- Noțiune, terminologie, definiție
Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil. Ea constituie baza întregii construcții a științei dreptului, mai ales a dreptului privat. Nu există instituție a dreptului în care să lipsească influența principiilor generale ale obligațiilor.
Codul civil al Republicii Moldova în art.512 definește în modul următor obligația: „în virtutea raportului obligațional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestații, iar debitorul este ținut să o execute".
- Apariția și evoluția istorică a noțiunii de obligație
Pentru a-și rezolva problemele de viață, omul participă la diferite categorii de relații sociale, care îl pun în contacte multiple și mereu reînnoite cu ceilalți semeni ai săi. Prin aceste relații, el se integrează în mediul social și natural în care își desfășoară existența. Această existență se particularizează în virtutea diferitelor trebuințe ale indivizilor, colectivităților sau societății în ansamblul ei. Orice societate constituie nu o unire mecanică a indivizilor care o compun, ci ansamblul relațiilor dintre oameni, a căror bază este dată de tipul relațiilor care se stabilesc în producția celor necesare existenței lor.
Cercetarea structurii și mecanismelor desfășurării relațiilor sociale scoate în evidență faptul că acestea apar ca un întreg „paianjeniș" de relații microsociale ce poartă acea încărcătură de scopuri, sensuri, volițiuni, la nivel individual și social, formulate unele în raport cu celelalte, într-un anumit sens „opunându-se reciproc".
Dreptul roman este primul drept universal al unei societăți producătoare de mărfuri care a pus la punct cu o neîntrecută finețe toate raporturile esențiale dintre posesorii de mărfuri (cumpărător și vânzător, creditor și debitor, contracte, obligații), în privința elaborării conceptelor, regulilor și principiilor, nici o legiuire antică nu s-a ridicat la înălțimea și rafinamentul dreptului roman, acesta având o valoare proprie prin faptul că a creat „limbajul juridic" și categoriile juridice ale dreptului comun universal, stabilind principii care formează substratul legislațiilor moderne.
- ElementeIe raportului juridic de obligație
Ca orice raport juridic civil și raportul de obligație comportă cunoscutele elemente structurale:
- subiectele
- conținutul
- obiectul
Subiecte ale raportului juridic de obligație pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, în cazuri excepționale, când participă direct la raporturile juridice civile, și statul poate apărea ca subiect într-un raport de obligație.
Conținutul - așa cum este cunoscut, drepturile de creanță împreună cu drepturile reale alcătuiesc clasificarea fundamentală a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Aceasta înseamnă că ea. o latură esențială a raportului de obligație o constituie conținutul său patrimonial: dreptul de creanță se înscrie în activul patrimoniului, iar obligația corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.
Dreptul de creanță se deosebește de dreptul real printr -un număr de particularități, ce decurg din faptul că dreptul de creanță este un drept relativ, pe câtă vreme dreptul real este un drept absolut.
Obiectul raportului de obligație, conceput ca acțiunea sau inacțiunea concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ, poate consta prestație pozitivă - a da, a face ceva - fie într-o abținere - a nu face ceva la care, în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit.
La rândul său, raportul juridic de obligație fiind un raport juridic civil, va cuprinde în mod obligatoriu cele trei elemente, la care trebuie să mai adăugăm al patrulea element, și anume, sancțiunea, deoarece numai într-o asemenea structură este posibilă sesizarea deosebirilor esențiale dintre obligațiile civile (perfecte) și obligațiile civile naturale (incomplete sau imperfecte).
Potrivit opiniilor tradiționale obligația fără sancțiune este o obligație morală și nu civilă.
Sancțiunea obligației este definită ca fiind posibilitatea legală a creditorului de a recurge la forța de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni sau să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale.
Mijloacele prin care se asigură realizarea dreptului de creanță sânt: mijloace ofensive (directe) și defensive (indirecte).
În cadrul mijloacelor ofensive sânt enumerate acțiunea în justiție, obligarea debitorului la plata de daune moratorii stabilite de instanță sau prin clauza penală, executarea silită asupra bunurilor debitorului.
Acțiunea în justiție constă în posibilitatea creditorului de a solicita și obține o hotărâre judecătorească prin care debitorul să fie obligat la executarea prestației pe care o datorează.
Daunele interese-moratorii constau în despăgubirile bănești pe care debitorul este obligat să le plătească creditorului pentru a repara prejudiciul cauzat prin întârzierea executării prestației; ele se pot stabili prin acordul părților (situație în care poartă denumirea de clauză penală) sau prin hotărâre j udecătorească.
Executarea silită se declanșează după obținerea hotărârii judecătorești, dar în situația în care debitorul continuă să nu-și execute prestația. Executarea silită poate fi directă în natură (prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu ajutorul executorului judecătoresc) și prin echivalent bănesc (executare indirectă) când se procedează la vânzarea bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta are dreptul să le primească de la terțe persoane.
Mijloacele defensive sunt acele excepții pe care le poate invoca doar creditorul în cazul în care debitorul ar pretinde restituirea prestației datorată, deja executată de el în mod voluntar. Anumite obligații sânt asigurate numai pe cale indirectă, defensivă, în acest sens exemplificăm: obligațiile naturale (imperfecte), care nu sunt înzestrate cu acțiune injustiție.
- Clasificarea obligațiilor
Obligațiile pot să fie clasificate pe baza unor criterii variate. Reținem din aceste criterii, ca fiind mai importante, criteriul izvorului, care a generat obligația, criteriul obiectului obligației, cel al sancțiunii obligației civile și criteriul opozabilității obligației.
