Drept

1. Noțiuni generale

Contractul este unul din cele mai importante izvoare ale obligațiilor. Prin intermediul lui se asigură formă juridică și eficiență celor mai variate legături între oameni, de la cele mai simple până la cele mai complexe. S-ar putea spune că întreaga viață și activitate a oamenilor, nu ar putea fi concepută în afara acestei instituții. Contractul este una din cele mai importante instituții ale dreptului civil., ramură de drept despre care s-a spus că este expresia condițiilor unei societăți bazate pe producția de mărfuri, unei societăți în care produsele sunt destinate atât consumului, cât și schimbului.

Ca instituție de drept civil, contractul a cunoscut o evoluție paralelă cu aceea a dreptului de proprietate.

Concluzie: contractul este o categorie juridică indispensabilă vieții economico-sociale. Practic, acesta își găsește manifestarea în fiecare moment și latură a vieții omului, asigurându-i satisfacerea celor mai diverse trebuințe și mijlocindu-i integrarea în viața economico-socială.

2. Principiul libertății contractuale

Contractul a cunoscut o evoluție determinată de schimbările care au avut loc în viața socială și economică, implicit în sistemul reglementărilor juridice. Această evoluție este strâns legată de evoluția proprietății și de modul în care statul și-a manifestat rolul în definirea regulilor generale, considerate esențiale pentru viața economică. Evoluția conceptelor filozofice și juridice au influențat de asemenea evoluția și conținutul acestei instituții juridice civile.

Principalele direcții în care s-a manifestat această înfrângere:

1. Dezvoltata domeniului contractelor de adeziune în dauna contractelor tradiționale. In locul tratativelor amănunțite, uneori îndelungate pe care le comporta contractul tradițional, asistăm la un nou sistem de încheiere a contractelor: o parte propune celeilalte, în bloc, cu ansamblu de clauze, pe care partea care dorește să încheie contractul nu le poate modifica. Ea are doar obțiunea între a spune da sau nu.

2.Intervenția din ce în ce mai accentuată, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual. Aceasta intervenție se traduce în ceea ce literatura juridică a denumit „dirijismul contractual".

Manifestările dirijismului:

1. O primă manifestare o constituie lărgirea noțiunii de ordine publică, îmbogățită cu laturi noi, ținând de intervenția statului în economie și în viața socială. Astăzi noțiunea de ordine publică s­a îmbogățit cu aspecte economice - ordinea publică economică. Această latură a ordinii publice se manifestă, cu deosebire, în diferitele sisteme de conducere și dirijare a economiei: politica monetară și a prețurilor, naționalizarea unor sectoare economice, politica de creditare, diferitele planuri economice.
2. Predeterminarea prin lege a clauzelor ce urmează a fi cuprinse în unele contracte ceea ce îngustează sfera convenției părților.
3. Dirijismul contractual, se manifestă prin apariția unor așa-numite „contracte forțate", a căror încheiere este obligatorie. Este cazul obligativității de încheiere a contractelor, ce revine unor întreprinderi, ce dețin monopolul unor prestației (ex. contractul de închiriere a locuințelor)
4. în strânsă legătură cu concepția intervenției statului în domeniul contractual, observăm tendința de a se aduce restrângeri forței obligatorii a contractului fie prin aceea că uneori se permite neexecutarea sa, fie prin aceea că se permite o executare în alți termeni decât cei stabiliți inițial de către părți (ex. condițiile de război, ori de recesiune economică au determinat adoptarea unor legi de exonerare a debitorilor de obligația de executare a contractelor).
5. Clasificarea contractelor

Categoria juridică cuprinsă sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată, în teoria și practica dreptului a fost determinată categoria juridică a contractului ca izvor de obligații civile. Clasificarea contractelor ne dă posibilitatea să înțelegem că toate contractele speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în însăși denumirile date acestor titluri.

