- Omul ca obiect al cercetărilor filozofice. Specificul și actualitatea problemei.
- Omul este treaptă superioară în dezvoltarea organismelor vii pe pămînt;
- Omul este studiat de mai multe științe (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia și filosofia;
> Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie (pentru fiecare individ important este nu atît cum au rezolvat această problemă Socrate, Montaigne, Goethe, Tolstoi ș.a., ci găsirea răspunsului sinestătător, personal. );
Pentru a înțelege teoria filozofică despre om este necesar de a clarifica noțiunile inițiale: om, individ, individualitate, personalitate. Noțiunea de om este o noțiune abstractă care exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane. În lumea umană individ e numit de obicei un om aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant al colectivității umane, prezintă în același timp o individualitate irepetabilă. Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale și proprietăților psihice ale omului - memoria, imaginația, temperamentul, caracterul în întreaga diversitate a chipului omenesc și a activității lui. Individualitatea este mai mult o noțiune psihologică. Personalitatea este omul, privit nu numai din punct de vedere al însușirilor și trăsăturilor lui generale, ci și al specificului calităților lui sociale. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă, dinamică, social-determinată de calități spirituale, social-politice și moral-volutive a omului, conștiința și comportamentul căruia se caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială și tendința de a se manifesta ca individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o însușire a omului, iar omul este purtătorul acestei însușiri, personalitatea este realitatea individului ca fenomen social.
Noțiunea de personalitate are două semnificații: a) individul uman ca subiect al relațiilor sociale și activității conștiente; b) o sistemă stabilă de trăsături social importante, care caracterizează individul ca membru al unei sau altei comunități. Personalitatea presupune omul socializat, care se atîrnă conștient către drepturile și obligațiile cetățeanului, posedă sentimentul demnității personale, înțelege măsura responsabilității sale față de activitatea sa, soarta familiei sale, prietenilor și poporului său.
Personalitatea este expresia esenței omului. Noțiunile de om și personalitate coincid în sensul că toate personalitățile sunt oameni. Dar după conținut aceste noțiuni se deosebesc: a) omul este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribut al omului; b) omul este o ființă biosocială, personalitatea este latura socială a omului; c) omul este purtătorul material al personalității, iar personalitatea exprimă însușirea socială a omului.
- Omul ca integritate, corelația dintre biologic și social. Omul ca fenomen specific al lumii materiale are o existență unicală, el se găsește într-un sistem de relații și legături atît naturale, cît și sociale. Se poate de spus că omul este o ființă biosocială și are o structură compusă din două subsisteme - biologică și socială. Ca individ concret el există ca ființă vie, ca ceva corporal în lumea obiectelor naturii. Ca organism viu omul apare pe baza proceselor biologice și se supune legităților biologice. Deatîta omului îi sunt caracteristice așa însușiri biologice, ca metabolism, autoreglarea proceselor vitale, ereditate și variabilitate, capacitatea dezvoltării individuale. La biologic se referă și genotipul cu legitățile sale, deasemenea și calitățile individuale în diferite modificări fenotipice (statura, forma, culoarea ș.a.), constituția, tipul sistemului nervos.
Factorul biologic joacă un rol important în activitatea omului, ce se exprimă prin faptul adaptării organismului la schimbarea mediului ambiant, în transmiterea prin ereditare a mecanismelor naturale de protecție a organismului uman. Factorii principali, care determină activitatea biologică a organismului uman, sunt necesitățile naturale ale omului. Așa necesități ca foamea, setea, continuarea neamului sunt expresii ale funcționării biologice și au o natură biologică. În același rînd necesitățile naturale ale omului se modifică în procesul istoric, se socializează, fiindcă necesitățile naturale ale omului sunt satisfăcute în mod social. Chiar și biologia omului se deosebește de biologia animalelor, ea se schimbă, este o evoluție biologică social dirijată. În procesul antropogenezei ereditatea omului se socializează, individul uman, cînd se naște, are numai organismul specific uman, care îi dă posibilitatea în procesul dezvoltării să se încadreze în sistemul social.