Fiecare dintre criteriile menționate este aplicabil întregii sfere a obligațiilor. Ele nu se exclud unele pe altele, ci reprezintă numai puncte de vedere deosebite prin prisma cărora poate fi examinată una și aceeași obligație. Astfel, de exemplu, aceeași obligație poate fi clasificată, din punctul de vedere a obiectului, ca fiind o obligație de a da, iar din punctul de vedere a sancțiunii, ca fiind o obligație civilă.
Clasificarea obligațiilor pornind de la criteriile arătate nu este o operație gratuită, ci ea se referă în regulile speciale, aplicabile obligațiilor de diferite categorii. Astfel, uneori, izvorul obligației poate să influențeze reglementarea pe care o obligație o are, tot astfel cum o asemenea influență poate avea și obiectul, ori sancțiunea ce însoțește acea obligație.
Clasificarea obligațiilor după izvoare.
Din punct de vedere al faptelor juridice generator de obligații, acestea pot fi născute din două puncte:
- contracte
- acte juridice unilaterale
- fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte și cvasidelicte civile)
- îmbogățirea fără just temei
- gestiunea de afaceri
- plata unei prestații nedatorate.
Primele două sunt obligații născute din acte juridice, celelalte sunt născute din fapte juridice. Natura izvoarelor prezintă interes din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil.
Clasificarea după obiectul lor.
Pornind de la natura prestației datorate de subiectul pasiv se admit mai multe clasificări.
- O primă clasificare distinge:
- Obligațiile de a da
- Obligațiile de a face
- Obligația de a nu face
Obligația de a da (dare) constă în îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un drept real. Exemplu: obligația debitorului ipotecar de a constitui dreptul de ipotecă în favoarea
creditorului său. In dreptul modern proprietatea unui corp cert se transmite odată cu încheierea contractului.
Obligația de a face (facere) constă în îndatorirea debitorului de a efectua o lucrare, un serviciu, în general, de a îndeplini orice faptă cu excepția acelora care constau în transmiterea sau constituirea unui drept real. De ex. Punerea în posesie, efectuarea unui transport, acordarea de îngrijiri medicale, predarea sau restituirea unui bun.
Obligația de a face poate fi:
l .cu executare unică (restituirea unui bun)
- cu executare continuă (ex. asigurarea condițiilor de locuit pe toată durata contractului de locațiune.)
Obligația de a nu face (non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abține de la săvârșirea unor fapte pe care le-ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat față de creditor. Această obligație care are ca obiect o abținere, o conduită negativă, nu se va confunda cu obligația negativă generală, ce revine subiectelor pasive, nedeterminate a dreptului real de a nu face nimic ce ar stânjeni existența și exercitarea acestui drept real. Executarea obligației de a nu face implică o abținere pentru un anumit timp - această obligație este numai continuă.
n.O altă clasificare a obligației
- pozitive (a da, a face)
- negative (a nu face)
Obligațiile sînt pozitive deoarece presupun o prestație, de a da și de a face și sunt negative deoarece presupun o abținere (de a nu face).
- O altă clasificare
a (Obligației determinate (obligații de rezultat)
b)Obligațiile de prudență și de diligentă (obligațiile de mijloace)
Pentru obligația determinată (de rezultat) este caracteristic că aceasta este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat stabilit (ex.vînzătorul să transfere dreptul de proprietate asupra unui lucru) Neatingerea rezultatului presupune că debitorul s-a aflat în culpă, și că deci, este răspunzător de urmările neexecutării obligațiilor.
- a patra clasificare
- Obligații pecuniare
- obligații de altă natură
Această clasificare se face după cum obiectul obligațiilor îl constituie o sumă de bani sau alte bunuri.
Obligațiile pecuniare sînt acele obligații care au ca obiect de a da o sumă de bani. Obligațiile pecuniare sînt numai obligații de rezultat.
Obligațiile de altă natură au ca obiect de a da alte bunuri de gen, decît o sumă de bani, precum și bunuri certe. Astfel de obligații pot fi de rezultat și de mijloace
- O altă clasificare
- obligații simple (cuprind o singură prestație)
- obligații complexe (cuprind două sau mai multe prestații)
-conjuncte
-alternative
-facultative
Conjuncte (conjunctive) sînt acelea în care debitorul datorează cumulativ aceluiași creditor două sau mai multe prestații pe care trebuie să le execute în totalitatea lor și deodată. Ex. debitorul se obligă să dea creditorului său la aceeași date 10 t.de cărbune și lOO kg de lemn. O asemenea obligație poate fi analizată fie ca o singură prestație cu mai multe obiecte, fie ca o pluralitate de obligații, fiecare din ele avînd un obiect distinct.
Obligațiile alternative sînt acelea care cuprin două sau mai multe prestații din care va fi executată numai una singură (sau lOt de cărbune sau lOOkg de lemn). Cu excepția unei clauze exprese, debitorul va alege prestația care va fi executată, în cazul refuzului opțiunea trece la creditor. Obligațiile alternative se sting prin executarea doar a uneia dintre prestații fapt ce constituie esența acestor obligații plurale.
Obligațiile facultative sînt acelea la care debitorul se obligă la o singură prestație însă i se lasă facultatea de a se putea elibera și prin executarea altei prestații determinate, de regulă o sumă de bani. Aceste obligații trebuie privite ca având un singur obiect, dar care este substituit la propunerea debitorului și cu acordul creditorului, deci este o posibilitate acordată debitorului în vederea înlesnirii executării obligațiilor.