Deoarece între conținutul general al contractului și diferite specii a contractelor există multe deosebiri se impune o grupare a acestora după anumite criterii generale. Această operațiune de grupare ne permite stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte grupate în tipuri de contracte ale căror caracteristici pot fi cuprinse în însăși denumirile date.

Fiecare dintre clasificări prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil anumitor specii de contracte.

1. Clasificarea contractelor după modul de formare.
2. contractele consensuale
3. contractele solemne
4. contractele reale

înțelegem prin contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord al părților, simpla lor manifestare de voință neînsoțită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului.

Sânt solemne sau formale contractele pentru a căror încheiere valabilă este necesară manifestarea de voință într-o anumită formă cerută de lege, respectiv forma scrisă sau un înscris autentic (ex. testamentul trebuie întocmit în formă scrisă), înscrisul notarial este cerut în cazul contractelor solemne nu pentru proba contractului ci pentru validitatea însuși a lui. Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinței părților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Sânt considerate astfel de contracte: împrumut, depozitul, gajul și contractul de transport de mărfuri.

Contractele reale se consideră perfectate numai din momentul predării lucrului. Orice înțelegere anterioară predării, are valoarea numai unei simple promisiuni de a contracta (cu caracter unilateral sau bilateral), în baza căreia promitentul se obligă la încheierea ulterioară a contractului atunci cînd se va realiza și remiterea efectivă a lucrului.

1. Clasificarea contractelor potrivit conținutului lor
2. contracte sinalagmatice (bilaterale)
3. contracte unilaterale
4. contracte sinalagmatice imperfecte

Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților. Ele generează obligații pentru ambele părți și aceste obligații sînt interdependente (ex. vânzarea cumpărarea, închirierea, transportul). Deci, fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are concomitent, atât calitatea de creditor, cît și pe cea de debitor.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia din părți, cealaltă având numai calitatea de creditor. Deci în contractele unilaterale una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige la rândul lor. Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Când vorbim despre contracte unilaterale avem în vedere numai faptul că obligația sau obligațiile contractuale cad în sarcina numai a uneia din părțile contractante. Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esențială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voințe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe. Din categoria contractelor unilaterale menționăm contractul de împrumut, depozit gratuit, gajul.

Sânt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte, concepute inițial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul în cadru unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite.

• Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți

1. contracte cu titlu oneros b)contracte cu titlu gratuit

Contract cu titlu oneros este acel contract în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj.

Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent un avantaj celeilalte.

Subclasificarea contractelor cu titlu oneros

1. comutative
2. aleatorii

Se numește comutativ acel contract în care existența și întinderea prestațiilor datorate de către părți sunt certe și pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard.

Contractul este aleatoriu în cazul în care existența sau întinderea prestațiilor părților sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert. Așa dar ia încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestațiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori al pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar dacă va exista sau nu câștig ori pierdere, întinderea ambelor sau cel puțin a uneia din prestații depinde de hazard.

Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit

1. contracte dezinteresate
2. liberalități

Dezinteresate - prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva, fără a se micșora nici un patrimoniu. Ex. mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, fidejusiunea

Liberalitățile contracte prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul fără a se urmări un contra-echivalat (donația).

1. Clasificarea contractelor după efectele produse

I.

1. contractele constitutive de drepturi reale
2. contracte generatoare de drepturi de creanță.

Contractele constitutive de drepturi reale - prin ele se constituie sau se transferă un drept real: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, ori dreptul de superficie.

Contracte generatoare de drepturi de creanță — dau naștere numai unor drepturi de creanță - raporturi de obligație.

II.

1. contracte constitutive sau translative de drepturi
2. contracte declarative de drepturi

Contracte constitutive sau translative de drepturi - se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părți o situație juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sînt constitutive.

