Drept

1. Considerațiuni generale privind modurile de stingere a obligațiilor

Art.228 din Codul civil stabilește temeiurile stingerii obligațiilor. Astfel, potrivit articolului enunțat mai sus obligațiile se sting în întregime sau în parte:

l .prin executare

2. prin compensație

3 .prin întrunirea calității de debitor și de creditor într-o singură persoană

2. prin învoiala părților
3. prin anularea sau modificarea actului de planificare
4. prin imposibilitatea de executare, pentru care debitorul nu răspunde
5. în legătură cu moartea debitorului sau creditorului, dacă obligația trebuie să fie executată personal de debitor sau era destinată personal creditorului

Este de la sine înțeles că stingerea obligației prin executare nu ridică probleme deosebite. Prin urmare, la acest capitol nu avem comentarii.

In privința domeniului de aplicare a compensației precizăm că ea este un mod de stingere a oricăror obligații, independent de izvorul lor. Totuși, Codul civil prevede expres când nu operează compensația:

1. când termenul de prescripție a creanței a expirat
2. când se cere repararea daunei cauzate prin vătămarea sănătății sau prin cauzarea morții
3. cu privire la întreținerea pe viață.

Compensația stinge creanțele reciproce întocmai ca și executarea obligației.

Cât privește întrunirea calității de debitor și creditor într-o singură persoană, aceasta poartă denumirea de confuziune. Aceasta operează atunci cînd în cadrul aceluiași raport juridic obligațional, un singur subiect de drept deține două calități incompatibile între ele: calitatea de debitor și cea de creditor. Spre exemplu, creditorul moștenește pe debitor sau invers. Confuziunea se poate aplica tuturor obligațiilor independent de izvorul lor.

Obligațiile se mai pot stinge și prin învoiala părților. Acest mod de stingere a obligațiilor este reglementat de art.234 Cod civil. Potrivit articolului enunțat mai sus, părțile pot înlocui o obligație prin altă obligație.

Cît privește stingerea obligațiilor prin anularea sau modificarea actului de planificare, întrucât această modalitate privește domeniul trecutului, nu avem nici un comentariu.

Obligațiile se sting și prin imposibilitatea de a le executa. Această imposibilitate poate privi obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face și de a nu face, nu și obligația de a da bunuri de gen, căci în principiu procurarea lor este întotdeauna posibilă.

În sfârșit, ultima modalitate de stingere a obligațiilor o constituie moartea cetățeanului sau lichidarea persoanei juridice. Cât privește stingerea obligației prin moartea debitorului sau creditorului, aceasta va avea loc, dacă executarea este imposibilă fără participarea lui personală sau dacă executarea îi este destinată personal.

1. Garanțiile - ca mod de stingere a obligațiilor

Rațiunea finală a existenței oricărei obligații este executarea ei. Garantarea obligației constituie o măsură de asigurare a acestei executări.

Creditorul este interesat să fie asigurat împotriva riscului insolvabilității debitorului, insolvabilitate care este determinată de împrejurarea că pasivul - adică totalul datoriilor ce revin debitorului - depășește activul - adică totalul drepturilor acestuia.

Garanțiile pot fi definite ca fiind acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj și în plus față de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligația ce revenea debitorului.

Potrivit art.165 Cod civil executarea obligațiilor poate fi garantată prin stabilirea unei clauze penale, gaj, fidejusiune, arvună și garanție.

l . Clauza penală a fost comentată mai sus

2. Gajul

Potrivit art.168 Cod civil, în virtutea gajului, creditorul are dreptul, în cazul în care debitorul nu execută obligația garantată prin gaj, să i se satisfacă revendicarea, cu preferință față de ceilalți creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor sau a drepturilor patrimoniale date în gaj. (mai departe vezi Legea)

3. Fideiusiunea sau cauțiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.

Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu, consensual, unilateral și cu titlu gratuit.

1. Este accesoriu față de obligația principală pe care o are debitorul față de creditor. Din acest caracter decurg o serie de consecințe și anume:

- fidejusiunea va urma soarta obligației principale, cât privește cauzele de validitate și cele de stingere;

• fidejusiunea nu poate întrece ca întindere datoria debitorului și nici nu poate fi făcută în condiții mai oneroase;
• fidejusiunea nedeterminată a unei obligații principale se întinde și la toate accesoriile acelei obligații.

1. Contractul de fidejusiune este consensual, în sensul că simplul acord de voință al părților este suficient pentru încheierea sa valabilă. Forma scrisă este necesară pentru validitatea acestuia. In toate cazurile însă fidejusiunea trebuie să fie expresă. Totodată ea nu poate să fie extinsă peste limitele în care s-a contractat.
2. Este un contract unilateral, în sensul că dă naștere la o singură obligație, cea a fidejusorului față de creditor, cu privire la garantarea obligației debitorului.
3. Este un contract cu titlu gratuit, deoarece fidejusorul nu urmărește să obțină, de la creditorul cu care a încheiat convenția, o contraprestație.