Biologicul reflectă calitatea specifică a organismului viu, diferite laturi, structuri și funcții a organismului. Factorul social reflectă calitatea specifică a omului, a societății umane de a interacționa cu natura - activitatea de muncă. Socialul în om este o calitate specifică, este omul ca integritate, ca ființă dotată cu rațiune și capabilă de muncă, ca purtătorul material al formei sociale de mișcare a materiei. Socialul nu trebuie de conceput numai ca mediul social ori numai ca relațiile interpersonale, tot așa și biologicul - el este nu numai în jurul nostru, ci și în interiorul nostru. Biologicul și socialul nu există în om ca ceva paralel, ele interacționează unul cu altul, formează un aliaj. Socialul se realizează prin biologic, iar biologicul poartă amprenta socialului. Ca exemplu putem privi munca - ca proces social ea există prin activitatea musculară și psihică a organismului. Hiperemia obrajilor este un fenomen fiziologic, iar rușinea după natura sa este un sentiment social. Rîsul și lacrimile după mecanismul lor sunt fiziologice (biologice), dar ele-s determinate de cauze sociale.
Interpretarea metafizică a corelației factorului biologic și social în teoria filozofică despre om duc la două extremități - concepții biologizatorice, ori naturaliste, în care se supraapreciază rolul factorului biologic și concepțiile sociologizatorice, în care se absolutizează factorul social.
- Rasismul
- Malthuzianismul
- Darwinismul social
- Eugenia
- Etologia
- Teoria acad. Lîsenco
- Problema vieții și morții. Sensul vieții. Moartea și nemurirea. Problema vieții și morții este “veșnică”, ea se discută începînd din antichitate și pînă în zilele noastre. Problema sensului vieții, valorii ei îi intereseză pe toți oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relațiile dintre om și om, om și societate, comportamentul lui.
- Viața omului este satisfacerea necesităților lui, pe baza căror se desfășoară diferite acte de activitate vitală și socială, acte de comunicare și muncă.
- Moartea -este sfîrșitul vieții, negarea ei ca o valoare supremă.
Păreri divergente: religioase și ateiste; idealiste și materialiste.
Filozofia apelează la rațiunea omului și consideră că singur trebuie să caute răspuns la aceste probleme, folosind pentru asta forțele spirituale proprii. Acumulînd experiența umană filozofia poate să-i ajute omului în căutarea sensului vieții.
Sensul vieții omului are două aspecte - individual și social, viața “pentru sine” și viața “pentru alții”. Viața fiecărui individ este, dintr-o parte, autorealizarea omului, manifestarea capacităților, necesităților, posibilităților creatoare a lui și, din altă parte, această realizare are loc în lumea extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate într-un anumit mediu social, care formează anumite cerințe către individ. Sensul vieții este un scop strategic conștient al vieții omului, o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe toată viața. Sensul vieții presupune coordonarea vieții personale cu o sferă mai largă a realității și în primul rînd cu viața poporului său, grupurilor sociale, societății în întregime, ori coordonarea vieții personale cu viața unor persoane eminente. Sensul vieții în conștiința și comportamentul individului capătă formă de datorii și idealuri care nu i se impun forțat individului, ci sunt primite de el benevol și se manifestă ca libertatea voinței.
Sensul vieții se realizează într-o mulțime de moduri de activitate - în muncă, în viața familiară, în educarea copiilor, în ocuparea cu știința, literatura și arta, în activitatea obștească ș.a. Însă munca și producerea nu-s scopuri în sine, dar sunt premize necesare și bază obiectivă pentru crearea condițiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze. Conceperea justă a sensului vieții se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile adevărate de false, cînd înțelege zădărnicia poziției individualismului, absurditatea vieții numai pentru sine. Cel mai important sens al vieții este atunci, cînd omul dezvoltă toate capacitățile sale și le realizează în activitatea sa pentru binele oamenilor, societății. Anume așa sens al vieții are cea mai mare recunoștință a societății și în același timp aduce omului cea mai mare satisfacție sufletească și fericire personală. Însă în viața sa individuală omul niciodată nu atinge scopurile vieții omenirii și în acest sens el este o ființă care veșnic nu-și realizează adecvat scopurile sale. Acest moment de veșnică nesatisfacție a scopurilor sale îl impune pe individ la o activitate creatoare, la o perfecționare a capacităților sale. Anume în aceasta și constă destinul omului, sensul vieții lui - de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul său personal în istorie, în progresul societății, culturii ei.