Contracte declarative de drepturi - se caracterizează prin aceea că recunosc, consfințesc între părți situații juridice preexistente. Ele au nu numai efect pentru viitor, dar și efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor.(contractul de împărțeală prin care se pune capăt unei

coproprietăți sau indiviziuni și care este considerat că produce efecte nu din momentul încheierii sale ci încă anterior din momentul în care a luat naștere coproprietatea sau indiviziunea)

1. Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare
2. contracte cu executare imediată
3. contracte cu executare succesivă

Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror executare se produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp (contractul de locațiune, contractul de asigurare).

1. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislația civilă
2. contracte numite
3. contracte nenumite

Sânt numite acele contracte, care corespund unei operațiuni juridice determinate și care sunt nominalizate în legislația civilă - fie în codul civil fie în alte legi civile.

Sânt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate ca figuri juridice distincte în legislație.

In virtutea libertății de voință, părțile vor găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca operațiile pe care le săvârșesc, fără a fi ținute să se adapteze neapărat la vre-unul dintre tipurile de contracte numite.

• Clasificarea contractelor după unele corelații existente între ele

a)principale

1. accesorii

Se numesc principale acele contracte care au o existență de sinestătpătoare și a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părți.

Contractele accesorii însoțesc unele contracte principale de a căror soartă depind, (contractul de gaj, ipotecă)

• Altă clasificare

1. contracte negociate
2. contracte de adeziune
3. contracte obligatorii

Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiționale și în cadrul cărora părțile discută, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să lise impună ceva. In cazul încheierii lor va putea exista o perioadă precontractuală. In care au lor negocierile sau discuțiile între părți.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de una din părțile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. Ele poate să le accepte sau să nu le accepte. (Contractul de transport pe calea ferată)

Contractele obligatorii - condițiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege (ex. asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule).

4. Încheierea contractelor

Prin încheierea contractului înțelegem realizarea acordului părților asupra clauzelor contractuale. Acest acord de voință se realizează prin întâlnirea, a unei ofere de a contracta, cu acceptarea acesteia.

Încheierea unui contract este o operațiune juridică ce presupune existența voinței interne a părților, precum și exteriorizarea ei.

Prin intermediul contractului, oamenii urmăresc rezolvarea unor probleme de ordin practic și deci sunt interesați de ideea validității lui.

Oferta de a contracta și acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voințe de a contracta. Mecanismul prin care se realizează această unire a ofertei cu acceptarea reprezintă mecanismul însăși a încheierii contractului. Contractele nu pot fi considerate încheiate decât dacă întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu îndeplinirea unor condiții suplimentare: respectarea formei solemne ori remiterea materială a lucrului.

Încheierea contractului și condițiile de validitate ale acestuia.

Orice contract se încheie în ideea validității sale. Validitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare acordului de voință. Ea presupune examinarea de sine-stătătoare a condițiilor esențiale pentru validicareatea convenției care sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

Nu atât mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea, cât conținutul ofertei și acceptării, care reunite, formează ceea ce numim acordul de voință. Voința juridică interesează prin două laturi esențele:

1. consimțământul - ca hotărâre de a te obliga juridicește și ca manifestare a acestei hotărâri
2. cauza sau scopul actului juridic

Consimțământul nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voința internă - element de ordin psihologic ce poate explica manifestarea exterioară de voință. Este așa numita problemă a raportului dintre manifestarea de voință și voința internă în actele juridice.

În strânsă dependență de acest raport se află materia viciilor de voință, care exprimă într-o anumită formă, neconcordanța dintre voința internă și manifestarea acestei voințe.

Cauza și scopul actului juridic vine să precizeze limitele care țărmuiesc întinderea voinței interne.

Validitatea contractului va fi condiționată de caracterul licit și moral al cauzei sau scopului său.

Pentru validitatea contractului nu este suficientă o voință juridică valabilă sub toate laturile sale, emanată de la o persoană capabilă: este necesar ca, în plus, contractul să aibă un obiect determinat, licit și moral.

Concluzie: încheierea contractelor poate fi analizată, atât sub aspectul formării mecanismului acordului de voință, cât și sub aspectul formării valabile a acestui acord - adică din punctul de vedere al capacității părților, al conținutului voinței și al valabilității obiectului.