Prin fidejusiune poate fi garantată orice obligație. Pot fi garantate atît obligațiile existente, cît și obligațiile viitoare sau chiar numai cele eventuale.

Instituirea fidejusiunii produce efecte, care pot fi privite din două puncte de vedere:

1. al raporturilor dintre creditor și fidejusor. Aceste raporturi își au izvorul în contractul de fidejusiune încheiat de cele două părți, în cazul neexecutării obligației, debitorul și fidejusorul răspund solidar și în aceiași măsură, dacă contractul de fidejusiune nu prevede altfel.
2. al raporturilor dintre fidejusori. Dacă sînt mai mulți co-fidejusori obligate față de un creditor, aceștia vor fi obligați solidar, dacă contractul de fidejusiune nu prevede altfel.

Potrivit art.186 Cod civil, fidejusiunea încetează odată cu încetarea obligației garantate prin aceasta. Fidejusiunea poate înceta, dacă creditorul în curs de 3 luni de la împlinirea termenului de executare a obligației nu va intenta o acțiune fidej ușorului. Totodată, fidejusiunea mai încetează, la expirarea unui an din ziua încheierii contractului de fidejusiune, dacă termenul de executare a obligației nu este arătat sau dacă executarea poate fi cerută în orice moment.

4. Arvuna. Potrivit art.187 Cod civil, arvuna este o sumă de bani, plătită de una din părțile contractante celeilalte, în contul plăților datorate, potrivit contractului pentru a confirma încheierea acestuia și a-i garanta executarea. Contractul de arvună se încheie în formă scrisă, în caz de neexecutare a contractului, din vina părții care a dat arvuna, aceasta rămâne celeilalte părți. Dacă neexecutarea contractului s-a produs din vina părții care a primit arvuna, atunci aceasta din urmă este obligată să-i restituie dublul arvunei.

In același timp, partea responsabilă de neexecutarea contractului va fi obligată să repare daunele cauzate celeilalte părți, care n-au fost acoperite prin plata arvunei, dacă contractul nu prevede altfel.

Din definiție rezultă că acesta este un act juridic și anume de formație bilaterală. La modul cel mai general, orice acord de voință asupra unui obiect care prezintă un interes juridic este o convenție sau un contract, singurele acorduri de voință care nu pot fi considerate convenții fiind considerate acelea care nu produc nici un efect juridic. Prin urmare, în viața socială există și acorduri de voință care nu generează un raport juridic de obligație pentru că cei interesați n- au avut intenția să stabilească un astfel de raport susceptibil de executare silită. Dar se consideră a fi un contract (ex. contractul de vânzare-cumpărare) acel acord de voință a două sau mai multe persoane, privind transmiterea proprietății unui lucru în schimbul unui preț, acord din care se nasc o serie de obligații generale și specifice între părțile contractante.

Așa dar, voința juridică ce stă la baza contractului trebuie să se circumscrie în necesitatea de ordin juridic pe care o configurează textele legale

Atunci când vorbim de o latură a relațiilor sociale alcătuită din relațiile juridice, abordăm problema voinței juridice - voință generatoare de efecte juridice - avînd în vedere nu numai legile obiective ale societății și condițiile sale materiale de existență ca elemente decisive pentru determinarea comportamentului social al oamenilor, dar în același timp, avem în vedere și existența unei anumite necesități de ordin juridic, formată din totalitatea normelor imperative și a unor principii de drept, precum și din complexul relațiilor care formează ceea ce numim ordinea de drept.

Ca act juridic bilateral contractul încorporează acordul a cel puțin două voințe manifestate cu intenția de a produce efecte juridice, de aceea chiar și contractele unilaterale sînt întotdeauna bilaterale. Prin urmare, contractul unilateral fiind întotdeauna un act juridic bilateral încorporează cel puțin două voințe, voința de a se obliga a celui ce se angajează juridic să săvârșească o prestație și voința concordate a altei părți de a accepta angajamentul, în calitate de beneficiar al acordului de voință.

Noțiunea de contract nu poate fi redusă la acordul de voință al părților, pentru că acesta nu este echivalentul contractului însăși. Cu alte cuvinte, din punct de vedere structural, noțiunea de contract este acoperită prin existența și legătura indisolubilă dintre mai multe elemente în cadrul cărora acordul de voință are un rol determinant, deosebindu-1 astfel de alte acte juridice.