreg - categorii filozofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte și laturile, elementele lor și legătura dintre ele. Sub noțiunea de întreg trebuie de înțeles așa obiect, sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părților, elementelor și care posedă așa însușiri (integrale) ce nu se găsesc în părțile componente. Partea este un element ori o totalitate de elemente, care organic se includ în întreg, în sistem și se găsesc în anumită dependență structurală de acest întreg sistem.
Cauză și efect - categorii filozofice care exprimă caracterul determinativ a conexiunii universale a fenomenelor și obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă și provoacă alt fenomen - efectul.
Necesitate și întîmplare - categorii filozofice ce reflectă legături determinative din conexiunea universală. Necesitatea este așa fel de realizare a posibilității, cînd obiectul are în anumite condiții o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Întîmplarea reiesă din legăturile și relațiile neesențiale, externe, nestabile, singulare. Necesitatea se realizează printr-un șir de întîmplări, iar întîmplarea este un supliment și o formă de manifestare a necesității.
Posibilitate și realitate - categorii filozofice ce exprimă tendința obiectivă de dezvoltare, legătura dintre nou și vechi în procesul dezvoltării. Posibilitatea este totalitatea premizelor necesare și suficiente, care determină în mod legic apariția unuia sau altui fenomen. Realitatea este rezultatul realizării posibilității. În sens larg, realitatea este totalitatea posibilităților realizate, este lumea înconjurătoare.
- Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societății și gîndirii umane. Legea este reflectarea legăturilor și relaților dintre obiecte și fenomene care au un caracter intern, stabil, repetabil, esențial.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbarea calității obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Gradul de diferență dintre calitatea veche și cea nouă depinde de schimbările cantitative în obiectul vizat. Procesul schimbării radicale a calității date, “ruptura” vechiului și geneza noului se numește salt. El prezintă în sine o trecere de la calitatea veche la cea nouă “de la o măsură“ la alta.
Legea unității și luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automișcării și dezvoltării obiectelor și fenomenelor. Izvorul dezvoltării este contradicția dialectică. Orice obiect și fenomen prezintă unitatea și lupta părților contrare. Contrariile sunt acele laturi și tendințe ale obiectelor și fenomenelor ce se exclud și se condiționează reciproc formînd contradicția dialectică. Contradicția dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicțiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit și frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicții apar altele și asta are loc permanent.
Legea negării negației - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva și mai nou. Negarea dialectică este categoria filozofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în proce sul de dezvoltare a realității. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect și fenomen a realității conține în sine propria sa negare (teză-antiteză-sinteză). Dezvoltarea se începe de la prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negației) duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei și antitezei) și nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa inițială la un nivel mai înalt. Legea negării negației se manifestă în dezvoltarea realității obiective, activități practice și teoretice a oamenilor.