5. Oferta de a contracta

Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta făcută de către o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă sau policitațiune. Oferta de a contracta este precedată de publicitate, discuții, negocieri, etc, toate acestea având a se concretiza până la urmă într-o ofertă valabilă din punct de vedere juridic. Facem această precizare, deoarece nu încape nici o îndoială că, dacă s-ar pune o problemă de răspundere în această fază precontractuală pentru ruperea tratativelor sau pentru publicitate ce induce în eroare partenerul etc. aceasta nu poate fi decât o răspundere delictuală.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau în mod tacit - dacă din tăcere se desprinde cu precizie o anumită atitudine ce poate avea anumite efecte juridice (staționarea-unui taximetru la locul de parcare rezervat, reprezintă o ofertă de a încheia un contract de transport).

Rezultă: nici o condiție specială de formă nu se cere pentru valabilitatea ofertei.

Oferta poate fi adresată unei persoane determinate, dar poate fi adresată unor persoane ne­determinate - o ofertă adresată publicului.

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen - se precizează termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta

Fiind o latură a consimțământului oferta trebuie să îndeplinească condițiile generale ale acestuia care totuși vor fi adaptate la specificul ofertei, care reprezintă începutul în formarea desăvârșită a consimțământului.

a)oferta trebuie să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic;

1. oferta trebuie să fie fermă, ca prin acceptare să poată realiza încheierea contractului;
2. oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină fără indicarea prețului nu poate fi considerată, ca fiind o ofertă de vânzare.
3. oferta trebuie să fie precisă și completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea contractului; caracterul complet și precis face posibil ca simpla sa acceptare să realizeze perfectarea contractului.

Forța obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei

Problema forței obligatorii a ofertei privește momentele anterioare acceptării ei; după ce a fost acceptată avem de a face cu un contract format, în privința căruia se vor aplica regulile privind puterea obligatorie a contractului.

Forța obligatorie a ofertei. Revocarea ofertei împiedică sau nu încheierea contractului.

Se pune problema dacă acceptarea în termen a unei oferte, care a fost revocată de către ofertant mai poate sau nu să aibă drept efect încheierea contractului. Unii autori afirmă că deși oferta a fost revocată, întrucât acceptarea s-a produs în termen, contractul va trebui să fie considerat încheiat. Drept urmare ofertantul va fi obligat să execute acest contract, în caz contrar fiindu-i angajată răspunderea pentru neexecutare. Această concepție se bazează pe ideea că menținerea ofertei până la expirarea termenului este obligatorie și că deci revocarea ei anterioară expirării este fără efect.

Pentru formarea consimțământului este necesar ca oferta și acceptarea acesteia să coexiste. Dacă oferta a fost revocată, ea nu se va mai putea întîlni cu acceptarea, deci este greu de admis că s-a putut încheia contractul. Desigur că revocarea intempestivă a ofertei va atrage răspunderea ofertantului, însă de aici nu se poate trage concluzia, că în mod necesar contractul va trebui să fie încheiat.

Deși revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea însă ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese.

Oferta și antecontractul (promisiunea de a contracta)

Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta). Oferta este un act juridic de formație unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formație bilaterală, având la bază un acord de voință. Ex. proprietarul unui lucru convine cu o altă persoană, obligându-se ca la un anumit preț să-i vândă acel lucru, dacă acea persoană își va exprima voința de a-1 cumpăra - este un antecontract de vânzare, cuprinzând o obligație unilaterală, în sarcina proprietarului lucrului.

Antecontractul nu devine caduc. Nerespectarea antecontractului             atrage după sine

responsabilitatea contractuală a debitorului promitent.

6. Acceptarea ofertei

Acceptarea este cea de a doua latură a consimțământului și apare ca fiind un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită. Acceptarea nu necesită condiții speciale de formă; cu singura cerință de a exprima, neîndoielnic, voința de a încheia contractul, acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal.

Ea poate fi expresă, dar poate fi și tacită, adică să rezulte, în mod cert, din anumite împrejurări, gesturi, sau atitudine ale acceptantului (ex. executarea de către acceptant a obiectului ofertei).

Condițiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea ofertei

Pe lângă condițiile generale de fond privind consimțământul, acceptarea trebuie să întrunească și alte cerințe:

1. să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. In caz contrar, dacă acceptarea depășește, condiționează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte;
2. să fie neîndoielnică;
3. dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine dorește să încheie contractul;
4. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.
5. Momentul și locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlnește oferta și deci este format consimțământul.

Determinarea acestui moment urmează a se face în funcție de trei ipoteze, după cum:

l .ofertantul și acceptantul se află unul în prezența celuilalt

2. contractul se încheie prin telefon

3.ofertantul și acceptantul nu se află în același loc, iar contractul se încheie prin corespondență

încheierea contractului între prezenți. Nici o problemă nu se pune în ipoteza în care ofertantul și acceptantul, ambii fiind de față, cad de acord asupra încheierii contractului. Momentul încheierii va fi marcat de realizarea acestui acord.

încheierea contractului prin telefon. Determinarea momentului încheierii contractului prin telefon se face asemănător cu încheierea contractului între prezenți. Regulile încheierii contractului între prezenți se aplică prin analogie, contractul fiind considerat perfectat, dacă ofertantul și acceptantul au căzut de acord asupra încheierii sale.

încheierea contractului prin corespondență (între absenți) La acest capitol au fost propuse mai multe sisteme și teorii:

1. sistemul emisiunii (al declarațiunii) se consideră că acordul de voință al părților s-a format de îndată ce destinatarul ofertei și-a manifesta acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului.
2. sistemul expedierii acceptării - se consideră drept moment al încheierii contractului, momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoștința ofertantului
3. sistemul recepției acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) - se consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu cunoștință de cuprinsul lui
4. sistemul informării - se consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoștință de acceptare.

Concluzie: In practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediate de acceptant, constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare.

Importanța momentului încheierii contractului

1. în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum și caducitatea ofertei;
2. viciile voinței și cauzele de nulitate sau de anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractului;
3. momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract
4. efectele contractului se produc, ca regulă, începînd din momentul încheierii acestuia;
5. momentul încheierii contractului interesează și calculul termenelor de prescripție;
6. în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului determinat de prima acceptare primită, face ca acceptările uterioare să rămână fără efect;
7. momentul încheierii contractului determină și locul încheierii acestuia
8. Locul încheierii contractului și importanța acestuia

Atunci când contractul se încheie între părți prezente, locul este acela în care se găsesc părțile.

în cazul contractului încheiat la telefon, socotim că locul încheierii contractului va fi acela unde se află ofertantul.

Dacă contractul se încheie prin corespondență - locul încheierii este localitatea în care se află ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența.

In acele cazuri, în care contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii va fi considerat localitatea în care se află destinatarul ofertei.

Importanța determinării locului:

locul determină legea aplicabilă în caz de conflict de legi în spațiu, dacă contractul conține un element de extraneitate locul prezintă interes pentru determinarea instanței competente, din punct de vedere teritorial, să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

9. Efectele contractului

Efectul imediat al oricărui contrat este acela de a da naștere unor drepturi și obligații, în acest sens se vorbește de puterea obligatorie a contractului. Deci, obligația apare ca un raport juridic dintre subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, concomitent, atît drepturi cît și îndatoriri.

Principalele aspecte privind efectele contractului:

1. stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corectă a clauzelor sale a-interpretarea clauzelor contractului permite determinarea exactă a conținutului obligației însăși, astfel cum aceasta a fost concepută de către părțile contractante.
2. principiul obligativității contractului, privit sub două aspecte;

• obligativitatea contractului în raporturile dintre părțile contractante;
• obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de părți contractante.

1. efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependența obligațiilor generate de aceste contracte: principiul executării concomitente a obligațiilor reciproce, excepția de neexecutare a contractului, suportarea riscului contractului; rezoluțiunea și rezilierea contractului.
2. Interpretarea contractului

Interpretarea contractului este operațiunea prin care se determină înțelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voință al părților, în strânsă corelație cu voința lor internă.

Reguli generale de interpretare a contractelor

1. prioritatea voinței reale a părților; va predomina ideea că interpretarea ce urmează a se da contractului trebuie să se facă pornindu-se de la voința reală, de la acordul real al voinței părților și nu de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. Interpretarea contractelor în conformitate cu „voința reală" a părților trebuie să aibă ca punct de sprijin voința juridică astfel cum aceasta este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic.

Atragem atenția că discordanțele ce pot apărea din voința reală și forma în care ea a fost exprimată nu trebuie să fie confundate cu simulația contractului, când părțile în mod intenționat urmăresc să mascheze existența unui act juridic real, dar se cred, printr-un act juridic prefăcut, simulat. Simulația presupune întotdeauna două acte juridice - unul real și altul simulat - deci două manifestări de voință separate.

1. contractul produce, pe lângă efecte expres arătate și alte efecte, pe lângă cele indicate în contract, care pot apărea pe parcursul executării contractului, sau în baza legii sau ca urmare a naturii sale.

Reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului

1. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Clauzele oricărui contract alcătuiesc un tot întreg. De aceea ele nu pot fi desprinse de contextul în care se încadrează.
2. interpretarea clauzelor îndoielnice. Prin clauze îndoielnice înțelegem atât clauzele care sunt susceptibile de mai multe înțelesuri, cât și clauzele confuze, al căror înțeles este greu de sesizat. La acest capitol se recomandă:

• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care reiese din natura contractului;
• clauzele îndoielnice se interpretează în înțelesul în care ele pot produce un efect
• în cazul în care rămân îndoieli, dispozițiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul
• în cazul în care rămân îndoieli, contractul se interpretează în folosul celui care s-a obligat

Alte reguli de interpretare

• oricât de generali ar fi termenele utilizați de către părți, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că părțile și-au propus a contracta
• când părțile pentru a explicita înțelesul unor clauze apelează la un exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligațiilor la cuprinsul exemplului dat.

Obligativitatea contractelor în raporturile dintre părțile contractante

Contractul este obligatoriu între părți. Din acest principiu se desprind două idei: a)obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage b)obligativitatea privește, în primul rând, părțile contractante: Concluzie: partea contractantă care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract este îndreptățită de a pretinde celeilalte părți - părții obligate - satisfacerea acestor drepturi.

Obligativitatea contractului prezintă deosebită însemnătate nu numai pentru raporturile dintre părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general.

Ea nu decurge numai din voințele individuale ale părților contractante, ci constituie un adevărat imperativ social; societatea însăși, legislația impun respectarea strictă a contractelor legal încheiate.

Concluzie: ceea ce ține de contracte se va aplica principiul pacta sunt servanda.

Simetria existentă între modul de încheiere a contractului și modul de modificare, desfacere ori desființare a acestuia.

Contractul este rezultatul unui acord de voință, acord ce trebuie să se înscrie în limitele prevederilor legale, în temeiul acordului astfel realizat iau naștere obligații contractuale de la care părțile nu pot abdica prin voința lor unilaterală.

Convențiile se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege (ex.poate fi denunțat prin voința unilaterală a unei părți, orice contract de închiriere fără termen). Necesitatea consimțământului pentru încetarea contractului încheiat inițial apare numai ca o prevedere de principiu.

Cazuri de încetare, modificare ori suspendare a forței obligatorii a contractului, altele decât acordul părților ori denunțarea unilaterală.

• în cazul contractului intuitu persoane (contract care se caracterizează prin aceea că este încheiat în considerarea unei anumite persoane). Decesul acelei persoane face să înceteze forța obligatorie a contractului, ale cărui efect nu se transmite moștenitorilor persoanei decedate.
• în cazul modificării a forței obligatorii a contractului independent de voința părților întâlnim în cazul prelungiri legale a unor contracte, dincolo de termenele prevăzute de părțile contractante
• o suspendare temporară a puterii obligatorii a contractului întâlnim atunci când pe parcursul existenței unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forță majoră.

Obligativitatea contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părți contractante.

Principul relativității efectelor contractului

Principul relativității efectelor contractului se traduce în ideia că un contract nu poate să dea naștere la obligații și, în principiu la dreptrui decît în sarcina directă, respectivă în beneficiul direct al părții contractante.

Aceasta nu înseamnă că un contract nu ar reprezenta nimic pentru terțele persoane, încheierea contractului, contractul însăși cu toate efectele sale reprezintă realități sociale, care nu pot fi ignorate și încălcate de către persoanele, care nu au participat la încheierea lui.

Contractul este opozabil față de oricine, chiar și față de aceea care nu au participat la încheierea lui; aceasta este opozabilitatea contractului, care nu se află în contradicție cu principul relativității efectelor contractului.

Aceasta nu înseamnă că, în acest fel, terțele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situațiile juridice create de el, trebuie să fie respectate și de către alte persoane decât părțile: este respectul datorat în general, în raporturile sociale, de către fiecare persoană, a drepturilor dobândite de către ceilalți.

În cazurile de opozabilitate față de terți putem menționa:

• invocarea contractului față de un terț, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanță. Ex. Părutul dintr-o acțiune de revendicare poate invoca, împotriva reclamantului revendicat, un contract încheiat cu altă persoană, prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
• invocarea contractelor cu just titlu, pentru a beneficia de efectele uzucapiunii cu termen scurt . ex. posesorul de bună credință a unui lucru poate invoca drept just titlu împotriva proprietarului lucrului un contract pe care 1-a încheiat cu altă persoană decât acel proprietar.
• contractul poate constitui un just temei pentru justificarea măririi patrimoniului unei persoane, putând fi opus unei terțe persoane, străine de acel contract, care ar introduce o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză împotriva părții contractante.

Opozabilitatea contractelor față de terți nu acționează în sens unic. La rândul lor, și terțele persane, pot avea interesul să invoce, în folosul lor personal existența unui contract, împotriva părților însăși ale acestui contract.

Din punctul de vedere al terților, contractul nu mai este luat în considerare în calitatea sa de act juridic, ci apare ca un simplu fapt juridic, - în înțelesul restrîns al acestei din urmă noțiuni.

Această deosebire are consecințe juridice, cel puțin sub aspectul responsabilității civile și cel al probelor.

Sub aspectul responsabilității civile, în cazul în care o parte nu-și execută obligațiile ce-i revin din contract, se va angaja responsabilitatea ei contractuală. Dacă însă o terță persoană încalcă un drept ce aparține unei părți dintr-un contract ori dacă o terță persoană împiedică pe una dintre părțile contractante să execute o obligație contractuală, responsabilitatea acestei terțe persoane va fi o responsabilitate extra-contractuală, pe temeiul faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Sub aspect probatoriu, între părți proba contractului urmează a se face după regulile referitoare la dovada actelor juridice. Din punctul de vedere al unui terț, contractul apare ca un simplu fapt juridic, terța persoană va fi îndreptățită să se folosească de orice mijloc de probă.

Părțile sunt persoane fizice sau juridice care un încheiat direct sau prin reprezentare contractul.

Terții sunt persoane străine de contract, care nu au participat, nici direct și nici prin reprezentare la încheierea contractului.

între aceste categorii extreme, părți, terți, există o categorie intermediară de persoane, care deși nu au participat la încheierea contractului, nici personal și nici prin reprezentare, suportă efectele contractului asemenea părților. Este categoria așa-numiților succesori ai părților.